Argumentarea martiriului episcopului Valeriu Traian Frentiu 1,

„Scurta biografie

Fiul lui Ioachim, preot greco-catolic, si al Rozaliei Demeter, s-a nascut la Resita, judetul Caras-Severin, la 25 aprilie 1875. A primit Botezul si Mirul la 23 mai din acelasi an. A frecventat scoala elementara în localitatea natala, apoi a mers la Blaj, la Gimnaziul superior, unde a luat examenul de maturitate în 1894. A fost trimis de îndata ca student al Eparhiei de Lugoj la Seminarul central din Budapesta. Hirotonit preot la Lugoj în 20 septembrie 1898, a fost apoi trimis la Viena, la Augustineum, unde a obtinut doctoratul în teologie în 1902.
Întors în Eparhie, a îndeplinit diferite functii în Curie, apoi, în 1904, a fost numit protopop de Cugir. În 1912, pentru meritele sale a ajuns sa conduca Vicariatul foraneu de Hateg. La sfârsitul anului 1912 a fost numit episcop de Lugoj. În 1920, Papa Benedict al XV-lea l-a numit asistent al Tronului pontifical. În 1922, a fost transferat la sediul episcopal de Oradea. Datorita posibilitatilor financiare deosebite ale Eparhiei, a putut deschide scoli confesionale în Oradea si a construit acolo Seminarul mare si Institutul teologic, pentru a primi numeroasele vocatii. S-a implicat în construirea de noi biserici, precum si în apostolat, aducându-i în Eparhie pe Parintii Asumptionisti, pe Oblatele Asumptioniste, pe Franciscanii conventuali si alte congregatii. În 1940, l-a primit ca auxiliar pe episcopul Ioan Suciu. În acelasi an, din pricina ocuparii nordului Transilvaniei de catre Ungaria horthysta, în urma Diktatului de la Viena (1940), a trebuit sa se refugieze la Beius, ramas în România. Aproape întreg teritoriul Eparhiei de Oradea ajunsese sa faca parte din Ungaria si a fost încredintat episcopului de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, ca administrator apostolic. În 1941, întrucât scaunul metropolitan de Alba Iulia si Fagaras ramasese vacant, episcopul Valeriu Traian Frentiu a fost numit administrator apostolic al acestuia, ramânând în acelasi timp episcop de Oradea. A condus Arhieparhia cu multa demnitate si întelepciune în tot decursul razboiului, pâna la începutul anului 1947, apoi s-a întors în Eparhia de Oradea, al carui teritoriu fusese reintegrat în România dupa razboi. În 1948 a fost numit arhiepiscop ad personam de Papa Pius al XII-lea.
Ca decan de vârsta al episcopilor greco-catolici, a prezidat toate conferintele episcopale din timpul vacantei scaunului metropolitan de Alba Iulia si Fagaras (1941-1948), a reprezentat Biserica Româna Unita în fata autoritatilor si a condus astfel rezistenta acestei Biserici în fata atacului întreprins împotriva ei de guvernul comunist, din ura fata de credinta catolica si fata de comuniunea cu Scaunul Apostolic.
A fost arestat în noaptea de 28-29 octombrie 1948, odata cu ceilalti episcopi greco-catolici. Alaturi de acestia, a fost dus mai întâi în lagarul organizat de Securitate în vila patriarhului ortodox din comuna Dragoslavele, apoi în lagarul organizat la manastirea ortodoxa de la Caldarusani. În 1950 a fost transferat în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet. Desi s-a îmbolnavit grav din pricina conditiilor neomenesti de viata, n-a primit niciun fel de îngrijire medicala si a murit acolo la 11 iulie 1952, înconjurat de fratii sai întru episcopat.
.
1. Calea Crucii si moartea episcopului

