„Canonicul Ioan Micu Moldovan, un erudit al Bisericii Greco-Catolice”,

„

13 iunie 1833 – 20 septembrie 1915

„ … un aprig taran cu multa stiinta de carte în haine de canonic”.

Nicolae Iorga

Ion Micu Moldovan, preot, canonic, prelat papal, istoric, filolog, folclorist, pedagog si membru al Academiei Române, este elevul lui Timotei Cipariu, pe care îl continua si, la rândul sau, este continuat de Ioan Bianu si de parintele si istoricul Zenovie Pâclisanu.
Acesti eruditi cu rara distinctie sufleteasca s-au remarcat prin capacitatea de a raspunde imperativelor timpului în care au trait, l-au depasit si, printr-o gândire profunda, au avut imaginea viitorului si a Bisericii Române Unite cu Roma, în numele careia lucrau, constienti ca „BLAJUL” era si va fi întotdeauna LUMINA stralucitoare chiar si „în istoria chinuita de asupriri”.
În timpul lor, reprezinta Scoala Ardeleana prin trasaturile esentiale care o definesc: credinta, iubirea si fidelitatea fata de Biserica Greco-Catolica si neam, eruditia, puterea de munca, solidaritatea si jertfa de sine. Sunt creatori de cultura pe linia exponentilor Scolii Ardelene, cultura opusa specificului slavo-bizantin, atât de strain noua, o cultura de esenta latina, europeana si moderna.
La 185 de ani de la nasterea Canonicului Ioan Micu Moldovan, este îndreptatita aducerea-aminte, este îndreptatit omagiul adus, este îndreptatita recunostinta ce i-o purtam …
Canonicul Moldovan este unul dintre cei alesi, creator de valori, creator al unui stil de actiune si puternic exemplu personal. A fost apostol al Altarului si al Culturii, a înnobilat sufletele celor care i-au fost aproape, înnobileaza si astazi sufletele celor care îi cunosc viata.
Ioan Micu Moldovan s-a nascut în comuna Varfalau (azi Moldovenesti, judetul Cluj), localitate apropiata de Turda, într-o familie de tarani, Vasile Moldovan si Domnica Docea. Urmeaza clasele primare în satul natal si liceul la Blaj, ajutat de Canonicul Basiliu Ratiu, care i-a asigurat „adapost în casa sa si întretinere pe perioada studiilor”. Între 1853-1854 urmeaza Teologia la Universitatile din Budapesta si Viena, unde a studiat temeinic, a citit mult si a reusit sa-si formeze înca de atunci o cultura cu largi dimensiuni, care s-a îmbogatit în cursul vietii prin efortul de autodidact, ceea ce l-a situat nu la înaltimea lui Timotei Cipariu, dar în imediata sa apropiere. Din anul urmator revine la Blaj, unde, în 1857, va termina „Seminarul Teologic” si va fi hirotonit preot celib. De-a lungul vietii, a avut doua repere morale, pe profesorul sau, Timotei Cipariu, si pe Episcopul întemeietor al Blajului, Inochentie Micu-Klein, în semn de pretuire a acestuia, si-a adaugat numelui sau pe acela de Micu.
În acelasi an va fi numit profesor de limba si literatura româna, latina, filozofie, geografie si istorie la „Gimnaziul din Blaj” si profesor de teologie la „Seminarul Teologic Greco-Catolic”. Douazeci si cinci de ani a lucrat la catedra si cinci ani a fost directorul Gimnaziului. În cei treizeci de ani de slujire a scolii confesionale greco-catolice, dimensiunea activitatii depasea Blajul, fiind si membru al Comisiei scolare arhidiecezane. În tot ce a fost, vedem PREOTUL, OMUL, OPERA si APOSTOLUL.
L-a însufletit dorinta de a da, prin scoala confesionala greco-catolica, cultura neamului sau, a lucrat ordonat, chibzuit, remarcându-se nu prin vorbe, ci prin actiune. Este autorul celor mai bune manuale de istorie si geografie: „Geografia Ardealului, pentru scoalele poporali” (1866) si „Istoria Ardealului, pentru scoalele poporali” (1866), dar si de alte specialitati; pentru scolile elementare si medii: „Lectiunariu latin român pentru începatori” (1862) si „Dictionarelu latin-românu” (1864), si altele. Calitatea de director al „Tipografiei Diecezane” i-a fost de mare ajutor.
Ioan Micu Moldovan pune în lumina apostolatul profesorilor, care „cu «sudori crunte» suplinesc prin studiu individual ceea ce învata la universitate, iar dupa ce se pregatesc pentru un studiu, adeseori, din cauza nevoilor, se «muta la altul» si încep din nou”.
