„“Am avut 37 de aniversari a hirotonirii de preot dar niciuna nu a fost asa frumoasa si nu am avut niciodata tort! Chiar mi-ati facut o surpriza…” spunea Don Giuliano care, anul acesta, a celebrat împreuna cu noi aniversarea celor 38 de ani de preotie.
Vine la Oradea aproape în fiecare an pentru a-si vizita copiii – asa îi considera el pe toti preotii si seminaristii care au trecut prin parohia lui în decursul celor 15 ani de când colaboreaza cu seminarul nostru. De atunci, în fiecare an, unul sau doi seminaristi oradeni fac experiente estive în parohiile pe care le pastoreste. Acolo întâlnesc realitati diferite, adesea lucrând cu persoane defavorizate din punct de vedere social, si nu numai.
Întorsi acasa, seminaristii nu numai ca împartasesc experientele deosebite traite dar si pun în aplicare ceea ce învata acolo cu privire la munca cu oamenii. Este si bunic. Asa se autodenumeste câteodata, mai ales când se refera la copiii preotilor nostri care au trecut pe la el. În zilele în care este la Oradea, nu sta locului. Tot timpul este pe drumuri – de la un preot la altul, de la Baita (Pr. Marcel Rostas) la Salonta (Pr. Gheorghe Seica), de la Valea lui Mihai (Pr. Mirel Demian) la Madaras (Sabin Cicsa) si, cu fiecare dintre cei pe care îi viziteaza, face alte vizite în împrejurimi.
Don Giuliano este Iconom Stavrofor pentru Eparhia de Oradea. Distinctia i-a fost conferita de Preasfintia Sa Virgil Bercea, cu ocazia Jubileului 225 al Seminarului nostru, anul trecut.
Bucurându-ne de vizita sa, am profitat pentru a-l ruga sa ne faca o marturie vocationala. O împartasim, pe cât posibil, cu dumneavoastra.
Îi multumim Domnului pentru darul preotiei si îi multumim pentru ca nu ne tine departe de instrumente Lui frumoase, precum don Giuliano!
O vocatie cu multe înstiintari
Povestea vietii mele a fost presarata, înca de mic copil, cu multe înstiintari din partea lui Dumnezeu. Primul semn spre parcursul meu vocational a venit înca din copilarie, în momentul în care, eu si fratele meu geaman, am ramas orfani de mama dupa sase ore de viata si am fost abandonati de catre tata, ajungând astfel în orfelinat. Dupa un timp, multumita bunicilor care au reusit sa ne scoata din orfelinat, devenind astfel parintii nostri adoptivi, am ajuns sa constientizam ca exista cineva acolo sus care ne vegheaza în permanenta.
Chiar daca am fost marginalizati de catre parohul comunitatii în care traiam datorita unor motive politice, eu si fratele meu am avut parte de binecuvântatul dar de a putea frecventa Sfânta Liturghie duminicala în mod neconditionat. Crescând alaturi de bunici am învatat sa depasesc momentele de criza si dificultatile sociale; am învatat sa economisim putinii bani pe care îi aveam, încercând sa oferim o mâna de ajutor celor care aveau dificultati mai mari decât ale noastre deschizând astfel portile casei noastre celor saraci.
Înca din adolescenta am reusit sa îmi dau seama ca existau tineri mai mici decât mine care traiau în anturaje unde predomina consumul de alcool si de droguri. Pentru a-i putea ajuta, pe lânga contactul direct cu ei, îmi doream sa ajung comisar în politie cu scopul de a-i stopa pe cei care le cauza rau acestor tineri.
În acea perioada, reuseam sa ma mentin din punct de vedere financiar cu ajutorul unei burse de studii, iar pe parcursul verii lucram într-o brutarie. În acel loc, Dumnezeu mi-a oferit un nou semn prin intermediul unei fete de vârsta mea care îmi spunea adesea faptul ca am un comportament de preot. Nu voiam sa ascult insinuarile colegei mele deoarece aveam o alta perspectiva de viata si anume aceea de a deveni psihiatru pentru a putea ajuta un grup de tineri schizofrenici pe care îi vizitam des în spital. Chiar daca începusem sa studiez profund autori precum Freud, am ajuns la concluzia ca sunt neputincios în rezolvarea problemelor acestor tineri, deoarece probleme psihice grave nu puteau fi tratate.
Un alt avertisment puternic primit din partea lui Dumnezeu m-a patruns într-o noapte, pe când stateam la capatâiul bunicului meu bolnav de tumora; ma aflam în spital când am deschis Biblia la cuvintele lui Isaia care spuneau: ”Chiar daca tatal tau si mama ta te vor abandona, Eu nu te voi abandona niciodata.” Am stiut în acel moment ca Domnul îmi indicase drumul pe care trebuia sa pasesc si anume pe drumul preotiei pentru a putea marturisi tuturor iubirea nemarginita a lui Dumnezeu.
Dupa ce am obtinut diploma de expert chimic cu punctaj maxim, urmând un curs de matematica si chimie aluziva la misterul lui Dumnezeu, plin de bucurie am intrat în seminar. Acolo am început sa descopar îndeaproape Cuvântul lui Dumnezeu, Sacramentele, intrând treptat în tainele pastoratiei.
Primii mei ani ca viceparoh au fost marcati de carisma tinerilor cu probleme pe care îi întâlneam si carora încercam sa le ofer sprijin, urmând ca mai apoi, dupa ce am devenit paroh, sa îmi împart viata cu tineri defavorizati ce îmi erau încredintati de catre asociatii. Comunitatea parohiala si ”Casa Famiglia” au reprezentat centrul vietii mele pe parcursul multor ani.
Astazi, batrân fiind, sunt parohul a trei comunitati si continui sa descopar cu bucurie tainele rugaciunilor de vindecare si eliberare adresate tinerilor care au o viata nu tocmai buna, influentati fiind de cel rau. De cincisprezece ani împartasesc aceasta aventura a vietii mele, mai ales în perioada vacantei, cu seminaristi greco-catolici români, mare parte dintre ei devenind ulterior preoti.
Simt si cred cu tarie ca Dumnezeu, prin intermediul spovezii si a încercarilor traite între tineri pe strada, ofera noi culori vocatiei mele de pastor. Pentru acest motiv, multumirea si laudele aduse lui Dumnezeu, reprezinta un cânt continuu în inima mea!