PS Frentiu era „grav bolnav” în iarna lui 1947, când împlinea 73 de ani. Dupa 6 luni, el a fost, totusi, prezent la Conferinta episcopala care a avut loc la Oradea la 17.06.1948. În plus, în memoriile sale, parintele Iuliu Ratiu arata ca de-abia în lagarul de la Caldarusani a realizat ca episcopul Frentiu suferea si de o boala hemoroidala. Din cauza problemelor periodice de sanatate pe care le-a avut pâna la moarte, Servul lui Dumnezeu a avut de dus o povara cu atât mai grea pe Calea Crucii parcurse de întregul Episcopat al Bisericii Greco-Catolice Române.

a) Arestarea
Exista 3 marturii privitoare la momentul si desfasurarea arestarii episcopului Frentiu. Fiecare dintre acestea are un unghi de vedere diferit, dar toate dau o idee clara asupra perfidiei si ticalosiei cu care au fost tratati episcopii greco-catolici.
– Prima marturie o gasim într-un manuscris redactat chiar de episcop în lagarul de la Caldarusani:

În 29 oct[ombrie] 1948, noaptea, la ora unu (1), am fost sculat din somn de sefii Sigurantei si poftit sa plec la Bucuresti la Ministerul Cultelor, având ei ordin sa-mi puna la dispozitie masina, accentuând ca nu sunt arestat, ci numai poftit de Dl Ministru. Seara, sosind la Bucuresti, am mers la Min[isterul] de Interne, zicând ca trebuie sa se prezinte ca au sosit.
Dupa o asteptare de o ora în masina m-au poftit în salon pâna când se informeaza când ma primeste Dl Ministru. Intrând la Ministerul de Interne, m-au condus într-o celula din beciurile Min[isterului], unde era deja P.S. Aftenie […].

– A doua marturie îi apartine episcopului Iuliu Hossu:

Fratele Valeriu, caruia i s-a spus ca este dus la Bucuresti în audienta la dl. ministru, n-a voit sa plece pâna nu va liturghisi; asa au asteptat pâna s-a pregatit si a terminat sf. liturghie; a fost adus cu un jeep mic si astfel a avut o calatorie foarte grea, fara întrerupere de la Oradea la Bucuresti; de altcum, era slabit din boala grea din iarna, din care înca nu se refacuse deplin; astfel, era suferind.

– A treia marturie a fost culeasa de parintele Anton Moisin de la cantorul Traian Cristea, care fusese de fata la arestare. Iata marturia acestuia, redactata de parintele Moisin:

În noaptea de 28/29 octombrie 1948, o echipa de cca 10 agenti de politie s-a prezentat la palatul episcopal din Oradea, pentru a-l aresta pe episcopul român unit (greco-catolic) de Oradea, Valeriu Traian Frentiu. Un martor, pe nume Traian Cristea, cantor la Ep. V. Tr. Frentiu, care în acea noapte era cu Episcopul Frentiu, mi-a spus ca echipa de arestare l-a silit, pare-se, pe pr. Man sa-l cheme pe Episcop, ceea ce s-a si întâmplat, acesta fiind bolnav.
Episcopul le-a cerut voie agentilor sa faca o Sf. Liturghie, ceea ce i s-a admis. În camera au ramas vreo 2-3 agenti, altii fiind în apropiere. Martorul care mi-a relatat […] a ramas la Sf. Liturghie si a dat raspunsurile (fiind de fata numai el si agentii de paza). De atunci, martorul acesta nu l-a mai vazut pe Episcop niciodata.

Dupa doua nopti petrecute în celulele Ministerului de Interne, „audienta” celor cinci episcopi greco-catolici la Ministrul Cultelor (episcopul Hossu fusese în ajun) a avut drept obiectiv sa se verifice daca nu cumva vreunul dintre ei ar fi fost dispus sa cedeze (v. capitolul Calea Crucii comuna, 1948-1956).

