„Postul Nasterii Domnului, o asceza care ne elibereaza”,

„Orice post este un timp daruit spre desavârsire. Osteneala acestui parcurs este sustinuta de efortul fizic continuat de mortificarile sufletesti. Practic, cele doua se nasc reciproc, dar se si completeaza.

Postul trupesc ne aseaza registrul gândirii pe linia tainelor ceresti si ne desavârseste cunoasterea de sine în raport cu vointa Creatorului. Pe de cealalta parte, pe masura ce evoluam în introspectie, pe calea postirii gasim lumini care ne dau impuls si motivatie pentru a o intensifica. Astfel, postirea nu mai este de-acum o osteneala chinuitoare, ci devine o daruire luminata; prin postire îi daruim o parte din noi lui Dumnezeu pentru ca, pe oferta mortificarii noastre, El sa creasca în noi un spirit nou, adica îi daruim lui Dumnezeu din neputintele noastre pentru ca El sa ne elibereze de vicii si sa ne îmbrace în virtuti noi, stralucitoare.

Pentru explicatii despre cum creste postirea viata lui Dumnezeu în noi, redactia EGCO l-a intervievat pe parintele Mihai Vatamanelu, vicarul general al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.

***

Începe Postul Nasterii Domnului. Cum împletim preocuparea fata de practica si limitele în care se desfasoara dimensiunea alimentara a postirii si grija/interesul pentru evolutia spirituala, astfel încât, din postire în postire, sa învatam si sa practicam ceva în plus pentru a ne putea lansa mai cu usurinta spre cer si a ne uni, înca de pe pamânt, gândurile noastre cu cele ale lui Dumnezeu?

Postul alimentar îsi are valoarea si importanta sa atât timp cât ne ajuta si ne orienteaza catre Dumnezeu, atât timp cât ne face sa tindem spre perfectiunea spirituala, altfel ne ajuta doar la dieta. În acest sens, ar fi util, de exemplu, ca în post sa renuntam la tentatia de a-i judeca pe altii si sa-l descoperim pe Cristos în chipul aproapelui. Sa cautam sa nu mai rostim acele cuvinte care ranesc, ci sa ne straduim mai degraba sa gasim acele cuvinte care aduc alinare si care vindeca. Sa renuntam la faptul de a fi mereu nemultumitori, cautând în schimb sa fim recunoscatori.

Am putea sa renuntam la nervi si sa ne alimentam cu rabdare, sa renuntam la pesimism si sa fim mai plini de speranta. Sa renuntam la preocuparile inutile si sa ne încredem mai mult în Providenta. Sa nu ne mai plângem atât, sa nu mai fim atât de acri, sa nu-i stresam pe ceilalti, dimpotriva, sa avem mai mult respect, sa ne umplem de bunatate pe noi si pe ceilalti.

Sa ne straduim sa avem mai multa compasiune fata de cei din jur si sa nu facem din eul propriu centrul existentei noastre; sa încetam sa ne mai dam atâta importanta. Am putea sa facem astfel încât sa nu ne mai preocupe si sa nu ne mai temem atât de mult pentru lucrurile personale, dar sa încercam sa fim noi însine un dar pentru ceilalti. Am mai putea renunta la descurajare si la tot ceea ce ne separa de Isus si, cu entuziasmul credintei, sa alegem tot ceea ce ne apropie de El.

Postul Nasterii Domnului este pus în linie dreapta de Duminica Samariteanului Milostiv. Tabloul acestei pilde este prezentat ca icoana a caritatii si, de obicei, a caritatii fizice, proxime, desfasurata fata de saracii din promoximitatea spatiala, desi o imagine mai clara pentru acest tip de saraci îl prezinta pilda înfricosatoarei judecati. Astfel ca se nasc 2 întrebari:
– cum graieste sau… ce lumini ofera imaginea samariteanului milostiv in raport cu sarbatoarea Nasterii Domnului spre care aceasta duminica ne deschide cale;
– în ce cheie putem medita, ca varianta sufleteasca si sociala, caritatea samariteanului din pilda, respectiv a personajelor ignorante din aceeasi imagine?

