„În Vinerea Mare, Biserica se cutremura înaintea misterului patimirii, mortii si înmormântarii Domnului. Cel fara de moarte este întins pe cruce de oamenii pacatosi. Domnul vietii si Lumina lumii este asezat în întunericul mormântului. Prohodinu-l pe Domnul, Biserica invoca, la mormânt, glorioasele raze ale Învierii, speranta Învierii noastre spre care ne îndreptam cugetul în aceasta zi cernita si îndoliata: "marire Patimilor Tale, Hristoase! Arata-ne noua si marita Învierea Ta!" Iata o descriere a acestei zile prin cuvintele imnografiei bizantine.
În Ghetsimani, Domnul este prins si patimeste de bunavoie, "nicidecum împotrivindu-se, nici strigând, ci toate rabdându-le: a fi întrebat, a fi judecat, a fi batut, a fi legat si a fi dus cu arme la Caiafa." Iuda îi întinde lui Isus cursa prin "sarutare vicleana". "Pentru ce-mi pui înainte cutit uns cu miere", întreaba Mântuitorul într-un tropar.
Vinerea Mare începe în ritul bizantin cu celebrarea Orelor Împaratesti. Ele celebreaza patima Domnului si descriu aceste imagini cutremuratoare. Misterul Vinerii Mari este construit prin cuvinte dramatice. Bunaoara, "poporul fara de lege" "striga cu preotii si carturarii" "racnind" "cu tarie": "Rastigneste-l pe Acesta si ne slobozeste pe Baraba". "O, popor necredincios! Ce a facut Cel ce s-a aratat în lume? Ca pe Lazar l-a sculat din mormânt, si a facut cale oamenilor catre mântuire". Pacatul împotriva Domnului este savârsit de "mai marii popoarelor" care "s-au adunat împreuna asupra Domnului si asupra unsului Sau", "l-au dat lui Pilat pe Dumnezeu" cel care "a dat legea si învataturile proorocilor". Însusi Pilat este consternat de învârtosarea iudeilor: "oare nu acesta a înviat mortii, a curatat leprosii si pe paralitici i-a îndreptat?" Uimirea în fata acestei ignorante a iudeilor este exprimata într-un alt tropar, când Biserica întreaba moralizator: "nu va aduceti aminte de multimea tamaduirilor? N-ati simtit puterea lui dumnezeiasca? Ati ramas împietriti." Faradelegea oamenilor este îndreptata cu nerecunostinta împotriva Celui "care a taiat marea cu toiagul si i-a povatuit în pustie. Astazi au împuns cu sulita coasta celui ce a ranit Egiptul cu batai pentru ei si au adapat cu fierepe cel ce le-a plouat mana de mâncare."
Dar Isus tace "suferind necuviinta lor, vrând sa patimeasca msi sa ne mântuiasca pe noi." În mintea Lui exista o intentie divina si milostiva care trebuie sa se savârseasca acum, prin patimirea sa: "Batut fiind, facatorule al meu, pentru mine Te-ai dat a fi rastignit; ca mântuirea mea în mijlocul pamântului lucrând-o, sa izvorasti lumii viata, si sa faci nemuritori prin sângele tau cel cinstit, pe cei ce se închina tie", se roaga sufletul la Dupacinarul Joii Mari. Doar antifonul al 12-lea de la Denia Evangheliilor pune pe buzele lui Isus cuvinte grele de mâhnire: "Poporul meu, ce am facut voua? Sau cu ce v-am suparat? Pe orbii vostri i-am luminat, pe cei leprosi i-am curatat. Si cu ce mi-ati rasplatit? Înloc de mana, cu fiere; în loc de apa, cu otet; în loc sa ma iubiti, pe cruce m-ati pironit."
Natura întreaga participa la mâhnirea Mântuitorului: pamântul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, catapeteasma Templului se rupe, soarele îsi ascunde razele "vazând pe Stapânul rastignit", iar "temeliile pamântului s-au cutremurat de frica puterii tale". Toate acestea sunt "spre mustrarea calcatorilor de lege."