b) Lagarul de la Dragoslavele
La 31.10.1948, la ora 15, episcopul Frentiu a fost dus, împreuna cu toti episcopii greco-catolici care se aflau la Ministerul de Interne, în lagarul organizat în vila de odihna a Patriarhului din localitatea Dragoslavele. Lagarul se afla sub controlul Securitatii, iar din ziua de 18.11.1948 a fost pazit de militari si a avut regim de închisoare (v. capitolul Calea Crucii comuna, 1948-1956).
Episcopul Frentiu a fost instalat la etaj, într-o „micuta camara”, lânga camera rezervata Patriarhului.

c) Spitalul din Rucar
La doua saptamâni dupa sosirea în lagarul de la Dragoslavele, episcopul Frentiu a ajuns în situatia de a trebui sa fie internat într-un spital. În acel interval, în care nu fusese înca instalata paza militara, episcopul Frentiu a fost consultat si îngrijit, pe cât se putea în acele conditii, de medicii locali, însotiti de agenti care supravegheau.
Cu ocazia primei sale „vizite” la Dragoslavele, care a avut loc în zilele de 14 15.11.1948, asa cum putem citi în memoriile episcopului Hossu, patriarhul Justinian „s-a interesat de boala P.S. Valeriu al Orazii si s-a aratat preocupat de asezarea dânsului la spitalul Burghelea, cum dorea, si a promis ca va face tot posibilul pentru a fi dus la Bucuresti, promitând ca va trimite masina sa pentru a-l transporta”.
Securitatea a respins însa solutia Patriarhului. Câteva ore dupa plecarea acestuia, adica la ora 22.00, în urma ordinului verbal al directorului general al Securitatii, Gheorghe Pintilie, episcopul Frentiu a fost dus la spitalul din Rucar, spital aflat înca în constructie. El a ramas acolo pâna la 5.01.1949, deci aproape 7 saptamâni, desi ceruse de repetate ori sa fie trimis la Bucuresti pentru a fi operat, asa cum i-a promis Patriarhul.

d) Lagarul organizat la manastirea Caldarusani
Dupa patru luni traite la Dragoslavele, episcopii au fost urcati în masini la 26.02.1949, ora 17 si au ajuns la 27.02.1949, ora 3 în lagarul organizat în fosta scoala de cântareti bisericesti de la Manastirea Caldarusani. Nimic nu fusese pregatit pentru primirea episcopilor, în afara de sârma ghimpata din jurul lagarului si de prezenta pazei militare. Cladirea era dezafectata dupa cutremurul din 1940 si nu fusese încalzita de ani de zile. PS Frentiu a suferit mult din cauza conditiilor igienice de acolo (v. capitolul Calea Crucii comuna, 1948-1956). În intervalul de 1 an si 3 luni cât au stat episcopii la Caldarusani, el s-a simtit iarasi rau din cauza alimentatiei nepotrivite si a lipsei de tratament de specialitate.

e) Încarcerarea la închisoarea Sighet
La 25.05.1950, la ora 1.00 noaptea, episcopii si preotii aflati în lagarul de la Caldarusani au fost introdusi în doua dube mari, fara ferestre. Nu li s-a spus unde vor fi dusi. Parintele Iuliu Ratiu arata în memoriile sale cât de inuman a fost acest transport: fara ventilatie, miros de benzina arsa, lipsa de lumina. Multi vomau la viraje într-o galeata pregatita din timp de Securitate. În seara zilei de 25.05.1950, orele 21, cele doua dube au intrat pe poarta închisorii Sighet.
Doua dintre principalele cauze care au dus la moartea detinutilor politici din închisoarea Sighet, deci si la moartea episcopului Frentiu, au fost înfometarea si lipsa totala a oricarei îngrijiri medicale (v. si capitolul Calea Crucii comuna, 1948-1956). Privitor la îngrijirile medicale, doctorul închisorii nu a consultat si nu a palpat niciodata vreun bolnav. Sanitarul lui dadea uneori, dupa bunul plac, remedii mai mult sau mai putin potrivite cazurilor respective: aspirina, picaturi de valeriana etc.
Episcopul Frentiu a trait, la fel ca si ceilalti episcopi, situatia penibila de a trebui sa-si faca nevoile fiziologice în tineta aflata chiar în celula de detentie. Descrierea supliciului psihic al tinetei aflate în celula, cu mirosul permanent si promiscuitatea pe care o antrena din punct de vedere al igienei si al pudorii, este facuta în detaliu de episcopul Hossu, care conchide: „Oricum, acest tratament este nedemn; este putin a spune asa […]”.
PS Frentiu a participat, desi batrân si bolnav, la munca „voluntara”. Episcopul Hossu îsi aminteste:

