„
20 septembrie 1866 – 9 mai 1918
„Biografia lui George Cosbuc începe nu cu anul nasterii, ci cu anul mortii. Cine nu traieste postmortem, crescând dupa aceea mereu, nu-i obiect de biografie”.
George Calinescu
„Ideologic, ardeleanul Cosbuc traia mai curând în orizontul Scolii Ardelene”.
Petru Poanta
George Cosbuc s-a stins din viata doborât de durerea pierderii unicului sau fiu, într-un accident de automobil, durere din care nu si-a mai revenit.
S-a stins fara sa fi ajuns sa vada visul Marii Uniri împlinit, s-a stins cu un dor în suflet, dor de satul lui din Ardeal, dor covârsitor, nepotolit … „Privirea lui blânda era acoperita … de un val de tristete, iar firea lui comunicativa facea loc unei rezerve, ce parea ca prevesteste tacerea din urma”, amintea, în cuvântul sau, la înmormântare, reprezentantul Academiei Române.
Primele cuvinte despre poetul George Cosbuc, la moartea sa, le-a scris Liviu Rebreanu, nasaudean si el, în revista Lumina din Bucuresti: „Cosbuc e primul poet care-l da Ardealul. Ardelean a ramas toata viata. Pâna si graiul viu pastrase o nota ardeleneasca particulara, care-i sedea bine … A rasarit deodata fara sa-l stie nimeni, fara sa faca ucenicia cafenelelor si bisericutelor bucurestene. Si a biruit împotriva tuturor celor scufundati în inimatii si neputinti. A adus lumina, sanatate si voiosie. Scrisul lui Cosbuc traieste si va trai cât va trai neamul românesc”.
George Cosbuc a venit din Ardeal în Capitala cu credinta sa, cu iubirea de viata si bucuria de a trai. Si a dat viata unei poezii, care se distinge prin seninatate si echilibru ce amintesc înaltimile clasicismului antic, o poezie cu totul deosebita de cea moderna, cu orase obosite si triste, de apasatoarea deznadejde a epigonilor lui Eminescu.
A adus în lirica româneasca o nota noua, originala si tânara, a creat o poezie care reprezinta, „dupa Tiganiada lui Budai Deleanu, o noua contributie specifica, masiva a Transilvaniei, la poezia nationala” – Era anul în care murise Mihai Eminescu (1889) si lirica lui Cosbuc era perceputa ca o compensare.
La înmormântare, criticul si istoricul literar Gheorghe Bogdan Duica marturisea: „Tara pierde un mare poet, în sufletul caruia s-au reflectat toate aspiratiile neamului nostru”.
George Cosbuc, poetul Ardealului si al Tarii, fiu al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolica, s-a nascut la 20 septembrie 1866, într-un sat graniceresc din apropierea Nasaudului, Hordou (George Cosbuc, azi), de pe valea Salautei, în casa preotului greco-catolic Sebastian si a preotesei Maria Cosbuc, fiica preotului Avacum din Telciu – era al optulea copil din cei 12.
Documentele atesta ca, dupa tata, este descendentul a zece generatii de preoti greco-catolici, iar dupa mama, avea în urma cinci generatii de preoti. Surprins, George Calinescu, în „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent”, spune: „mai toti din familie, frati si cumnati, erau capete cu lumina si popi”. Asa se explica „dorinta popescului tata” ca noul nascut sa devina preot si sa-si urmeze destinul pornind de la Blaj asa cum facuse el.
Deosebit de dotat, la cinci ani, George Cosbuc stia sa citeasca. Va începe Scoala primara în Hordou si o va continua la Telciu; acasa, cu un profesor, va învata limba germana si pianul. A urmat „Gimnaziul Superior Greco-Catolic Românesc din Nasaud – sunt anii în care Cosbuc citeste foarte multa literatura româna si universala, manifesta interes deosebit pentru clasicii greci si latini si pentru literatura germana. Sunt si anii când începe sa creeze versuri. La 15 ani a debutat cu o poezie în foaia pedagogica Scoala practica.
În clasa a VI-a (astazi, a zecea), a fost admis în Societatea de lectura „Virtus Romana Rediviva”, din care faceau parte numai elevii ultimelor doua clase de liceu. La scurt timp a devenit vicepresedintele Societatii, apoi, presedinte. În revista Societatii, Muza Somesana, Cosbuc îsi va vedea publicate primele poezii. Va continua sa publice în mai multe reviste transilvanene, printre care si în Familia lui Iosif Vulcan, si în Tribuna lui Ioan Slavici.
