21 august 1907 – 2 august 1937

110 ani de la nastere – 80 de ani de la stingerea din viata

„A continua si a dezvolta cu perseverenta un drum început ramânând tu însuti e mai greu si mai eroic adesea decât a croi din pur senin cai neumblate; e ceea ce si admiram la Pavel Dan, care, într-o existenta scurta, curmata tragic în plin elan creator, s-a dovedit în stare sa indice noi directii realismului românesc – bunul cel mai de pret pe care i l-au încredintat înaintasii” (Cornel Regman).

Cei mai multi critici literari îl situeaza în continuitatea scriitorilor realisti ardeleni: Ioan Slavici, Liviu Rebreanu si Ion Agârbiceanu. Proiectele mari ale lui Pavel Dan sustin situarea, intentia prozatorului era „sa scrie un roman al „Câmpiei”, asa cum Rebreanu îl daduse pe cel al partilor nasaudene ale pamântului românesc” (Pavel Dan, „Scrieri”, Editie îngrijita si studiu introductiv de Cornel Regman, Editura pentru Literatura, Bucuresti 1965, p.xv).
În ultimele decenii se observa tendinta de a depasi încadrarea traditionalista în favoarea modernismului, dar locul scriitorului este mai de graba pe calea de mijloc. Si totusi, aplecarea este mai mult spre universul satului si al taranului ardelean, trecând peste limitele provinciale.
Pavel Dan s-a marturisit fiu al Ardealului, si asa a fost: „Sufletul meu e plin de Ardeal. Simt cum ma înconjoara simtiri noi, visurile îsi iau zborul unul dupa altul, simt ca ma înalt, simt ca plutesc deasupra lumii, simt ca sunt poet. Sunt fericit!”… Scria la începutul afirmarii sale în „Jurnalul” personal.
Zborul i-a fost frânt – s-a stins din viata înainte de a împlini 30 de ani. Primul volum din opera sa a aparut postum, scrisul sau este putin citit, autorul putin cunoscut – „un nedreptatit”.
„Calendarul” ne aminteste ca avem datoria sa ne întoarcem în trecut ca sa-l regasim pe Pavel Dan, nedreptatitul scriitor, profesorul de limba româna si latina al Liceului „Sfântul Vasile cel Mare”, inegalabilul liceu din Blaj, unde, „a înteles activitatea catedratica în sensul auster si responsabil ai marilor dascali ai Blajului”.
Pavel Dan s-a nascut în Tritiul de Sus (Triteni) din judetul Cluj. Tatal, Simion Dan, era morar, avea o fire „sobra si tacuta”, de la el a mostenit tenacitatea. Mama, Nastasia, „femeie vioaie, buna povestitoare” i-a transmis talentul.
Dupa scoala primara din satul natal, din 1919, va fi elev la Liceul „Regele Ferdinand” din Turda. Profesorului si poetului Teodor Murasanu, elevul i-a ramas neuitat: „bocanci, cioareci albi, sumanel din stofa de casa, palarie de paie […] fruntea bombata, de sub care te sfredeleau doi ochi negri, cam adânciti în orbite, dar vii si curiosi”.
Este atras de literatura, participa la Societatea de lectura „Titu Maiorescu” si din initiativa sa si cu ajutorul profesorului scoate revista scolara „Fire de tort” (1925), în care îi apare un comentariu despre poezia „Ideal” de George Cosbuc. Ultima clasa de liceu o urmeaza la Tulcea.
În 1927 se înscrie la Facultatea de Litere a Universitatii „Regele Ferdinand” din Cluj, la specialitatile limba româna si secundar latina. Timpul studentiei este timpul marilor lecturi din literatura universala si al debutului, în 1930, cu schita „Ursita”, la revista „Darul vremii”, condusa de criticul Ioan Chinezu (1894-1966), criticul care a descoperit în autor „un autentic prozator”. Pavel Dan a continuat sa publice în anii studentiei si în cei care au urmat, a publicat proza scurta, schite, povestiri, nuvele si texte memorialistice în mai multe reviste transilvanene, în „Unirea” la Blaj, „Gând românesc” la Cluj, în „Pagini literare” la Turda, la „Familia” din Oradea. Ziarul „România noua” din Cluj a organizat un concurs literar la care Pavel Dan a participat cu nuvela „Iobagii” obtinând Premiul I.