ÎPS Frentiu tinea lemnele pe capra; desi l-am rugat sa nu se forteze, ci sa se plimbe, totusi a tinut sa faca tot ce poate, pentru a fi si în aceasta privinta linistit în constiinta si sa închida gura unor militieni fara suflet, care îl apostrofau ca nu munceste; îl vedeam cu atâta durere cu mâinile vinete de frig tinând lemnul nemiscat pe capra […].

Cu privire la starea lui de sanatate, episcopul Hossu scrie:

Iubitul nostru frate ÎPS Valeriu era mai greu suferind cu inima; de multe ori, noaptea sedea pe pat ceasuri de-a rândul, când se simtea mai rau; lua picuri de valeriana, apoi, linistindu-se, se aseza iarasi la odihna; suporta toate fara nicio nerabdare, linistit întru toate […].
De la o vreme, fratele Valeriu nu mai putea coborî fara sprijin. La coborâre si urcare îl ajuta parintele Cori[olan Tamâian]; picioarele i se umflau tot mai mult, au început sa se umfle putin si mâinile, si mai târziu urca umflatura de la picioare mai în sus, pâna la brâu; priveam cu totii cu durere agravarea starii iubitului frate; Cori îl îngrijea ca un fiu iubit în tot ce putea; din tot ce primea Ionel [Suciu], îl servea, iar Ionel avea o adevarata bucurie vazând ca astfel poate ajuta pe fratele Valeriu, care era din ce în ce mai slab; îi pregatea patratele de mamaliga rece, punând deasupra un strop de marmelada, si le servea ca prajitura.

f) Moartea Servului lui Dumnezeu

– Ultimele zile ale episcopului Frentiu
Continuam descrierea evenimentelor, asa cum le-a vazut episcopul Iuliu Hossu în memoriile sale:

Acum grija mare era sa fie ferit de a fi izolat, scos din mijlocul nostru, cum era procedura lor cu cei greu bolnavi, chiar în preajma mortii. […] cercam sa ascundem ca scumpul nostru frate se sfârseste; mai ales Cori avea grija, ca sef de camera; odata, trecând prin camera sergentul, Valeriu se odihnea pe pat, respirând greu; la întrebarea ce este cu dânsul, i-a raspuns: „Acum se odihneste”. […].
În ziua de 10 iulie [1952], au spus si fratii ca ar fi bine sa anticipeze marturisirea pe care, de regula, o facea sâmbata; asa, l-am întrebat pe scumpul frate daca doreste sa se marturiseasca; mi-a raspuns soptind, pentru ca era slab: „Mâine”; ziua de mâine era vineri; vinerea dorea acum sa se marturiseasca; a ramas, dupa dorinta, pe ziua de vineri.
Vineri dimineata [11 iulie] a luat putin terci, care a ramas, între împrejurari, cea mai buna mâncare; înainte de masa a facut sfânta marturisire, pe care am ascultat-o îngenuncheat lânga pat, pentru a o putea face fara sfortare; dupa aceea s-a odihnit linistit, zacând pe pat cu linistita respiratie; noi am ramas în potolita reculegere, fiecare în sufletul sau cu o rugaciune pentru scumpul nostru frate. […]
Directorul era absent din institut, si asa s-a scapat mai usor de izolarea temuta de noi; cu raportul de seara s-a trecut în graba, ca se odihneste; tot timpul sta linistit pe pat, cu capul ceva mai ridicat la capatâi.

