Mesajul Sfântului Parinte Francisc pentru Prima Zi Mondiala a Saracilor,

„Sa nu iubim cu vorba, ci cu fapta
1. "Copii, sa nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta si adevarul" (1In 3,18). Aceste cuvinte ale apostolului Ioan exprima un imperativ de care niciun crestin nu poate sa faca abstractie. Seriozitatea cu care "ucenicul iubit" transmite pâna în zilele noastre porunca lui Isus este facuta si mai accentuata prin opozitia pe care o prezinta între cuvintele goale care adesea sunt pe buzele noastre si faptele concrete cu care în schimb suntem chemati sa ne masuram. Iubirea nu admite alibiuri: cine intentioneaza sa iubeasca asa cum a iubit Isus, trebuie sa-si însuseasca exemplul sau; mai ales când suntem chemati sa-i iubim pe saraci. De altfel, modul de a iubi al Fiului lui Dumnezeu este bine cunoscut, si Ioan îl aminteste cu litere clare. El se întemeiaza pe doua coloane portante: Dumnezeu a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,10.19); si a iubit daruindu-se în întregime pe sine însusi, chiar propria viata (cf. 1In 3,16).
O astfel de iubire nu poate sa ramâna fara raspuns. Desi este daruita în maniera unilaterala, adica fara a cere nimic în schimb, totusi ea aprinde în asa fel inima încât fiecare se simte determinat sa raspunda la ea în pofida propriilor limite si pacate. Si acest lucru este posibil daca harul lui Dumnezeu, caritatea sa milostiva este primita, pe cât posibil, în inima noastra, asa încât sa miste vointa noastra precum si afectele noastre spre iubirea fata de Dumnezeu însusi si fata de aproapele. În acest mod milostivirea care izvoraste, ca sa spunem asa, din inima Treimii poate ajunge sa puna în miscare viata noastra si sa genereze compasiune si fapte de milostenie fata de fratii si surorile care se afla în necesitate.
2. "Acest sarac striga si Domnul îl asculta" (Ps 34,7). Dintotdeauna Biserica a înteles importanta unui astfel de strigat. Posedam o mare marturie înca din primele pagini din Faptele Apostolilor, acolo unde Petru cere sa se aleaga sapte barbati "plini de Duh si de întelepciune" (6,3) pentru ca sa asume slujirea asistentei acordate saracilor. Acesta este cu siguranta unul dintre primele semne cu care comunitatea crestina s-a prezentat pe scena lumii: slujirea adusa celor mai saraci. Toate acestea îi erau posibile pentru ca a înteles ca viata ucenicilor lui Isus trebuia sa se exprime într-o astfel de fraternitate si solidaritate încât sa corespunda învataturii principale a Învatatorului care i-a proclamat pe saraci fericiti si mostenitori ai împaratiei cerurilor (cf. Mt 5,3).
"Îsi vindeau proprietatile si bunurile si le împarteau tuturor, dupa cum avea nevoie fiecare" (Fap2,45). Aceasta expresie arata cu claritate preocuparea vie a primilor crestini. Evanghelistul Luca, autorul sacru care mai mult decât oricare altul a dat spatiu milostivirii, nu face nicio retorica atunci când descrie practica de împartasire a primei comunitati. Dimpotriva, relatând-o, vrea sa le vorbeasca tuturor credinciosilor din orice generatie, deci si noua, pentru a ne sustine în marturie si sa provoace actiunea noastra în favoarea celor mai nevoiasi. Aceeasi învatatura este data cu tot atâta convingere de apostolul Iacob, care, în scrisoarea sa, foloseste expresii puternice si incisive: "Ascultati, fratii mei iubiti: oare nu i-a ales Dumnezeu pe cei saraci în ochii lumii, dar bogati în credinta, ca mostenitori ai împaratiei pe care el a promis-o celor care îl iubesc? Dar voi l-ati dispretuit pe cel sarac! Oare nu bogatii sunt cei care va asupresc si va târasc prin tribunale? […] Ce folos, fratii mei, daca cineva spune ca are credinta, dar nu are fapte; oare poate credinta sa-l mântuiasca? Daca un frate sau o sora sunt lipsiti de îmbracaminte si de hrana de toate zilele si cineva dintre voi le-ar spune: «Mergeti în pace, încalziti-va si saturati-va», dar nu le dati cele necesare pentru trup, ce folos? La fel si credinta, daca nu are fapte, este moarta în ea însasi" (2,5-6.14-17).