Studentia nu i-a fost usoara, saracia si suferintele sunt continue, pentru cititori, cunoscute din schitele: „Studentul Livada”, „Drumul spre casa”, „Noaptea” si „Zborul de la cuib”.
Obligat sa se întretina singur prin istovitoare ore de meditatii, înapoierea acasa este ca spre „o oaza de fericire”, dar imposibil de gasit, caci „în casa batrânilor n-a strafulgerat nici o bucurie, nici un râs necernit de carbunele grijii. Toata viata au pus mamaliga pe un cârpator de scândura de brad si, asezând-o pe genunchii batrânii, au mâncat în zarea focului, sa nu arda petrolul si sa faca cheltuiala …( Op.cit., p.82).
Dupa obtinerea licentei, un an va fi pedagog la internatul liceului din Turda si, din 1933 profesor suplinitor la Blaj.
Blajul îi da un nou sens vietii si aspiratiilor. Trecutul, prezent la fiecare pas, la fiecare gând, îl copleseste cu bogatia valorilor spirituale, culturale si umane, iar prezentul, cu „efervescenta tinereasca deschisa înnoirilor”. Pavel Dan gaseste la Blaj cadrul de viata potrivit „nu numai dascalului, ci si prozatorului”. Iar atunci când în urma unui concurs, cu nota mare obtinuta ar fi putut parasi Blajul pentru alte centre, nu o face: „aveam dreptul sa cer o catedra în unul din marile orase … Arad, Timisoara, Oradea – caci erau libere […] eu totusi am ramas aici la Blaj”.
În acest timp s-a casatorit cu Giorgina Giurgiu, vor avea un fiu, pe Sergiu Pavel Dan, critic literar, istoric literar, eseist, cadru didactic la Facultatea de Litere a Universitatii din Cluj.
Probabil sala profesorala a Liceului „Sfântul Vasile” mai pastreaza imaginea dascalilor de atunci, între care legaturile treceau dincolo de colegialitate, deveneau prietenii. Unul dintre cei mai buni prieteni i-a fost Gheorghe I. Biris (poetul Radu Brates), care în „Oameni din Ardeal” i-a creionat portretul. I-au fost aproape profesorii Stefan Manciulea, Ioan Vultur, Iacob Borcea si altii.
Se crede ca revista „Blajul” a aparut din initiativa sa, unind în jurul sau colegii. Din programul revistei retinem: „Vom darui tiparului gândurile noastre, presarând printre ele nestemate vechi din biblioteci si arhive. Pornim cu gândul fara de prihana. Drumul îl vrem strajuit de mâini prietenesti, întinse cu acelasi consemn: pelerini, fara ezitari, spre zi de sarbatoare a sufletului”. Pavel Dan a fost „si cel mai entuziast sustinator si aparator al ei” (Ion Buzasi, „Scriitorii români si Blajul”, Editura Altip, Alba Iulia, p.276).
Parintele Bernard Stef, care l-a avut profesor la latina, nu la româna, specialitatea principala, i-a schitat portretul: ,,…am aflat ca Pavel Dan s-a îmbolnavit, dar avea o credinta tare. Încercarile nu l-au îndepartat de Dumnezeu. Spera vindecarea, dorea sa mearga la Lourdes. Îl încuraja parintele Merck, «Monper» de la Casa Domnului: «Sa stii, Parinte, ca de ma fac bine, sanatos, am sa scriu cea mai frumoasa carte despre Maica Domnului», spunea Pavel Dan” (Op.cit., p.281).
Pavel Dan s-a stins din viata la 2 august 1937. Sfârsitul, spunea George Calinescu, „…a curmat în fiinta lui Pavel Dan cariera probabil a unui puternic scriitor”.
Pavel Dan a scris schite, povestiri, nuvele, texte diaristice, memorialistice si confesiuni lirice. Primul volum de nuvele a aparut postum, „Urcan Batrânul”, editat de Ioan Chinezu, criticul care i-a marcat debutul si i-a devenit prieten. Volumul a aparut la un an dupa moartea scriitorului, în 1938. Dintre volumele aparute ulterior, cele mai cunoscute sunt: „Scrieri”(1965), editie îngrijita si studiu introductiv de Cornel Regman, „Jurnal” (1974), si „Urcan Batrânul” (1987), volume editate de Sergiu Pavel Dan, cu studii introductive ce-i apartin, „Opere”, I-III, editie critica de Aurel Podaru, Studiu introductiv de Aurel Podaru (2012).