– Trecerea la cele vesnice

De la un timp, ora între cinci si sase, a început sa respire mai adânc, si iarasi mai potolit, apoi iarasi mai adânc; nu dupa mult timp, a început sa respire linistit, dar cadentat, ritmic, regulat, […]; atunci am observat ca aceasta este stingerea; m am întors spre frati si ne-am asezat cu totii în genunchi, în rugaciune, pentru cel ce se stingea; m-am uitat de-aproape, îngenuncheat lânga pat, la fata linistita; respiratia cadentata, tot mai încet, apoi o respiratie adânca, însotita de un sunet ca de oftat, si apoi, dupa câteva pâlpâiri, respiratia a încetat.
Priveam fata mereu si observam cum sta linistit fara miscare, fara respiratie; fruntea începea sa se albeasca de tot, albeata cobora în jos pe obraz, tot mai jos, mâinile se raceau, sufletul a intrat întru îmbratisarea Domnului Isus, care, în mila sa nemarginita, i-a rostit invitatia promisa: „Sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost pus credincios, peste multe te voi pune, intra întru bucuria Domnului Tau”. […]

– O marturie paralela pentru momentul mortii
Aceasta a fost culeasa de parintele Anton Moisin de la canonicul Coriolan Tamâian, prezent si el în celula 44 în acele momente, alaturi de episcopi. Din marturia acestuia se poate vedea cât de mult l-a costat pe episcopul Frentiu descoperirea de catre Securitate a faptului ca a consacrat episcopi clandestini:

În ziua de Florii (12 aprilie) a anului 1952 a venit la penitenciarul din Sighet un ofiter din Bucuresti, care a facut „restructurari” în camera lor de închisoare. A intrat în celula, unde detinutii stateau drepti si s-a îndreptat furios spre episcopul Frentiu, spunându-i: „Batrân nemernic, pe cine ai consacrat de episcop?” Episcopul Frentiu a schimbat fete-fete, s-a facut palid, apoi rosu, dar nu a scos un cuvânt. […] De a doua zi dimineata, a început sa i se umfle un deget la piciorul stâng, apoi pe rând altele. Medicatie nu i s-a dat. Umflatura a urcat tot mai sus. Din 8 iulie nu s-a mai ridicat de pe pat […]. În ultimele trei zile n-a mai vorbit, a gemut tot timpul, pâna în ziua de 11 iulie 1952, la orele 18.20 (era un turn al bisericii catolice, la care se vedea [ceasul]). […] A decedat lin, asistat de noi toti din camera.

– PS Frentiu ar mai fi putut trai daca ar fi primit o minima îngrijire medicala
Medicul internist dr. Yves Nicolae Cernea a fost rugat de echipa Postulaturii sa comenteze numarul relativ mare de note informative si de marturii cu date despre starea de sanatate, pâna în ajunul mortii, a celor sapte Servi ai lui Dumnezeu. În ceea ce priveste moartea episcopului Frentiu, doctorul a apreciat ca starea acestuia de sanatate ar fi putut fi îmbunatatita prin tratament si regim alimentar adecvat. Dar fara nicio investigatie si fara a se încerca vreun tratament, a urmat moartea.
Trebuie sa observam ca episcopul Frentiu a rezistat totusi, în conditiile de la Sighet, mai mult de doi ani, de la 25.05.1950 si pâna la 11.07.1952. Deci ar fi avut resurse pentru a rezista.