3. Totusi au existat momente în care crestinii n-au ascultat pâna la capat acest apel, lasându-se contagiati de mentalitatea lumeasca. Însa Duhul Sfânt n-a încetat sa-i cheme sa-si îndrepte privirea spre esential. De fapt, a facut sa apara barbati si femei care în diferite moduri au oferit viata lor în slujba saracilor. Câte pagini de istorie, în acesti doua mii de ani, au fost scrise de crestini care, în toata simplitatea si umilinta, si cu fantezia generoasa a caritatii, i-au slujit pe fratii lor mai saraci!
Între toti se evidentiaza exemplul lui Francisc din Assisi, care a fost urmat de alti numerosi barbati si femei sfinti în cursul secolelor. El nu s-a multumit sa îmbratiseze si sa dea pomana leprosilor, ci a decis sa mearga la Gubbio pentru a sta împreuna cu ei. El însusi a vazut în aceasta întâlnire cotitura convertirii sale: "Când eram în pacate, mi se parea lucru prea amar sa-i vad pe leprosi, si însusi Domnul m-a condus printre ei si am fost milostiv fata de ei. Si îndepartându-ma de ei, ceea ce mi se parea amar a fost schimbat pentru mine în dulceata a sufletului si a trupului" (Test 1-3: FF 110). Aceasta marturie manifesta forta transformatoare a caritatii si stilul de viata al crestinilor.
Nu ne gândim la cei saraci numai ca destinatari ai unei practici bune de voluntariat care trebuie facuta o data pe saptamâna, sau cu atât mai putin de gesturi ocazionale de bunavointa pentru a pune constiinta în pace. Aceste experiente, desi valabile si utile pentru a sensibiliza fata de necesitatile atâtor frati si atâtor nedreptati care adesea care sunt cauza lor, ar trebui sa introduca la o adevarata întâlnire cu saracii si sa dea loc la o împartasire care sa devina stil de viata. De fapt, rugaciunea, drumul uceniciei si convertirea gasesc în caritatea care se face împartasire verificarea autenticitatii lor evanghelice. Si din acest mod de a trai deriva bucurie si seninatate sufleteasca, pentru ca se atinge cu mâna carnea lui Cristos. Daca vrem sa-l întâlnim realmente pe Cristos, este necesar sa-i atingem trupul în trupul ranit al saracilor, ca o comparatie cu împartasirea sacramentala primita în Euharistie. Trupul lui Cristos, frânt în liturgia sacra, se lasa gasit de caritatea împartasita în fetele si în persoanele fratilor si surorilor mai slabi. Rasuna mereu actuale cuvintele sfântului episcop Ioan Gura de Aur: "Daca vreti sa cinstiti trupul lui Cristos, nu-l neglijati când este gol; nu-l cinstiti pe Cristos euharisticul cu vesminte de matase, în timp ce în afara templului îl neglijati pe acest alt Cristos care este chinuit de frig si de goliciune" (Hom. in Matthaeum, 50, 3: PG 58).
De aceea, suntem chemati sa întindem mâna catre cei saraci, sa-i întâlnim, sa-i privim în ochi, sa-i îmbratisam, pentru a-i face sa simta caldura iubirii care frânge cercul singuratatii. Mâna lor întinsa spre noi este si o invitati de a iesi din certitudinile si comoditatile noastre si sa recunoastem valoarea pe care o constituie saracia în ea însasi.
4. Sa nu uitam ca pentru ucenicii lui Cristos saracia este înainte de toate o vocatie de a-l urma pe Isus sarac. Este un drum în urma lui si cu el, un drum care conduce la fericirea împaratiei cerurilor (cf. Mt 5,3; Lc 6,20). Saracie înseamna o inima umila care stie sa primeasca propria conditie de creatura limitata si pacatoasa pentru a depasi tentatia de atotputernicie, care ne înseala ca suntem nemuritori. Saracia este o atitudine a inimii care împiedica sa ne gândim la bani, la cariera, la lux ca obiectiv al vietii si conditie pentru fericire. Mai degraba, saracia este cea care creeaza conditiile pentru a asuma în mod liber responsabilitatile personale si sociale, în pofida propriilor limite, încrezându-ne în apropierea lui Dumnezeu si sustinuti de harul sau. Saracia, înteleasa astfel, este metrul care permite sa evaluam folosirea corecta a bunurilor materiale, precum si sa traim în mod nu egoist si posesiv legaturile si afectele (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 25-45).