În acel samaritean milostiv îl întrevedem, desigur, pe Isus, Bunul Samaritean, dar si comunitatea care ofera si pune la dispozitia lui Isus buzele, inima, bratele pentru a se îngriji de acel frate, pentru a-l ridica de jos, a-l lua pe brate, pentru a-l mângâia si a-l întari. „A se lasa îngrijit” este, mai degraba, a întrevedea ca aceste rani nu-mi permit sa ma descurc singur, la fel cum Dumnezeu facut prunc nu se putea descurca singur; s-a lasat ajutat de om.

„A ma lasa îngrijit de Domnul” e ca si a spune: „Am nevoie de Tine, am nevoie de îngrijirea Ta, am nevoie sa fii Tu cel care versi untdelemn pe ranile mele, dar eu mai întâi, trebuie sa ma las îngrijit”. Daca nu exista acest pas de a te lasa îngrijit, daca nu exista aceasta umilinta, e dificil ca Domnul sa ne poata veni în întâmpinare.

Apoi sa încep sa port concret de grija! Sa intram cu totii în inima lui Isus care ne spune: „Iubeste în locul Meu, vindeca în locul Meu, ia tu locul Meu! Eu nu mai pot sa ma întorc pe pamânt cu picioarele, cu mâinile mele. Nu mai pot reveni pe pamânt cu privirea mea, am nevoie de privirea ta, de mâinile tale!”

E o provocare la care putem reflecta foarte bine în Postul Craciunului. Încearca sa porti de grija unei persoane si vei deveni mare cu inima, vei simti revarsata asupra ta gingasia lui Isus, prezenta Sa calduroasa, îmbratisarea Sa extraordinara, care, odata ce te primeste, te umple de bucurie, îti reda toata frumusetea si toata puterea iubirii pe care o porti în tine!

Postirea vietii. Indiferent de cum/daca practicam postul alimentar, viata are grija sa ne puna, nu de putine ori, în situatia neajunsurilor (de diferite feluri), aruncându-ne în abise întunecate, în framântari care ne consuma si ne îmbatrânesc, chiar daca pe altii, în situatii fericite, îi înteleptesc. Pe altii, nu putini, framântarea si neajunsurile vietii îi dispera si cad cazuti, tîlhariti de propriile griji si ignoranti de aproapele care, da, îi compatimeste, dar nu îi ajuta cu nimic pentru ca fie nu vor, fie nu pot, fie pentru ca nu au, fie pentru ca nici ei însisi nu sunt înca desavârsiti. Cum razbim în aceste momente de desert?

Spune Isus în Evanghelie: „nu va îngrijorati pentru viata voastra: ce veti mânca sau ce veti bea, nici pentru trupul vostru: cu ce va veti îmbraca. Oare nu este viata mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbracamintea?” (Mt 6, 25)

Îngrijorarea este modul nostru normal de a trai: este viata traita în preocupare, care stie ca va sfârsi în moarte, ca se termina. Dupa cum si toate bunurile se termina… Si atunci omul se iluzioneaza în a strânge tot mai multe bunuri, în a aduna viata, pentru ca viata sa se lungeasca… Însa viata este cu totul altceva, este faptul ca suntem fiii Tatalui si frati.

Deci este inutil sa traim în neliniste si sa adunam bunuri! Si e inutil chiar fata de nevoile primare: Daca Dumnezeu ne-a dat viata, ne va da si bunurile cu care sa o mentinem. Viata e un dar – un cadou – dar si pastrarea ei este un dar. Viata ar trebui sa fie Euharistie, adica: tu primesti darul lui Dumnezeu si-I multumesti. Apoi, la fel ca Tatal, si tu colaborezi, muncesti si împarti cu fratii. În acest fel, viata ta concreta – în raport cu hrana si cu îmbracamintea – devine viata de fiu, de frate si devine si euharistica, nu o viata nelinistita a unui om care vrea sa adune tot mai mult bunurile primare.