– Ritualul înmormântarii în celula 44
Episcopul Hossu descrie momentele imediat urmatoare mortii :

Am facut cu totii panehida[1], rostind rugaciunile si dezlegarea pentru scumpul frate mai mare, Seniorul nostru, cum îi spuneam, si era. S-au aranjat lucrurile pe care le avea. Îmbracat în camasa si schimburi curate, proprii, înca de dimineata, cu vesta proprie pe care o purta, sta gata de plecare pe calea din urma.
Domnul ne-a ajutat sa-l putem feri de izolare înainte de moarte, si sa-i fie asigurate ultimele clipe ale vietii pamântesti, linistite, în mijlocul fratilor sai, în rugaciune si calda, frateasca îmbratisare. […]

– Plecarea catre mormântul necunoscut

Dupa ce s-au împlinit sfintele rugaciuni pentru scumpul frate Valeriu, canonicul Dr. Coriolan Tamâian (Cori), în calitate de sef al celulei 44, a batut la usa când afara era întuneric, chemând pe sergentul de serviciu; i-a anuntat decesul; dânsul a anuntat pe ofiter si pe sanitar, care, prezentându-se, au constatat moartea si au aflat de bine sa spuna glumind: „Voi l-ati omorât”; s-a dispus sa fie transportat, punându-l în patura, cu intimare sa nu vorbim nici un cuvânt pe sala.
Am asezat pe scumpul frate Valeriu pe patura cu care se acoperea, patura cazona, si patru dintre noi au ridicat corpul întins pe patura; înainte, parintele Tit Liviu Chinezu si Ioan Chertes, iar din partea de catre cap, parintele Tamâian si cu mine. Primind binecuvântarea fratilor adânc miscati, am iesit pe usa celulei, am dat în dreapta pe coridor, prin fata celulei fratilor vecini, si am coborât la parter. Am dat în stânga si am intrat în prima celula, nr. 13, care era goala, si am asezat pe fratele nostru Valeriu pe primul pat de la intrare. L-am asezat frumos. Zacea senin, ca si când ar dormi. I-am dat ultima binecuvântare cu dezlegare din suflet, l-am sarutat pe frunte si, privindu-l înduiosati, am iesit din celula.
Asa a fost dus scumpul frate din partea noastra pe calea spre mormânt; aici a ramas în mâna si stapânirea temniterilor, dar mai presus de ei, în stapânirea Domnului Isus, a Maicii Preacurate si a sfintilor îngeri, pâna la obsteasca înviere; în fata acestei ispravi a mortii, rostim cu tarie: „astept învierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”.
Am urcat scara si am comunicat fratilor cum l-am asezat pe scumpul frate Valeriu.
În noaptea urmatoare am auzit întrând furgonul în curtea mica dinspre celula noastra, a întors si s-a oprit, evident în fata usii de lânga celula, pe care apoi a fost scos fratele în noaptea de 12 Iulie, între 11 si 12 noaptea, pe usa pe care a intrat în seara zilei de 25 Mai 1950, cea mai grea si totodata cea mai frumoasa si luminoasa parte a vietii sale pâna la sfârsitul ei pe pamânt, trecând la vesnicie încununat de Domnul cu cununa marturisitorilor neînfricati si neînfrânti ai credintei, si a intrat din mila Lui nemarginita întru Împaratia Lui,unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viata fara de sfârsit.

g) Înmormântarea
Episcopul Hossu precizeaza în memoriile sale: „Am aflat acolo [cu ocazia mortii episcopului Frentiu] ca mortii nostri ar fi îngropati în cimitirul rutenilor din Sighet […]”. El nu putea primi aceasta informatie decât de la un gardian binevoitor, desi acest lucru era strict interzis. Informatia concorda cu procesul verbal redactat de Comisia Securitatii care a anchetat, între 3-6.06.1955 (în perioada „destalinizarii” ezitante – v. capitolul Calea Crucii comuna, 1948-1956), „cazurile de calcare a legalitatii populare savârsite de lt. major Ciolpan Vasile, comandantul penitenciarului Sighet Principal, cu ocazia decesului a 50 [corect 53] de detinuti din acest penitenciar”. În acel proces verbal se arata ca, pâna la jumatatea anului 1952, detinutii morti la Sighet au fost înmormântati noaptea, în secret, în cimitirul orasului. Cimitirul orasului se afla pe Str. Rodnei. Acolo exista si azi urmatoarele sectoare, corespunzatoare unor criterii etnice: la stânga, zona româneasca (la început greco-catolica, devenita în 1948 ortodoxa), în centru, zona maghiara (romano-catolica), iar la dreapta, zona ruteana (fosta greco-catolica).
În concluzie, sunt indicii care ne permit sa admitem ca episcopul Frentiu a fost înmormântat în sectorul rutean din cimitirul orasului Sighet, de pe str. Rodnei. Mormântul a fost „mascat ca sa nu poata fi identificat”. Episcopul a fost îngropat fara sicriu, deoarece sicrie s-au confectionat doar pâna în anul 1951.