A trait „cu cerul Câmpiei Transilvaniei în ochi” si în suflet cu satul din care a plecat, dar, într-un anumit fel, l-a luat cu sine, fiind imposibila despartirea, si i-a dat viata în paginile scrisului sau. Si Pavel Dan „nu privea scrisul ca un divertisment si mai putin ca un prilej de reclama personala”. Era hotarât sa urce „cele mai înalte culmi ale scrisului” – drumul perfectiunii. Efortul nu-l speria, la catedra „n-am facut lectii crutându-ma”, marturiseste profesorul, iar scriitorul, în „Jurnal”, la fel, „Voi munci, voi pune clipa cu clipa, caramida cu caramida si voi sapa prin munca scarile vietii mele. Si apoi ma voi înalta sus de tot, unde ma poarta visurile mele înaripate. Si voi fi fericit muncind” (Jurnal).
Nuvelistica lui Pavel Dan este a lumii satului si a taranului, nu a unui taran idealizat, dimpotriva, a taranului dezumanizat, cu sufletul pierdut din cauza râvnei nestapânite de înavutire si a desconsiderarii valorilor morale.
Nuvelele „Urcan batrânul” si „Înmormântarea lui Urcan batrânul” sunt reprezentative. Urcan, „cersetorul”, prin furt si cersit a ajuns unul dintre cei mai bogati oameni ai satului din Câmpie. Toata Valea Muresului o strabatea, umblând zdrentos „…cu opinci ferfenitite, caciula sparta, de-i iesea parul prin gauri, cioarecii si haina numai petece, cu straitile de cersetor în spate”. Când era recunoscut, disparea grabit: „Ce-i , bade Urcane? Umbli a cersi, dumneata, om bogat. Pesemne s-a întors lumea pe dos” (Op.cit.,p.161). Dar „dupa ce scapa de primejdie”, continua sa umble prin lume „zile si saptamâni din sat în sat […] dormea unde îl apuca noaptea”. Vindea ce câstiga, mai fura ce-i iesea în cale si se întorcea acasa cu bani grei, batrâna numara banii si-i „punea la adapost”.
Familia batrânului Urcan: Simion, baiatul lui, nora, Ludovica, baiatul lor Valer si sotia Ana, fata bogatasului Triloiu, fac parte din aceeasi lume „în care nu se mai ia nimeni dupa faima neamului, ci fiecare atâta cântareste, câta avere are”.
Valer si Ana reusesc sa-l convinga pe batrân sa întabuleze averea pe numele lor, jefuindu-si parintii. Instinctul Ludovicai descopera intentiile, conflictul odata dezlantuit, se amplifica, iar „noru-sa o privea cu vadita placere cum se fierbe, clipind din ochi-i mici, vicleni”. S-au batut pâna s-au saturat de batut, însa, duminica, la biserica s-au dus cu totii ca si când nimic nu s-ar fi întâmplat. „Alaturi de cuscrul Triloiu, Simion, îmbracat cu cojocul cu pene marginesti, trecu în frunte, scoase burta în afara si dormi în picioare pâna la sfârsitul liturghiei, cum se cuvine sa faca o gazda buna ca el” (Op.cit., p.60).
Ludovica este un personaj de roman, dominatoare, rea de gura, vicleana, hoata, fara obraz si avara. La înmormântarea socrului, din zgârcenie, nu a tinut seama de cerintele datinei, ajungând de râsul satului.
Scenele în care noua si inumana lege a vietii se topeste sunt rare, batrânii Urcan, uitati de toti, îsi amintesc, în apropierea mortii, de un trecut al lor: „ – De ce plângi tu, Urcane?” Omul nu raspunse îndata. A dus întâi dosul mâinii noduroase la ochi, apoi, târziu, a zis: – Ma gândeam. Sunt cinzeci de ani de când ne-am luat” (Op. cit., p.174).