Spre deosebire de animal, omul trebuie sa munceasca pentru a produce si pentru a colabora cu Dumnezeu. Dar una este sa se ocupe – si trebuie sa învete sa se ocupe (sa munceasca) corect – si alta este sa se preocupe si sa traiasca aceasta „prea-ocupare”, ca fiind sensul vietii sale. Acest aspect vrea sa demonteze tocmai faptul de a ne concentra viata noastra umana si spirituala doar pe viata animala: a mânca si a ne îmbraca.

Evangheliile duminicilor din perioada postului prezinta câteva imagini ale egoismului uman care sunt comparabile cu imaginile evangheliilor de la jumatatea postului încolo, imagini care ni-l arata pe Isus în splendoarea deschiderii spre oameni, spre vindecarea ranilor, spre luminarea sufletului. Pe de o parte, cum ne afecteaza egoismul uman care ne tine de cele pamântesti, mai cu seama de ale noastre personale, si cum ne poate el mici sufletul ori zadarnici toata postirea sau toata stradania de a evolua spiritual? Pe de alta parte, cum îsi lucreaza Isus vindecarea Sa în noi si cum sa ne ostenim în a participa la mâna pe care el ne-o întinde ca sa ne lumineze ochii si ca sa ne ridice din gârboveala pacatului sau a neputintelor?

Michelangelo spune ca statuia deja se afla în bucata de marmura: era suficient doar sa elimine ceea ce era în plus, iar statuia era realizata. La fel si noi, daca învatam sa discernem, sa simtim miscarile din interiorul nostru, care sunt cele care vin de la Dumnezeu si care sunt cele care vin de la dusman, daca învatam sa deosebim binele de rau, sa eliminam ceea ce ne împiedica cunoasterea, constiinta, libertatea… în noi deja exista fiul lui Dumnezeu. Trebuie sa iasa la lumina, dar trebuie sa eliminam tot ceea ce e în plus: sclaviile, ignorantele, viciile noastre. Deci este vorba de o asceza care ne elibereaza, care nu ne ia nimic… ci doar ne ofera. Si totul e lucrarea lui Dumnezeu în noi, dar si rodul libertatii si al conlucrarii noastre cu harul Sau.

E o chestiune de vointa? Având în vedere ca atunci când Isus vrea sa ne schimbe, ne cutremuram si noi împreuna cu Irod si cu Ierusalimul, care s-au cutremurat la nasterea lui Isus; de obicei, omul se cutremura când Isus vrea sa îi intre în suflet si sa îl deschida din patratica lui…

Viata spirituala a omului e o lupta continua, dupa cum spune Sf. Pavel în Rom. 7,14: „Caci nu fac binele pe care îl voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela îl savârsesc”. Apoi în Gal 5,17 adauga: „Caci trupul pofteste împotriva spiritului, iar spiritul împotriva trupului; caci acestea se împotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi”. Cu alte cuvinte, vreau sa fac raul si nu reusesc sa-l fac cum trebuie pentru ca Spiritul mi se împotriveste… Vreau sa fac binele, dar nu reusesc sa-l fac cu bucurie, pentru ca dusmanul mi se împotriveste… Deci, în viata mereu sunt supus unei lupte continue, lupta care ma scoate din patratica mea, ma tulbura si ma cutremura. Însa acest aspect e lucrul cel mai bun care mi se întâmpla. Ar fi vai de noi daca nu ne-ar cutremura glasul constiintei si mustrarea acesteia pentru raul savârsit si limitele noastre. Face parte din însasi munca spirituala de a persevera în bine si din grija pe care Domnul o are pentru ca noi sa crestem. Însa nu trebuie sa ne descurajam sau sa renuntam la chemarea noastra caci însusi Isus ne asigura: „Aveti încredere si curaj! Nu va temeti, eu am biruit lumea!”