„De ziua nationala, an de an, la Alba Iulia, aceeasi poveste: politicieni si ierarhi ai bisericii majoritare care tin discursuri tot mai patetice dar, în acelasi timp, tot mai lipsite de substanta; care se pupa si care joaca în Hora Unirii cu gândul la capatarea a niscaiva capital de imagine. Despre ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918 si despre cine au fost adevaratii partizani ai Marii Uniri, se vorbeste tot mai putin sau chiar deloc. De fapt, în memoria colectiva, ziua nationala nu este despre aceia, ci despre tuica fiarta si iahnia cu cârnati, eternele pomeni electorale.
Convins ca v-am captat atentia, în continuare, va voi dezvalui persoane, actiuni si institutii, omise din stie Dumnezeu (dar stim si noi) ce motive, care au contribuit în mod determinant la realizarea unirii Transilvaniei cu România. Desigur, subliniind aportul personalitatilor greco-catolice la îndeplinirea evenimentului amintit anterior, as putea fi acuzat de partizanat confesional, dar stiti ce?… Îmi asum de la bun început acest risc, de fapt, chiar nu ma mai intereseaza. Ma preocupa doar sa vedeti si dintr-o alta perspectiva, probabil cea concreta, faptele evocate.
1 decembrie 1918. La ora 8 dimineata, episcopul unit Iuliu Hossu invoca Puterile Dumnezeiesti asupra operei, din acea zi, de mântuire a poporului român. Dupa slujba, corul teologilor din Blaj a dat tonul imnului national, Desteapta-te române!, ale carui versuri fusesera scrise tot de un fiu al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice (BRU) – Andrei Muresanu. La ora 10.30 s-a facut liniste. Din cei 1228 de delegati împuterniciti, Gheorghe Pop de Basesti (greco-catolic) a fost desemnat presedinte al Marii Adunari ce fusese convocata de Stefan Cicio-Pop (si el, tot fiu al BRU). Printre cei care au tinut discursuri înflacarate s-au aflat atât personalitati de confesiune ortodoxa, precum Vasile Goldis, cât si credinciosi marcanti ai BRU, precum Iuliu Maniu sau Alexandru Vaida-Voevod.
Dupa încheierea formalista a sedintei, deloc întâmplator, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu a fost ales sa prezinte multimii de peste 120.000 de oameni adunati în Alba Iulia Rezolutia Unirii (moment surprins în fotografie de Emanoil Mârza) din care citez: „Adunarea nationala a tuturor românilor din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor îndreptatiti la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decreteaza unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România…” Aplauzele au fost frenetice. Dupa fiecare punct citit si aplaudat, vestitorul unirii, episcopul Iuliu, flutura Rezolutia. În încheiere, viitorul cardinal in pectore a rostit emotionat: „Fericit am vestit Hotarârea judecatii lui Dumnezeu prin reprezentantii a toata suflarea româneasca; fericiti voi, care ati pecetluit pe veci Unirea cu Tara-Mama!… Fiii fiilor vostri vor chezasui puternic si fericiti rostind: «si parintii nostri au fost la Alba Iulia!»…” A urmat apoi îmbratisarea cu episcopul ortodox de Caransebes, Miron Cristea, care a adaugat si el: „Precum ne vedeti aici îmbratisati frateste, asa sa ramâna îmbratisati pe veci toti fratii români!”
Iuliu Hossu, alaturi de Alexandru Vaida-Voevod, de Miron Cristea si de Vasile Goldis (de remarcat paritatea confesionala) au alcatuit delegatia care trebuia sa predea „Hotarârea de Unire” regelui Ferdinand, la Bucuresti. Traseul acestei delegatii a fost cel de pe Valea Oltului. Duminica, 15 decembrie 1918, la Palatul Regal, în Sala Tronului, Alexandru Vaida-Voevod i-a întins Suveranului sulul pe care era caligrafiata Rezolutia Adunarii de la Alba Iulia.
Vedeti, asadar, ca atât episcopul Iuliu Hossu, cât si ceilalti fii ai BRU, participanti la deosebitele evenimente care au dus la realizarea României Mari (alaturi, bineînteles, de personalitatile de confesiune ortodoxa), au scris o pagina solemna a istoriei noastre. Si, daca sunteti de acord cu mine ca asa este, atunci de ce ierarhii sau reprezentantii BRU nu se gasesc niciodata, la comemorarea anuala din 1 decembrie, alaturi de celelalte personalitati, pe podiumul de la care se tin înflacaratele cuvântari elogioase?… Voi încerca sa raspund tot eu acestei chestiuni: poate ca locul ierarhilor nostri nu este pe podiumuri, ci în biserici (acelea pe care le mai avem), în mijlocul oamenilor… De fapt, chiar asa si este: episcopii nostri, întotdeauna, uneori chiar si în temnite, au fost printre noi.