Nu lumea deviata „de la rosturile împlinirii ei umane” este cea spre care Pavel Dan se întoarce necontenit, ci alta lume a satul pierdut între dealuri, unde este casa parinteasca joasa, batrâneasca si „Între vatra se desluseste umbra mamei, si mai la o parte, cu o palma pe trunchiul cald si cu alta pe piept, sta tata”. Elevul, studentul si profesorul de mai târziu, Pavel Dan, în toate etapele vietii a gasit în aceste repetate întoarceri forta de a rezista încercarilor, chiar daca acasa stapânea aceeasi saracie: „Mama se învârtea pe lânga mamaliga, potrivind focul, sa nu clocoteasca si, ca s-o lungeasca, punea câte o lingura de cir de mamaliga în tocana” (Op.cit., p.74).
Motivul dezradacinarii, convingerea ca numai satul si taranul reprezinta valori nu-i este straina, era de larga circulatie în acel timp, prezenta si în povestirile amintite si cu accente puternice în „Zborul de la cuib”.
„Luminatorii satelor”, intelectualii, în general, sunt priviti neiertator. În ziua de Paste, notarul, dascalul, plutonierul sunt oaspetii preotului care „îsi pusese în gând, nici mai mult, nici mai putin decât sa-l converteasca la ortodoxie” pe notar”. La masa de sub fragar e chef si Vecernia uitata … Dupa îndemnurile preotesei, într-un târziu, intra beti în biserica, mai încearca sa cânte, dar somnul îi doboara. Taranii, „cu fruntile plecate si buzele strânse, stateau nemiscati ca niste stane de piatra, uitându-se la domnii adormiti în strana …” ( Intelectualii). Cu ironie si umor, „lantul slabiciunilor” reapare în viata si schitele profesorului (Corigente).
„Copil schimbat” si „Ursita” sunt inspirate din credinte stravechi, care mai staruie, credinte cu facatura si descântece facute de „noua muieri cu apa de la noua izvoare”, cu copii schimbati de cel necurat.
Structura multor povestiri are o trasatura specifica, firul epic nu este liniar: „trecutul este o realitate obiectiva, un dat petrecut, prezentul este un curs al lucrurilor, iar viitorul o poarta deschisa posibilului”. Nelipsite sunt miscarile sufletesti, nelinistile interioare – o realitate etern umana, conditia umana însasi.
Omul lui Pavel Dan este înteles a fi un creator de valori spirituale transmise lumii ca sa o umanizeze. La Pavel Dan, care a trait si a lucrat în apropierea si împreuna cu Preasfintia Sa Ioan Suciu, se simte influenta Preasfintiei Sale, o sesizam si în nevoie acuta a binelui facut. Recunoastem îndemnul Preasfintitului: „Viata ta însasi sa fie o chemare. Lumea sa fie mai buna pentru ca tu traiesti în ea!”
Pierderea valorilor umaniste si nevoia de a le regasi s-ar putea sa-l fi determinat pe Eugen Ionescu, ca dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, sa publice în Franta, în 1945, în traducere franceza, volumul de nuvele „Le Pere Urcan”, care a fost urmat de traducerea operei în mai multe limbi europene. Alegerea lui Ionescu, „spirit de o modernitate incontestabila”, se datoreaza reflectarii conditiei umane în opera lui Pavel Dan si a valorilor universale din lumea satului.
Despre viata si opera lui Pavel Dan au scris critici si istorici literari de seama. În afara de cei amintiti mai notam: Monica Lazar, „Pavel Dan” (1967), Ion Vlad, „Pavel Dan, zborul frânt al unui destin” (1986), „Amintiri despre Pavel Dan” (2003), editie îngrijita de Ion Buzasi si Aurel Podaru, Gabriela Chiciudean, „Pavel Dan si globul de cristal al creatorului” (2007), desigur, si altii, dar spatiul nu ne permite sa-i cuprindem.
„Amintirea oamenilor mari e în toate timpurile o scoala nepretuita pentru cei ce traiesc în urma lor”, ne spune Parintele Ion Agârbiceanu. Evocându-l astazi pe Pavel Dan, ne facem o datorie de suflet. El vine spre noi din Blajul Scolii Ardelene, din Blajul SCOLILOR care au format oameni, din Blajul cu Catedrala rugaciunilor credintei noastre, unde si el, profesorul, scriitorul si omul, a stat plecat în fata lui Dumnezeu.
Pavel Dan este si scriitorul unei generatii de elita din anii interbelici, a carui cuvânt misca constiintele din inertie ca sa descopere calea rezistentei în fata raului. Pentru toate acestea, îi aducem târziul si îndreptatitul nostru omagiu.