„Joia trecuta, în Sala „Palladin” al Palatului „Moroni” din Padova, a avut loc o interesanta prelegere intitulata „Povesti de rezilienta si de integrare a armenilor în Italia dupa Genocid. „Marturii si imagini”.Protagonisti au fost doamna Tatiana Sogoian si cinci membri ai familiei Giacomelli: Cristina, Elisabetta, Vartan si Antonio, fii ai regretatei Elena Condakgian-Giacomelli fiica doamnei Hripsime, supravietuitoare a genocidului împotriva poporului armean.
Au fost prezentate materiale video si fotografii care au aratat momente din trecut si din viata recenta.
Salutul primarului a fost citit de catre consiliera Francesca Benciolini. A fost prezent si don Giovanni Brusegan, delegatul Diecezei de Padova pentru ecumenism, cultura si dialog.
Moderatoarea, doamna Flavia Randi, presedinta a Asociatiei Italia-Armeia, a salutat oaspetii.

Doamna Tatiana Sogoian s-a nascut la Padova la 9 septembrie 1930 si este fiica dr. Boghos Sogoian, nascut în 1898 si decedat în 1966, si a Evei Milani din Conselve, un orasel din apropierea Padovei. A fost botezata în capela catolica de rit armean din „Orasul Sfântului”, care, din pacate, acum nu mai exista. Puternic legata de cultura si Biserica armeana, unchiul sau a fost vartapedul (arhimandritul) Timotei Der Ghiulian, trecut la cele vesnice în 1958. Doamna Tatiana a povestit despre tatal ei, Boghos, originar din Kars, în Anatolia, mai târziu mutat la Tiflis, în Georgia, apoi la Venetia, în 1917, unde a studiat la Colegiul Armean „Moorat Raphael”.
Tatiana a-a înscris si a absolvit Facultatea de Medicina din cadrul Universitatii Padova si a lucrat ca medic stomatolog. Si fratele doamnei, Boris, nascut în 1931 si raposat la 27 septembrie 2005, a devenit medic anestezist, si a profesat la Spitalul din Conselve. Apoi, în 1942, s-a nascut Ada, plecata din aceasta lume la numai 33 de ani si 15 luni mai târziu Tamara, acum în Puglia. Doamna Tatiana Sogoian s-a casatorit cu Nunzio Giuffrida. Sotul, decedat în 1999, a urmat Facultatea de Medicina si s-a ocupat de sport la nivel national, devenind arbitru de judo. Din casatoria lor s-au nascut Francesca si Stefania. Tatiana a devenit profesoara calificata de judo.

Dupa ce ne-a povestit ca a frecventat cursurile Facultatii de Stiinte Biologice din Padova, s-a concentrat în special asupra figura tatalui ei Boghos, om foarte religios si medic stomatolog renumit, calitate în care, a avut ocazia sa se împrieteneasca cu viitorul parinte Leopold Mandic, confesor de origine croata[2]. Cu elocventa ne-a povestit despre calatoriile sale duminicale de la Padova la San Lazzaro cu masina si cu barca unchiului ei.
De asemenea, a pus la dispozitie o veche fotografie facuta la Gori, în care l-am putut vedea pe unchiul sau, viitorul parinte Timoteo, împreuna cu studentul Iosif Stalin, dictatorul comunist care, asa cum se stie, si-a început studiile ca seminarist.

S-a concentrat si asupra simpatiei sale fata de Armenia si „armenitate”, atât de puternica încât a condus-o de cinci ori sa viziteze tara stramosilor ei.

Au luat cuvântul si fratii Giacomelli. Au fost prezenti toti cei cinci frati: Cristina, Antonio, Elisabetta, Vartan, Aram. Toti fac parte din viata italiana. Cristina este logopeda la spitalul din Padova, Antonio este medic, Elisabetta a facut Facultatea de Statistica, Vartan este judecator, iar Aram este inginer. Sunt fiii inginerului Luigi Giacomelli, de care s-a ocupat deja revista noastra, si a Elenei Condakgian, fiica doamnei Hripsime Amrighian Condakgian. Cea din urma a murit la venerabila vârsta de 101 de ani la Padova, la 5 ianuarie 1998. A fost o supravietuitoare a genocidului. Nepoatele Cristina si Elisabetta ne-au povestit despre aceasta femeie blânda, nascuta la Erzurum, atunci un oras cosmopolit, cu o bogata comunitate armeana.
Terifiante au fost evenimentele întâmplate în sânul acestei familii, plina de credinta si demnitate. Printre ei, în afara doamnei Hripsime Amrighian Condakgian[3], a fost episcopul catolic de rit armean de Erzerum, Mons. Hovsep Melkisedikian (1848-1920), unchi de-a lor, care a salvat viata unei fetite, pe nume Nevart, care si-a pierdut parintii în genocid. Familia a fost deportata din Erzerum, pe motiv ca orasul era prea aproape de granita cu Rusia. În afara episcopului a fost prezenta si o moasa deoarece doamna Hripsimé, care s-a casatorit în Constantinopol cu Agop Condakgian, era însarcinata.
Dupa o sedere la Eghin, au fost trimisi la Malatya, în timp ce intentia lor a fost aceea de a ajunge în orasul Alep, unde armenii nu au suferit masacre. În timpul deportarii, familia a fost lovita de dolii: tatal lui Hripsime, Megherdich Amrighian, a murit ucis de turci pe mare în Trabzon în timp ce încerca sa mearga la Smirna, copila Erzabeth nu a supravietuit greutatilor, la fel si o alta fiica, Maria Luisa, nascuta în 1917. Au vazut în timpul marsurilor fortate corpurile armenilor care pluteau pe apa impetuoasa a fluviului Eufrat. În cele din urma, dupa o calatorie dramatica pâna la Constantinopol, în 1921 au ajuns în Italia. Agop, care a studiat farmacia la Padova, a deschis o mica afacere în Venetia, apoi la Piove di Sacco, iar mai târziu la Megliadino San Vitale, aproape de Montagnana, în provincia de Padova.