h) Documentele care atesta decesul
Din cauza înmormântarilor facute în secret, pentru moartea episcopului Frentiu au ramas doar trei documente colaterale, înlocuitoare ale unui certificat de deces legal. Iata care sunt acestea:
– Informatiile din procesul-verbal redactat în ziua mortii de catre comandantul închisorii de la Sighet. Aceste procese-verbale au fost transcrise sub forma unui tabel, aflat azi în Arhiva Administratiei Nationale a Penitenciarelor de la Jilava, în dosarul personal al fostului comandant al închisorii Sighet, Vasile Ciolpan. La episcopul Valeriu Traian Frentiu, datele mentionate în tabel sunt urmatoarele:

Numele si prenumele Data decesului Vârsta Cauza mortii
Valeriu Traian Frentiu 12 iunie 1952
[corect 11 iulie 1952] 77 Insuficienta circulatorie
Miocardita cronica

– Actul de deces redactat de Securitate în 1957. Este vorba de „actul de moarte” nr. 120, redactat la 20.07.1957 (deci 5 ani dupa deces) la Sfatul Popular Sighet. Actul contine multe omisiuni sau date false. De exemplu, nu se indica adresa unde a avut loc decesul si se arata ca „decedatul a fost în tratament medical”. Cauza mortii, ziua si ora sunt, de asemenea, nereale.
– Prezenta numelui episcopului Valeriu Traian Frentiu în lista cu obiectele de valoare ale detinutilor decedati în închisoarea Sighet. Trebuie mentionat ca o ancheta interna a Securitatii a constatat ca la Directia Generala a Penitenciarelor au fost sustrase obiectele de aur (cruci, lanturi, inele, ceasuri) ce au apartinut episcopilor catolici decedati în acea închisoare.
În aceasta lista, obiectele de valoare care au apartinut episcopului Frentiu sunt urmatoarele:

Frentiu Valeriu Traian: 1 ceas de buzunar cu sonerie, metal galben marcaEtern; lant de episcop metal galben si cruciulita; 1 inel metal galben cu piatra rosie; 1 carnet C.E.C. cu suma de 98,32 lei, 1 carnet Biroul populatiei.[2]

i) Observatii cu privire la data mortii episcopului Frentiu
Desi pe procesul verbal constatator al mortii, redactat la Sighet, figureaza ca zi a decesului ziua de 12.07.1952, astazi este unanim acceptat ca ziua mortii este de fapt 11.07.1952, asa cum se arata în memoriile episcopului Iuliu Hossu si în marturia parintelui Coriolan Tamâian. Episcopul Iuliu Hossu precizeaza ca moartea a survenit într-o vineri, care cadea atunci într-adevar pe 11 iulie, zi în care episcopul Frentiu s-a spovedit.
Seful de camera a anuntat administratia de moartea episcopului Frentiu dupa îndeplinirea ritualului pentru morti si dupa lasarea întunericului, asa cum îsi aminteste episcopul Hossu. În luna iulie întunericul se lasa dupa ora 22. Nici medicul si nici comandantul nu erau prezenti. De aceea, a doua zi, comandantul „nu s-a mai complicat” si a pus data mortii pe 12 iulie. Iar episcopii au auzit furgonul a doua zi, 12 iulie, între orele 23 si 24.
Sursa: http://www.e-communio.ro