Dupa obtinerea bacalaureatului, Parintele Sebastian încearca sa-l înscrie la Seminarul Teologic Greco-Catolic din Gherla, dar, pâna la urma, întelege ca alta este chemarea fiului sau.
Va urma Facultatea de Litere si Filozofie a Universitatii Maghiare din Cluj (1884), unde l-a avut profesor pe renumitul Grigore Silasi, admirator al folclorului, la îndemnul caruia a activat în Societatea literara „Iulia”.
Dificultatile materiale îl determina sa întrerupa studiile si, la chemarea lui Ioan Slavici, va pleca la Sibiu ca redactor al gazetei „Tribuna” (1887), care avea colaboratori de o deosebita valoare. În Amintirile sale, Slavici noteaza: „George Cosbuc, înzestrat din belsug de catre firea cea darnica, s-ar fi ridicat în toate împrejurarile deasupra contemporanilor, n-ar fi iesit ceea ce a fost, daca nu si-ar fi croit lucrarea vietii în mijlocul acestor oameni cu cultura generala, care toti erau scriitori”.
În paginile revistei publica multe din poeziile sale, printre care si Nunta Zamfirei, poem care atrage atentia lui Titu Maiorescu si îl determina sa-l cheme la Bucuresti. Odata sosit, îl introduce la Convorbirile literare. Fara-ndoiala, destinul lui Cosbuc a intrat într-un alt curs.
În 1897 se casatoreste cu Elena, sora editorului Constantin Sfetea, vor avea un singur copil, pe Alexandru, deosebit de inteligent si talentat.
În toti acesti ani, toata viata, a purtat în suflet Ardealul … Era însa considerat dezertor din armata austro-ungara, cu interdictie de a intra în Transilvania. Abia dupa vreo 20 de ani, în urma unei amnistii, s-a putut reîntoarce „acasa”.
Octavian Goga povesteste ca a venit în Ardeal cu primul tren. S-a oprit la Sibiu, „parea foarte obosit, palid si miscat de amintiri”. L-a rugat sa-l conduca la o serbare culturala fara sa se afle de prezenta lui. „L-am dus. S-a retras într-un colt de balcon si s-a pitit sa nu-l vada nimeni. Privea cu un tremur de pleoape în toate partile, la taranii din Rasinari, la costumele de la Saliste, la ceata de preoti, brâne albastre, brâne rosii … O miscare s-a produs subit în sala. Cineva l-a recunoscut, lumea întreaga s-a ridicat în picioare sa-l vada, sa-l aclame. Deodata un glas de popa taraganat a început cântecul si într-o clipa femei, barbati, copii s-au asociat si cânta toata lumea. Si cânta si el plângând”.
„Pe umeri pletele-i curg râu…”, îsi amintea Goga.
Cu toate ca nu a devenit preot, Cosbuc a fost un foarte bun cunoscator al teologiei, al Blajului, al Scolii Ardelene si al Istoriei Bisericii Unite. S-a format în Biserica Unita, în spiritul iluminist al Scolii Ardelene – gândirea Bisericii sale i-a modelat personalitatea si i-a calauzit viata. Intentia de a scrie o epopee inspirata din miturile populare, preferinta epopeei ca specie literara se datoreaza Scolii Ardelene.
Parintele Sebastian i-a transmis iubirea pentru Blaj, iubire ce a dus la multe popasuri în citadela spiritualitatii si culturii române. Invitat de Parintele Alexandru Ciura, a luat parte, în 1911, la Semicentenarul ASTREI, sarbatorit la Blaj, unde a întâlnit personalitati de seama ale culturii si literaturii noastre: Nicolae Iorga, Ion Luca Caragiale, Ion Agârbiceanu, Octavian Goga, Stefan Octavian Iosif, Sextil Puscariu, Simion Mehedinti, Aurel Vlaicu si altii.
Blajului i-a închinat o oda, „pendulând între gravitate si gluma” (Ion Buzasi): „Blajenii-s popul interesant: / Bietului clopot îi zic campana, / Domicatione zic la tocana / Asa-i îndeamna spiritul sfânt. / Blajenii în urma sunt eminenti / Chiar si-n privinta edilitatii / Au o Câmpie a Libertatii / Trei lampi de strada, doi sergenti. / Neamului dat-a multi vrednici pui / Pe George Sincai, Maior, Micu / Si pe Cipariu / … Si fericitul parinte al meu / Sevastian popa, aici învatat-a. / Blajule, o, mare e Dumnezeu! / Caci daca în lume n-ar fi fost tata, / Ca sa-ti cânt ode, fire-as azi eu? / Sa fii lumina fiilor tai, / Sa fii cuptorul / Si de caldura si de tipai”.