Elena s-a casatorit cu inginerul Luigi Giacomelli, care a murit la 8 decembrie 2017. Din casatorie s-au nascut cei cinci copii amintiti. Doamna Elena a murit la 23 decembrie 1999.
Din povestirea copiilor, precum si din fotografii, rezulta o viata linistita, în contact cu alti armeni din zona si mai ales cu vizite la San Lazzaro.
Povestile care au urmat, ne-au indus sa ne gândim nu numai la momentele de tristete si melancolie, dar si la cele de bucurie si convietuire pe care aceste persoane le-au trait cu noii veniti, nepotii si persoanele care proveneau din locuri îndepartate, alungate de cruzimea turcilor tineri, saracind o tara care timp de secole a fost cosmopolita.
Am avut bucuria de a vedea mai multi „italo-armeni” si armeni, ca „Patriarhul” nostru Gregorio Suren Zovighian, autor, printre altele, a unei istorii monumentale al Karabag[4], publicata anul trecut si pe care o vom mai avea ocazia sa vorbim.
În timpul conferintei, multumita doamnei Nicoletta Prandoni, a fost reprodusa o piesa de Keith Jarrett, intitulata „Bridge of the light, dedicata bunicii de origine maghiara a autorului, si am putut auzi „Astianatte” care, dupa cum se stie, a fost fiul lui Ettore si Andromaca, victima nevinovata, sacrificata pentru a nu-si continua descendenta.
În CD-ul extrem de sugestiv al „Euripide Trojan Women” a Elenei Karaindrou, compozitoare contemporana de origine greaca, ca si comentariu la spectacolul Epidauro din 31 august 2001, se poate citi în textul în limba engleza pe brosura atasata CD-ului “… în acea seara în Epidauro am vazut osti de oameni dezradacinati care traversau scena teatrului vechi încet în tacere: armeni, popor pontic, greci din Smirna, evrei, kurzi, kosovari, afgani… Am vazut procesiunea funerara a micutului Astianatte si am plâns pentru genocidul popoarelor…” (textul în limba engleza este „The Genocide of peoples”).
M-a impresionat ca armenii au fost primii numiti…
Cred ca ideea pregatirii acestor conferinte a fost pozitiva si un stimulent pentru noi, determinându-ne sa ne gândim la istoriile noastre, comparându-le cu cele ale acestor oameni ai caror bunici erau într-adevar giganti. Însa, am învatat sa întelegem mai bine darul frumos primit de la Înaltul, frumos daca stim sa-l traim în profunzime, apreciind si Crucile pe care ni le trimite.

Giuseppe Munarini

Corespondent “Ararat”

Padova

_____________
[1] Îi multumesc doamnei Tatiana Sogoian, dr. Vartam Giacomelli, doamnei Nicoletta Prandoni si sotului ei ing. Fabio Scarso pentru materialul pus la dispozitie pentru redactarea acestui articol.
[2] Considerat un mare taumaturg. Si-a petrecut viata în confesional, ca un „staret” modern, oferindu-si jertfele pentru Unirea Bisericii Ortodoxe cu cea catolica. S-a nascut la Bocche di Cattaro în 1866. A murit la Padova în 1942. A fost canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea, la 16 octombrie 1983. Sanctuarul sau, în Santa Croce di Padova, este o destinatie pentru pelerinaje de grup sau individuale.
[3] Cfr. Antonia Arslan, Laura Pisanello, Hushèr. Voci italiane di sopravvissuti armeni, con la collaborazione di Avedis Ohanian, Guerini e Associati, Milano 2001, pp. 60-61.
[4] Gregorio Zovighian, Storia del Karabagh, DAll’antichità fino all’indipendenza, Edizioni Nuova Prhomos, Città di Castello 2017.