De aceea, sa ne însusim exemplul sfântului Francisc, martor al saraciei genuine. El, tocmai pentru ca avea îndreptati ochii spre Cristos, a stiut sa-l recunoasca si sa-l slujeasca în cei saraci. De aceea, daca dorim sa oferim contributia noastra eficace pentru schimbarea istoriei, generând adevarata dezvoltare, este necesar ca sa ascultam strigatul saracilor si sa ne angajam sa-i ridicam din conditia lor de marginalizare. În acelasi timp, saracilor care traiesc în orasele noastre si în comunitatile noastre le amintesc sa nu piarda sensul saraciei evanghelice pe care-l poarta imprimat în viata lor.
5. Cunoastem marea dificultate care reiese în lumea contemporana de a putea identifica saracia în maniera clara. Si totusi, ea ne interpeleaza în fiecare zi cu miile sale fete marcate de durere, de marginalizare, de samavolnicie, de violenta, de torturi si de închisoare, de razboi, de privarea de libertate si de demnitate, de ignoranta si de analfabetism, de urgenta sanitara si de lipsa locului de munca, de traficul de persoane si de sclavie, de exil si de mizerie, de migratiune fortata. Saracia are fata de femei, de barbati si de copii exploatati pentru interese lase, calcati în picioare de logicele perverse ale puterii si banului. Aceasta lista nemiloasa si niciodata completa suntem constrânsi s-o compunem în fata saraciei rod al nedreptatii sociale, al mizeriei morale, al aviditatii câtorva si al indiferentei generalizate!
Din pacate, în zilele noastre, în timp ce reiese tot mai mult bogatia sfruntata care se acumuleaza în mâinile câtorva privilegiati, si adesea este însotita de ilegalitate si de exploatare ofensatoare a demnitatii umane, face scandal extinderea saraciei la mari sectoare ale societatii în toata lumea. În fata acestui scenariu, nu putem ramâne inerti si cu atât mai putin resemnati. În fata saraciei care inhiba spiritul de initiativa al atâtor tineri, împiedicându-i sa gaseasca un loc de munca; în fata saraciei care anesteziaza simtul de responsabilitate inducând la preferarea delegarii si a cautarii de favoritisme; în fata saraciei care otraveste fântânile participarii si restrânge spatiile profesionalitatii umilind astfel meritul celui care munceste si produce; în fata la toate acestea trebuie sa raspundem cu o noua viziune despre viata si despre societate.
Toti acesti saraci – asa cum îi placea fericitului Paul al VI-lea sa spuna – apartin Bisericii prin "drept evanghelic" (Discurs de deschidere a sesiunii a II-a a Conciliului Ecumenic Vatican II, 29 septembrie 1963) si obliga la optiunea fundamentala pentru ei. De aceea, binecuvântate sunt mâinile care se deschid ca sa-i primeasca pe cei saraci si sa-i ajute: sunt mâini care aduc speranta. Binecuvântate sunt mâinile care depasesc orice bariera de cultura, de religie si de nationalitate varsând untdelemn de mângâiere pe ranile umanitatii. Binecuvântate sunt mâinile care se deschid fara a cere nimic în schimb, fara "daca", fara "însa" si fara "poate ca": sunt mâini care fac sa coboare asupra fratilor binecuvântarea lui Dumnezeu.
6. La sfârsitul Jubileului Milostivirii am voit sa ofer Bisericii Ziua Mondiala a Saracilor, pentru ca în toata lumea comunitatile crestine sa devina tot mai mult si mai bine semn concret al caritatii lui Cristos fata de cei din urma si cei mai nevoiasi. La celelalte zile mondiale instituite de predecesorii mei, care sunt de acum o traditie în viata comunitatilor noastre, doresc ca sa se adauge aceasta, care aduce la ansamblul lor un element de completare perfect evanghelic, adica predilectia lui Isus fata de cei saraci.