Cu scopul dezvoltarii învatamântului în limba româna, Ioan Micu Moldovan a editat prima revista româna de pedagogie din Transilvania, „Foaia Scolastica”, care a aparut între anii 1876-1881 si publica materiale de factura culturala si pedagogica. Maria Rasvan concluzioneaza: „Foarte mare a fost, în schimb, figura sa morala si intelectuala l-a situat între cei mai de seama slujitori ai învatamântului … ”. Trebuie spus mai mult, preotul si profesorul Ioan Micu Moldovan a fost un suflet bun si generos, si-a iubit elevii si credinterii, a aruncat seminte care au cazut pe pamânt bun si au rodit. Unul dintre credinterii sai a fost Ioan Bianu, filolog, bibliograf, membru si presedinte al Academiei Române. Fostul „credinter” al lui Micu Moldovan a organizat Biblioteca Academiei Române, a îmbogatit-o cu zeci de mii de volume, unele vechi, foarte valoroase, obtinute de la preotii greco-catolici prin Canonicul Moldovan. Din corespondenta acestor doi oameni de exceptie, aflam câta recunostinta purta în suflet Bianu fata binefacatorul blajean: „ … de câte ori necazuri grele ma învaluiesc, ma întorc înduiosat la vremile de mult trecute ale bietei si saracacioasei mele copilarii. Si atunci îmi apari în minte în zilele si serile când împarteai cu noi si masuta si portia de „cost” de la Seminar, si odaita singura pe care o aveai. Si vazând de 34 de ani cum traieste lumea de aici, ma întreb cum puteai sa dai copiilor altora din putinul cât aveai?! […] Amarul si durerea se potolesc iar, când gândul se întoarce la masuta cea mica la care doi copii pe lânga d-ta se hranesc din portia adusa de la Seminar!” (Ion Buzasi, „Ion Micu Moldovan”, în Mitropolia Româna Unita cu Roma, Greco-Catolica, „Academia Româna si Blajul”, Editura Buna Vestire, Blaj, 2016,p.49).
Foarte multi tineri s-au bucurat de ajutorul Canonicului Micu Moldovan, unul dintre ei a fost Ion Agârbiceanu.
Din activitatea de istoric, manualul „Istoria Ardealului” (1866) ne retine atentia pentru bogatia documentelor folosite în redactare si iubirea de neam, care strabate paginile de la început pâna la sfârsit, fara vreo alunecare spre sovinism. Ministerul Învatamântului din Imperiul Austro-Ungar a interzis totusi lucrarea, dar ea se raspândise si „a fost pentru generatii în sir de elevi si învatatori o înalta scoala de educatie patriotica”.
Canonicului i se încalzeste inima când vorbeste despre Unirea celei mai mari parti a românilor din Transilvania cu Biserica Romei si arata binefacerile: „Românii amortiti de apasarile trecutului vitreg prin ea începusera a se redestepta si a starui pentru viata nationala. Unitii au început a ridica scoale, a merge la învatatura la Roma. Acolo, vazând Columna lui Traian, s-au învatat a cunoaste începutul românilor de la cel dintâi popor în lume. Atunci s-a desteptat într-însii iubirea limbei mamesti si s-au apucat de curatirea ei” (Op.cit., p.64).
Deplânge faptul ca „nu toti românii au primit unirea”, dar credinta, inteligenta si bunul-simt resping polemica si, dimpotriva, sustine ca la situatia reala trebuie întelepciune, trebuie privit ceva mai atent: „alte popoare sunt despartite cu religiunea în 3-4 parti si tot se afla frateste între sine” (Op. cit., p.64).
Nu a fost înteles. Preotul ortodox Nicolae Popea, în lucrarea sa „Vechea Mitropolie Ortodoxa a Transilvaniei” (1870), a atacat Unirea de la 1700. Nu stia ca îl va avea în fata pe Canonicul Ioan Micu Moldovan, „omul performantelor maxime în toate domeniile în care a activat”. În „Spicuire în istoria basereceasca a Românilor, raspuns la Contra-critica domnului Nicolae Popea”, Canonicul blajean în cuvinte lipsite de ura sau dispret fata de autorul ortodox, surprinde partile cele mai vulnerabile si greselile: absenta verificarii prealabile a veridicitatii documentelor, superficialitatea ce a condus la greseli de continut, absenta metodelor arhiviste de analiza si altele prin care Nicolae Popea „a ajuns sa faca o istorie, nu sa o reconstituie”. Canonicul Ioan Micu Moldovan s-a ridicat deasupra confesionalismului, dar a fost toata viata un aparator temut al Bisericii sale, ne spune Parintele Ion Agârbiceanu.
„Acte sinodali ale Basericei române de Alba Iulia si Fagaras”, volumul I, 1869, volumul II, 1872; este o deosebit de valoroasa lucrare pentru Biserica noastra, lucrare în care Canonicul Ioan Micu Moldovan a publicat acte din trecutul Bisericii românesti.
„Era pretutindeni!” sunt cuvintele prin care profesorul blajean Ioan Ratiu, cel dintâi biograf al Canonicului, dar si prieten, îl caracterizeaza.
Ioan Micu Moldovan este o prezenta de exceptie în toate activitatile culturale din Ardeal, în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, la fel ca Timotei Cipariu – elev si profesor, doua mari personalitati care dominau Blajul, au protejat si valorificat patrimonial cultural.