Înfricosatoarele Patimi si tot misterul Vinerii Mari sunt descrise cel mai dramatic în antifonul al 15-lea: "Astazi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pamântul pe ape. Cu cununa de spini a fost încununat împaratul îngerilor. Cu porfira mincinoasa a fost îmbracat cel Cel ce îmbraca cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Celce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu sulita a fost împuns Fiul Fecioarei. Ne închinam patimilor tale, Hristoase. Arata-ne noua si marita învierea Ta!"
Isus moare si coboara la Iad. Coasta îi este strapunsa si din ea se va adapa de acum Biserica: "Coasta Ta cea purtatoare de viata, revarsându-se ca un izvor din Eden, adapa, Hristoase, Biserica ta, ca pe un rai cuvântator. Adapa lumea veselind faptura si învatând neamurile sa se închine cu credinta Împaratiei tale." Domnul se rastigneste "ca sa-mi izvorasti mie iertare, sa-mi tasnesti izvoare de viata." De-acum zapisul morti e rupt "si socotindu-te între cei morti ai legat pe tiranul e acolo, scapând pe toti din legaturile mortii cu Învierea ta."
Un aspect deosebit de frapant în tot acest tablou dramatic este alcatuit în cuvinte pe care antifonul al 6-lea de la Denia Evangheliilor îl pune pe buzele Mântuitorului, care le cere apostolilor priveghere în noaptea pericolului: "N-ati putut priveghea un ceas împreuna cu Mine, cum v-ati fagaduit atunci ca veti muri pentru Mine? Vedeti macar ca Iuda cum nu doarme, ci se nevoieste sa Ma dea celor fara de lege."
Dar în toata aceasta noapte a pericolului, Maria, Mama lui Dumnezeu, este stâlp de tarie: "Nu înceta, Fecioara, rugând totdeauna pe Cel ce l-ai nascut în chip negrait sa mântuiasca din primejdii pe cei ce scapa la tine". Ea, având putere nebiruita, este invocata sa mântuiasca "din primejdii pe robii tai, Nascatoare de Dumnezeu, ca toti dupa Dumnezeu la tine scapam."
Ea este mieluseaua alaturi de care îl plângem pe Domnul si suspinam dupa nevederea lui Dumnezeu. În Vinerea Mare, ea este zdrobita, strigând: "Unde mergi, Fiule? Pentru ce faci aceasta calatorie grabnica? Oare este iarasi alta nunta în Cana, si acolo te grabesti acum, ca sa le mai faci lor vin din apa? Oare voi merge cu Tine, Fiule, sau voi astepta mai bine? Da-mi cuvânt, Cuvinte; nu ma trece tacând, Cel ce m-ai pazit curata." Ea se tânguie având tristete dupa Dumnezeu: "Vai, mie, Lumina lumii! Cum ai apus de la ochii mei, mielul lui Dumnezeu? (…) Unde a apus frumusetea chipului Tau? Nu sufar a te vedea rastignit fara dreptate. Însa grabeste de te scoala, ca sa vad si eu Învierea Ta din morti, cea de a treia zi." Imnografia nu descrie doar suferinta Mariei, ci si credinta ei. Desi Isus moare întins pe cruce, pentru Maria, care nu se clatina în credinta, el ramâne Dumnezeu: "Desi rabzi rastignire, Tu esti Fiul si Dumnezeul meu".
Asadar tot Maria este cea care dupa punerea lui Isus în mormânt, asteapta cu o credinta vie si lucratoare învierea glorioasa din morti a Fiului ei, amintindu-si si meditând la cuvintele profetice prin care Isus nu si-a vestit doar patima, ci si Învierea. Cu ea ramânem ca sprijin al credintei noastre în întunericul vietii care ameninta de atâtea ori sa ne înmormânteze speranta.
"Învie, Doamne, mântuieste pe noi!"
