„
De Enzo Bianchi
În martie, tinerii au trait o reuniune pre-sinodala în care a fost elaborat un document de oferit institutiilor de la urmatorul sinod despre "Tinerii, credinta si discernamântul vocational", pentru ca sa se simta inspirate de el în elaborarea lui Instrumentum laboris, urma pentru confruntarea si discutia comuna.
Un document conceput de trei sute de tineri care provin din toata lumea, conectati online prin grupuri de Facebook cu alti cincisprezece mii de tineri de vârsta lor, nu poate sa fie pe deplin reprezentativ al unei realitati asa de plurale si complexe cum este tineretul din multe si foarte diferite zone culturale în care este prezenta Biserica catolica. Totusi ramâne semnificativ ca în acest text se pot observa unele convergente, mai ales cu privire la provocarile si la oportunitatile tinerilor din lumea de astazi. Trebuie recunoscuta si o claritate de netagaduit: numeroasele investigatii sociologice si diferitele lecturi din partea unor observatori atenti ai lumii tineretului nu contrazic ceea ce tinerii au exprimat personal în aceasta confruntare.
Acest document are calitatea de a ajuta sa fie perceputi tinerii ca parte a Bisericii si nu ca simpli interlocutori ai unei institutii din afara lor. Tinerii se simt Biserica, si atunci când au constiinta de a fi "Biserica ce lipseste", conform expresiei fericite a parintelui Armando Matteo, si au capacitatea de a lua cuvântul pentru a cere trupului din care fac parte o schimbare de directie si de stil. Este semnificativ ca se exprima judecând "Biserica drept prea severa si adesea asociata cu un moralism excesiv" si cerând ca ea sa fie "primitoare si milostiva, […] capabila sa-i iubeasca pe toti, si pe cei care nu o urmeaza" (1.1). Asadar tinerii fac cereri care nu sunt presupuse si nici revolutionare, ci calme si determinate. Totusi ceea ce din document reiese ca urgent pentru tinerii de astazi este cautarea sensului existentei. Cautare care a devenit obositoare si grea si care de acum are loc departe de parcursurile indicate de religii si mai ales departe de un itinerar de credinta, pentru ca tocmai credinta nu le-a fost transmisa lor de generatia precedenta, cea a parintilor lor. Millennials, nascuti în ultimele doua decenii din secolul trecut, pot sa fie definiti si "prima generatie necredincioasa", dar sa fim atenti si sa citim cu discernamânt ceea ce s-a întâmplat în generatia precedenta, devenita straina de Biserica mai ales printr-o incoerenta inedita: se declara catolica dar nu mai frecventa în mod obisnuit liturgia duminicala si nu simtea apartenenta la catolicism decât la nivel cultural, ca mostenitoare a unei culturi traditional catolice.
În ultimele decenii ale secolului trecut, Biserica catolica, îndeosebi cea italiana, a parut ca a pierdut elanul actualizarii conciliare si nu s-a mai angajat în formarea si în îngrijirea credinciosului, pentru ca sa fie credinta sa gândita, adulta, asadar sa reiasa figura crestinului matur, coresponsabil în comunitatea crestina. Am preferat sa dedice toate energiile sale într-o logica de prezenta în societate, ajungând sa încerce sa ocupe spatii locuite de "religia civila". Asa s-a întâmplat o ruptura a transmiterii generationale a credintei si a reiesit o figura de catolic astenic si mai putin convins care, ca atare, nu putea comunica propriilor copii nici exigentele evanghelice ale urmarii nici o apartenenta concreta la comunitatea crestina.
Trebuie spus si ca aceasta generatie adulta de la sfârsit de mileniu a fost incapabila sa comunice o gramatica umana copiilor, care astazi sunt mai putin abilitati la trairea zilnica, la gasirea sensului. Mai ales aceasta "cautare a sensului" este astazi în dificultate, asa cum marturisesc investigatiile sociologice si cum experimenteaza cei care îi asculta pe tineri (cum sunt manastirile sau comunitatile care-i primesc în mod obisnuit). "Cine sunt eu cu adevarat? Cine vreau sa fiu? Cum sa devin eu însumi? Ce anume pot sa sper? Ce sens sa dau vietii mele? Ma aflu în fata unui zid: cum sa-l darâm? Sau oare trebuie sa-l escaladez?". Acestea sunt întrebarile tinerilor, traite uneori în mod tragic, având senzatia ca nu exista raspunsuri decât nimicul.