La 100 de ani de la disparitia poetului Cosbuc, viata si opera sa se cer cunoscute în adevarul lor, înlaturând nestiinta si erorile repetate.
În eseul monografic „Poezia lui George Cosbuc”, criticul si eseistul Petru Poanta afirma ca „opera lui George Cosbuc a fost mereu valorizata inadecvat” si „confundata cu temele dominante ale poeziei si publicisticii” (revista cultura.ro/nou/2010/07/portrete în carbune).
Este un imperativ ca opera lui Cosbuc sa fie „scoasa cu temeritate din muzeul si din prejudecata istoriei literare si adusa, printr-o valorificare critica, inteligenta si profunda, în zona sensibilitatii estetice actuale”.
Se impune de mult timp sa se depaseasca cliseul „poet al taranimii”, cliseul lui Constantin Dobrogeanu Gherea, si sa se cunoasca adevaratul Cosbuc: „ … poet profund livresc, care s-a format la scoala marilor clasici” si a carui poezie îsi are locul pe fundalul liricii europene.
Conceptia sa despre viata este profund crestina si se regaseste în scrisul sau: viata este o lupta constienta si continua în numele unui Ideal si al Binelui, sustine poetul: „O lupta-i viata, deci te lupta / Cu dragoste de ea cu dor / Pe seama cui? Esti un nemernic când n-ai un tel hotarâtor / Tu ai pe-ai tai! De n-ai pe nimeni, / Te lupti pe seama tuturor / …Traiesc acei ce vor sa lupte; / Iar cei fricosi se plâng si mor” (Gazel).
Faptele noastre ne asigura viata vesnica, ne spune Cosbuc, caci moarte nu exista: „Ca-ntreaga lume este plina / De-acelasi gând din Cer adus / În fapta noastra ne e soarta / Si viata este tot, nu moartea” (La Pasti).
Ideea este reîntâlnita în multe din creatiile sale si în poemul Moartea lui Fulger, unde întelepciunea unui sfetnic, mai batrân ca vremea, îi spune Doamnei îndurerate adevarul adeseori uitat: „El nu e mort! Traieste-n veci. / E numai dus…”. Si continua „Dar stiu un lucru mai pe sus / De toate câte ti le-am spus: / Credinta-n zilele de-apoi / E singura tarie-n noi…”
Putin cunoscuta este poezia religioasa a lui George Cosbuc, o poeziei a credintei si a bucuriei de a fi crestin, a solemnitatii marilor Sarbatori, Craciunul si Pastile, poezie ilustrativa în: Colindatorii, Pomul Craciunului, Craciunul în tabara, La Pasti. Simbolistica parabolelor este întâlnita în multe din poezii, în mod distinct în Parabola Samanatorului. Gândirea si etica crestina se regasesc în toata poezia sa, astfel pacea vietii este înteleasa a fi data din Cer în suflete: „ … De Sus va face / Datatorul de vieti / Parte tuturor de pace, / Si-o sa-ti uiti si tu mâhnirea, / Suflete, asteapta ivirea / Albei dimineti” (Pace).
Cea mai mare parte din opera lui Cosbuc este cuprinsa în volumele Balade si idile (1893), Fire de tort (1896), Ziarul unui pierde-vara (1902), Cântece de vitejie (1904) – poezii închinate Razboiului de Independenta -, Povestea unei Coroane de otel (1899), Antologia sanscrita (traduceri) – Rig-Veda, Mahabharata, Ramayana si Sakuntala (1897).
Ca traducator, se observa predilectia pentru epopee, va traduce Eneida, opera lui Vergilius, Odiseea lui Homer si Divina Comedie a lui Dante; traducerea completa va aparea postum. Opera lui Dante a tradus-o la rugamintea tatalui sau, Parintele Sebastian, care cauta sa-si procure o carte „a unui italian, Dante, în care se vorbeste de Iad, Purgatoriu si Rai”. A reusit sa dea tiparului una din cele mai bune traduceri europene a Divinei Comedii, afirma profesorul universitar, italianul Ramiro Ortiz: „Cosbuc si-a facut un suflet dantesc, multumita caruia frumusetea traducerii lui nu rezulta din fidelitatea cu care a interpretat fiecare cuvânt în parte, ci din tonul general si aproape as zice de «suflare dantesca» pe care a stiut sa le-o dea”. Pentru aceasta extraordinara realizare, Cosbuc a învatat italiana si a facut mai multe calatorii de studiu în Italia.
