Documentele Conciliului Vatican II

II. Constituția Sacrosanctum Concilium 6. Anul liturgic

Iubiți frați și surori,

Capitolul al cincilea al Constituției conciliare Sacrosanctum Concilium (SC) este dedicat anului liturgic, temă asupra căreia dorim să ne oprim astăzi pentru a-i explica importanța în viața fiecărui credincios.

Mai întâi, trebuie amintit că denumirea ciclului sărbătorilor creștine drept „an liturgic” s-a răspândit în limbajul Bisericii datorită lucrării Slujitorului lui Dumnezeu, abatele Prosper Guéranger (1805–1875).

În enciclica Mediator Dei, Papa Pius al XII-lea afirmă că anul liturgic nu este „o reprezentare rece și inertă a unor fapte care aparțin trecutului și nici o simplă evocare a unor realități de odinioară. Anul liturgic este, mai degrabă, Cristos însuși, care trăiește neîncetat în Biserica Sa și continuă drumul nesfârșitei Sale milostiviri început în această viață pământească, pentru a pune sufletele omenești în contact cu misterele Sale și a le face să trăiască din ele; mistere care rămân permanent prezente și lucrătoare”.

Prin urmare, anul liturgic trebuie înțeles ca actualizarea necontenită a operei mântuirii pe care Cristos o împlinește în istorie. Parcurgând acest ciclu al timpului, Biserica rămâne în contact cu lucrarea răscumpărătoare a Domnului, astfel încât toți credincioșii sunt umpluți de harul Său (cf. SC, 102). Întâlnirea cu Isus, mort și înviat pentru noi, este scopul pe care Biserica îl urmărește necontenit, așezând în centrul fiecărui timp liturgic celebrarea misterului pascal.

De aceea, Părinții conciliari consideră duminica drept „temelia și nucleul anului liturgic”, „ziua de sărbătoare primordială” (cf. SC, 106). În numeroase limbi moderne, chiar numele ei arată că este dies Domini – „Ziua Domnului”. Chiar și în limbile în care s-a păstrat referirea la „ziua soarelui” (Sunday, Sonntag), se poate întrezări legătura cu Cristos: El este adevăratul „Soare al dreptății”, care luminează pe orice om.

Sfântul Ioan Paul al II-lea, în Scrisoarea apostolică Dies Domini (31 mai 1998), învață că duminica este ziua Domnului, ziua Bisericii, ziua omului și, în cele din urmă, „ziua zilelor”. Fiind Paștele săptămânal, în care este comemorată și făcută prezentă ziua în care Cristos a înviat din morți, duminica descoperă și sensul timpului. Izvorând din Înviere, ea străbate timpul oamenilor – lunile, anii și veacurile – asemenea unei săgeți care le orientează spre ținta venirii a doua a lui Cristos. Duminica anticipează astfel ziua de pe urmă, ziua Parusiei, când toți vom învia.

Pentru a sfinți duminica este esențială celebrarea Sfintei Euharistii. Ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și împărtășirea cu Trupul lui Cristos presupun, potrivit Părinților conciliari, convenire in unum (cf. SC, 106), adică adunarea plină de bucurie a credincioșilor. În această adunare, comunitatea creștină face vizibilă comuniunea sa cu Domnul și mărturisește apartenența sa la Cristos și fidelitatea față de Biserică. Această adunare nu poate fi înlocuită de o simplă prezență virtuală și nici redusă la o participare pasivă. Adunarea liturgică se împlinește prin participarea activă a fraților și surorilor, chemați împreună să-I aducă mulțumire lui Dumnezeu, care i-a renăscut „prin învierea lui Isus Cristos din morți, spre o speranță vie” (1Pt 1,3).

În această privință, îi îndemn pe toți să caute cele mai bune modalități pentru ca și aceia care, duminica, nu au posibilitatea de a se abține de la muncă să poată participa la Sfânta Liturghie.

Preaiubiților, anul liturgic, ritmat de succesiunea duminicilor, are o istorie fascinantă, în care credința și evlavia Bisericii se împletesc armonios. Încă din secolul al II-lea, celebrării Paștelui săptămânal i s-a adăugat cea a Paștelui anual, „cea mai mare solemnitate” (SC, 102), extinsă în „preabucurosul răstimp” al celor cincizeci de zile care culminează cu Rusaliile și pregătită de timpul Postului Mare, cu caracterul său penitențial (cf. SC, 109).

Mai târziu, dezvoltarea ciclului Crăciunului, după modelul celui pascal, a făcut posibilă retrăirea misterelor întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, ale nașterii Sale și ale arătării Sale lumii. În diferitele timpuri liturgice, Biserica a integrat apoi cinstirea Preasfintei Fecioare Maria, „unită în mod indisolubil cu lucrarea mântuitoare a Fiului ei” (SC, 103), precum și comemorarea martirilor și a tuturor sfinților, care „în ceruri îi cântă lui Dumnezeu lauda desăvârșită” (SC, 104).

Astfel, anul liturgic repropune, în formă sacramentală, pedagogia istoriei mântuirii, conducându-i pe credincioși de la așteptarea lui Mesia la plinătatea misterului pascal și la anticiparea gloriei viitoare. În el, Biserica celebrează actualitatea mântuitoare a misterului lui Cristos, oferindu-le credincioșilor posibilitatea de a participa tot mai profund la acest mister. De aceea, anul liturgic constituie principiul inspirator și cadrul de referință esențial al întregii acțiuni pastorale.

Sursa: www.vatican.va