Invit întreaga Biserica si pe barbatii si femeile de bunavointa sa tina îndreptata privirea, în aceasta zi, spre cei care întind mâinile lor strigând ajutor si cerând solidaritatea noastra. Sunt fratii si surorile noastre, creati si iubiti de unicul Tatal ceresc. Aceasta Zi vrea sa stimuleze în primul rând pe credinciosi pentru ca sa reactioneze la cultura rebutului si a risipei, însusindu-si cultura întâlnirii. În acelasi timp invitatia este adresata tuturor, independent de apartenenta religioasa, pentru ca sa se deschida la împartasirea cu cei saraci în orice forma de solidaritate, ca semn concret de fraternitate. Dumnezeu a creat cerul si pamântul pentru toti; din pacate, oamenii sunt cei care au ridicat granite, ziduri si tarcuri, tradând darul originar destinat omenirii fara nicio excludere.
7. Doresc ca, în saptamâna care preceda Ziua Mondiala a Saracilor, care în acest an va fi la 19 noiembrie, a XXXIII-a duminica din timpul de peste an, comunitatile crestine sa se angajeze sa creeze atâtea momente de întâlnire si de prietenie, de solidaritate si de ajutor concret. Apoi vor putea sa-i invite pe saraci si pe voluntari ca sa participe împreuna la Euharistia din aceasta duminica, în asa fel încât sa rezulte si mai autentica celebrarea solemnitatii Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului, în duminica urmatoare. De fapt, regalitatea lui Cristos reiese în toata semnificatia sa tocmai pe Golgota, când Nevinovatul pironit pe cruce, sarac, gol si privat de toate, întrupeaza si reveleaza plinatatea iubirii lui Dumnezeu. Abandonarea sa în mod complet Tatalui, în timp ce exprima saracia sa totala, face evidenta puterea acestei iubiri, care îl învie la viata noua în ziua de Paste.
În aceasta duminica, daca în cartierul nostru traiesc saraci care cauta ocrotire si ajutor, sa ne apropiem de ei: va fi un moment propice pentru a-l întâlni pe Dumnezeul pe care-l cautam. Conform învataturii Scripturilor (cf. Gen 18,3-5; Evr 13,2), sa-i primim ca oaspeti privilegiati la masa noastra; vor putea sa fie învatatori care ne ajuta sa traim credinta în maniera mai coerenta. Cu încrederea si disponibilitatea lor de a accepta ajutor ne arata în mod sobru, si adesea bucuros, cât este de decisiv a trai din esential si de a ne abandona providentei Tatalui.
8. La temelia atâtor initiative concrete care se vor putea realiza în aceasta Zi sa fie mereu rugaciunea. Sa nu uitam ca Tatal nostru este rugaciunea saracilor. De fapt, cererea pâinii exprima încrederea în Dumnezeu pentru nevoile primare ale vietii noastre. Ceea ce Isus ne-a învatat cu aceasta rugaciune exprima si primeste strigatul celui care sufera din cauza precaritatii existentei si din cauza lipsei celor necesare pentru a trai. Ucenicilor care îi cereau lui Isus sa-i învete sa se roage el le-a raspuns cu cuvintele saracilor care se adreseaza unicului Tata în care toti se recunosc ca frati. Tatal nostru este o rugaciune care se exprima la plural: pâinea care se cere este "a noastra", si asta comporta împartasire, participare si responsabilitate comuna. În aceasta rugaciune toti recunoastem exigenta de a depasi orice forma de egoism pentru a avea acces la bucuria primirii reciproce.
9. Cer confratilor episcopi, preotilor, diaconilor – care prin vocatie au misiunea sprijinirii saracilor -, persoanelor consacrate, asociatiilor, miscarilor si lumii vaste a voluntariatului sa se angajeze pentru ca sa se instaureze cu aceasta Zi Mondiala a Saracilor o traditie care sa fie contributie concreta la evanghelizare în lumea contemporana.
De aceea, aceasta noua Zi Mondiala sa devina o chemare puternica adresata constiintei noastre credincioase pentru ca sa fim tot mai convinsi ca a împartasi cu saracii ne permite sa întelegem evanghelia în adevarul sau cel mai profund. Saracii nu sunt o problema: sunt o resursa din care trebuie sa luam pentru a primi si a trai esenta evangheliei.

Vatican, 13 iunie 2017, comemorarea sfântului Anton de Padova
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Patrascu