De asemenea, a tradus din literatura germana si maghiara. Oricare sunt autorii lucrarilor traduse, Cosbuc simte sensibilitatea autorului, specificul originalului, profundul trairilor si muzicalitatea versurilor, reusind sa le transpuna în limba româna împreuna cu mesajul.
Universul creatiei lui Cosbuc, liric sau epic, reflecta monografic viata satului din tinuturile nasaudene. Poezia iubirii, cu specificul ei obiectiv, si a naturii ocupa cel mai larg spatiu. Iubirea învaluie tot sufletul, uneori împletita cu tristetea, cu incertitudinea, nelipsite sunt candoarea, sfiala si, din când în când, gluma: Numai una, Nu te-ai priceput, Spinul, La oglinda, Cântecul fusului, Scara, Mama, Nunta Zamfirei, La pârâu, Noapte de vara, Vara, Iarna pe ulita etc.
Pastelul lui Cosbuc se distinge de cel clasic – un tablou al naturii – prin simtul sublimului cosmic, care face ca adesea pastelul sau sa capete note de oda, dar, oricum ar fi creat, e prezent omul cu bucuria lui de viata.
Viata si opera lui George Cosbuc sunt si o marturisire a patriotismului. Reprezentativ este „crezul” declarat: „Sunt suflet în sufletul neamului meu, / Si-i cânt bucuria si-amarul – / În ranele tale durutul sunt eu, / Si-otrava deodata cu tine o beu / Când soarta-ti întinde paharul / Si-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci, / Rabda-vom pironul aceleiasi cruci / Unindu-ne steagul si laurul. / Si-altarul sperantei oriunde-o sa-l duci, / acolo-mi voi duce altarul” (Poetul).
Pentru opera sa, la propunerea lui Iosif Vulcan, în 1897, i s-a acordat Premiul Academiei. Înaintea lui Cosbuc, l-au primit doi scriitori:Vasile Alecsandri si Alexandru Odobescu.
În afara creatiei poetice, George Cosbuc a condus reviste cu rol important în dezvoltarea culturii, astfel amintim Vatra (1894-1896), având alaturi pe Ioan Slavici si Ion Luca Caragiale, si Samanatorul (1901-1910), revista conceputa împreuna cu Alexandru Vlahuta.
În 1900, la propunerea lui Iosif Vulcan, George Cosbuc devine membru corespondent al Academiei Române, iar la 2 iunie 1916, membru activ. Discursul tinut atunci de George Cosbuc a impresionat puternic si, trecând peste ani, continua sa miste sufletele la orice recitire.
Cuvintelor de primire în rândul academicienilor, raspunsul poetului aminteste rugaciunea, sau este o rugaciune: „Îti multumesc întâi de toate d-tale, Domnule Presedinte, pentru frumoasele cuvinte, mai frumoase, poate, decât le merit. […] Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de mâna pe capul meu, ca sa scoboare asupra mea harul acelui Spirit care lumineaza si conduce opera Academiei. Va multumesc si dumneavoastra, Domnilor membri, ca m-ati gasit vrednic sa fiu partas în mijlocul dumneavoastra, ca sa fiu si eu o particica de suflet în sufletul cel mare al Academiei”.
În „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent”, George Calinescu înlatura orice îndoiala sau retinere în afirmarea valorii poeziei lui Cosbuc prin cuvintele: „Poet mare, profund si original, un vizionar al miscarilor sufletesti […], George Cosbuc a izbutit ca si Eminescu, de altfel, sa faca poezie înalta”.
George Cosbuc este POETUL, este însa si o PERSONALITATE a BISERICII GRECO-CATOLICE a carei demnitate se regaseste în viata si scrisul sau. Pentru toate acestea, la comemorarea celor 100 de ani de la stingerea din viata, îi aducem omagiul, admiratia si recunostinta noastra … Si, în rugaciune, cerem Tatalui Ceresc sa-l rasplateasca acolo, în Împaratia Sa, în vesnica odihna.