Trebuie ascultati tinerii, trebuie ascultati în sperantele lor si în nelinistile lor cu multa rabdare, încercând numai sa fim aproape de ei, însotitori de drum, nimic mai mult, fara a avea pretentia de a sugera sau de a propune cine stie ce. Tocmai pentru ca acestea sunt întrebarile dramatice pe care le au în ei, astazi referinta la Dumnezeu pare fara niciun interes, chiar daca aceasta aporie nu provoaca nicio confesiune sau militanta ateista. Pur si simplu, Dumnezeu nu mai este interesant si tinerii sunt convinsi ca se poate trai o viata fericita fara El. Si, prin urmare, sa nu se spuna ca tinerii parasesc Biserica. Aceasta este straina în sine, ca si o lume care nu mai reuseste sa spuna nimic prin liturgia sa si nici prin predicile sale. Dumnezeu este un cuvânt refuzat si expulzat pentru ca a rasunat prea mult, pentru ca imaginile sale au fost percepute ca false si dusmane ale omului, în timp ce Biserica este straina pentru ca – asa cum mi-au spus de mai multe ori tinerii – "traieste într-o alta lume". Însa ramâne semnificativ ca acei tineri care au primit vreo cunoastere a lui Isus Cristos si a umanitatii sale radicale nu sunt indiferenti fata de figura sa exemplara si fata de mesajul sau, chiar daca nu ajung la o marturisire de credinta în El.
Tocmai pentru aceste consideratii, devine urgenta si decisiva o schimbare în trairea credintei crestine: o schimbare care se refera înainte de toate la generatia adulta a tatilor si a mamelor, generatia celor de patruzeci-cincizeci de ani la care trebuie sa ajunga Evanghelia, acea Evanghelie care nu le-a fost adresata în timpul formarii crestine. Trebuie reaprins un crestinism de marturie, în care comportamentul si stilul sa fie cu adevarat coerente cu Evanghelia practicata. Transmiterea credintei trebuie sa înceapa în spatiul familiei, si al familiei ranite: numai daca exista convingere tare, blânda si inteligenta, atunci credinta devine elocventa, vorbeste altora si se face înteleasa ca o comoara pentru viata. Daca în schimb institutiile Bisericii continua sa-i ignore pe credinciosi, sa-i lase într-o conditie de destinatari pasivi ai cultului si ai predicii, daca nu reusesc sa-i faca sa participe cu responsabilitate la viata comunitatii, va continua o fuga fara contestatii si în tarcul staulului va ramâne un numar mic de oi.
Sa abandonam retorica despre tineri si, îmi permit sa spun, si despre femei. Este contraproductiv sa încarcam aceste realitati de adjective pline de complimente si de imagini poetice dar goale de substanta: în schimb este nevoie de o schimbare, pentru ca aceste parti ale Bisericii care par sa dispara, sau chiar lipsesc, sa gaseasca un spatiu de apartenenta si de adevarata fraternitate traita într-o comunitate care sa stie sa arate "diferenta crestina", în mijlocul barbatilor si femeilor prezenti în istorie si în societate, nu împotriva lor. Astazi tinerii sunt tot mai departe de credinta crestina, dar locuiesc nu într-un tinut ateu ci chiar un tinut de mijlocul caruia domneste indiferenta fata de Dumnezeu si fata de Biserica. Însa acesta este un teren deschis la cautare, la viata interioara, la spiritualitate, un teren însetat de gramatica umana.
Prin întrebarile lor, adesea mute, tinerii cer ca sa le fie indicat sensul, chemarea/vocatia la viata. Da, vocatia pe care ar vrea s-o asculte si s-o discearna este vocatia la viata, la traire care este chemarea unica si irepetabila pentru fiecare persoana din partea lui Dumnezeu, si în credinta crestina. Ca toti oamenii, si tinerii sunt chemati sa traiasca în plinatate, sa faca din propria viata, pe cât este posibil, o opera de arta constienta: asadar chemati la fericire, pentru ca viata buna si frumoasa stie sa dea si fericirea. Nicio viziune în mod banal optimista despre "meseria dura de a trai", dar daca aceasta invitatie la viata este adresata unui tânar de cel care are încredere si comunica încredere, daca este facuta în gratuitate deplina, nu pentru a-l face sa intre în Biserica, nu pentru a face din el un discipol, ci pentru ca se vrea ca sa devina un subiect capabil de plinatate de viata, atunci apelul este cu adevarat credibil. Numai batrânii, adultii capabili de încredere, asadar capabili de credinta stiu sa arate si gratuitatea grijii lor fata de tineri si sunt capabili sa parcurga drumul împreuna cu ei, spre viata.
Primindu-i pe tineri, în avertismentul pre-sinodal papa Francisc a folosit cuvinte emotionante pentru ei, invitându-i la risc, la entuziasmul credintei si la gustul cautarii. Le-a cerut sa nu se teama, sa nu se înspaimânte niciodata pe noile carari care trebuie parcurse. În Duminica Floriilor le-a cerut sa strige pentru ca, daca nu vor striga tinerii, vor striga pietrele, asa cum a spus Isus dupa intrarea sa în Ierusalim (cf. Lc 19,40). Asadar, tinerii nu sunt niciodata cititi nici în afara Bisericii nici ca simpli destinatari ai cuvintelor Bisericii, nici fara tati si mame, fara batrâni, pentru ca toti împreuna, ca un singur trup, mergem cu încredere si numai în comuniune ne mântuim.
(Dupa L'Osservatore Romano, 25 aprilie 2018)
Traducere de pr. Mihai Patrascu
Sursa: http://www.ercis.ro