Canonicul Moldovan a strabatut cu pasul Transilvania si Banatul în cautarea de vestigii arheologice romane, monumente, inscriptii, le-a adunat cu grija si a deschis Muzeul Liceului „Sfântul Vasile cel Mare”. Valorile au depasit nivelul unui liceu si astfel a fost creat „Muzeul Blajului”. Intentia nu s-a limitat doar la descoperirea urmelor trecutului, a proiectat si ridicarea monumentelor pentru primul nostru Episcop, Atanasie Anghel, si pentru Gheorghe Sincai.
Nici numismatica nu i-a fost straina, a fost si un remarcabil colectionar. Toate bogatiile strânse cu grija au fost analizate si puse alaturi de documentele istorice si lingvistice ale înaintasilor, ca alte argumente pentru obtinerea drepturilor românilor din Ardeal.
În acelasi timp, a fost si bibliofil, stapânit de dragostea pentru carte, colectionar al cartilor de literatura veche româneasca. Împreuna cu Timotei Cipariu au îmbogatit Blajul cu valori care reprezentau cultura europeana. Timotei Cipariu avea cea mai mare biblioteca personala din Transilvania, si imediat, Ioan Micu Moldovan. Mare nu numai prin numar, dar mai ales prin exemplare rare, colectie de folclor ardelenesc si manuscrise inestimabile.
O activitate neobosita a desfasurat în cadrul ASTREI, fiind si presedintele Asociatiei între 1894-1901.
Din schitarea acestei scurte prezentari a activitatii lui Ioan Micu Moldovan reiese iubirea de neam a marelui carturar. La 3/15 mai 1848, elev al Liceul „Sfântul Vasile” – avea 15ani -, a ascultat „Discursul din Catedrala” al lui George Baritiu si în ziua urmatoare a facut parte din grupul de elevi care a condus lumea de la Catedrala pe Câmpia Libertatii. A fost principalul autor al „Pronunciamentului” de la Blaj (1868), prin care se cerea recunoasterea natiunii române din Ardeal si drepturi egale cu celelalte natiuni, autonomia Transilvaniei si se respingea unirea cu Ungaria. Iubirea de neam si visul Unirii celei Mari i-a însotit fiecare bataie a inimii, fiecare gând, fiecare pas.
S-a bucurat de o deosebita pretuire din partea Bisericii, a fost prepozit al Capitlului Catedralei mitropolitane din Blaj, presedintele Consistoriului mitropolitan si vicar general, responsabilitati îndeplinite pâna la sfârsitul vietii. Foarte bun gospodar, din salariul primit a reusit sa înfiinteze Fundatia „Ioan Micu Moldovan”, prin care tinerii inteligenti, modesti si harnicii primeau burse pentru studii în strainatate. Parintele Ion Agârbiceanu accentueaza: „ … a muncit, a adunat si a dat cu amândoua mâinile unde surprindea talentul si vrednicia retinute de dificultati materiale”.
Cunoscând viata si sfârsitul acestui mare carturar, Nicolae Iorga ne aminteste ca „într-o camaruta, în care erau numai carti si scânduri goale s-a stins la batrânete Canonicul Moldovanut si prietenul lui Cipariu, falnicul carturar care stia de o mie de ori mai mult decât scria”.
Viata unui om, o împletire de bucurii si amaraciuni … În ultimii ani pe fata Canonicului se citea o tainuita tristete, ne marturiseste Parintele Agârbiceanu. Nu mai lua parte la sedintele Academiei … Întrebat de motiv, a raspuns cu amaraciune: „Nu-i loc pentru noi acolo! Spusese octogenarul Canonic. Prin noi întelegea pe uniti, pe greco-catolici”. Si cu gândul la jignirea suferita de batrânul Canonic, Parintele Agârbiceanu spune: „Si te gândesti cu tristete cum pot sa fie astfel de iresponsabili între nemuritori!!!”.
Si pot fi oriunde!!! … Amaraciunea traita atunci de Canonicul Ioan Micu Moldovan nu ne este straina, în 1948, cu suprimarea Bisericii Greco-Catolice, s-au distrus valorile Blajului, nu stim cât din bibliotecile celor doi mari carturari s-a dus la Cluj, bibliotecile Blajului au fost arse si ce nu a cuprins flacarile s-a aruncat în apele Târnavelor …
„În izvorul trecutului mai luminos, a aflat putere recreatoare” Canonicul Ioan Micu Moldovan. Doar asa a putut întâmpina toate greutatile prezentului si a putut gândi viitorul „cu zâmbetul împacat al omului ce cunoaste pe deplin cararea dreapta, pe care are sa mearga, si de la care nu s-a abatut niciodata”. Ne plecam genunchii si gândul în rugaciune: „Tine, Doamne, în lumina si în bucuria Ta sufletul Canonicului Ioan Micu Moldovan care ne îmbogateste viata cu daruri primite din mâinile Tale!”.