„„Cunoscând Isus ca au sa vina si sa-l ia cu sila, ca sa-l faca rege, s-a dus iarasi în munte, singur”. Evanghelia de azi pune, evident, în contrast ceea ce crede multimea despre minunea înmultirii pâinilor si întelesul profund pe care Isus îl prezinta prin împartasirea din Biserica. Isus fuge de fiecare data de fervoarea care-i pretinde sa se supuna voilor noastre! De aceea, dragi credinciosi, drumul care duce la Sighet este un pelerinaj si ne invita de fiecare data sa reintram în noi pentru a face un serios examen de constiinta.
An de an pornim în procesiune din centrul orasului. Privim din când în când daca sirul de credinciosi e lung, suntem sau nu multumiti de cum gasim adunarea, ne miram de indiferenta celor care trec pe lânga noi, ne întrebam daca vom mai avea parte de ceva nou, daca mai dureaza mult procedurile cauzei de beatificare – si-asa mai departe. Fiecare dintre noi aduce cu sine o motivatie, un gând anume, bucuriile, dar si caznele sale, lucrurile bune si cele de care se rusineaza. Pelerinajul trebuie sa fie însa pe drept cuvânt unul sufletesc.
De ce venim la Sighet? Pentru ca ne deranjeaza cruzimea cu care s-au scris aceste pagini de istorie dintre care au rasarit mucenicii? Pentru ca ne-o cer mai marii nostri? Pentru ca da bine în fata cuiva? Pentru ca n-am obosit înca în a mai crede ca ni se face într-o buna zi dreptate? De ce?
Ce ne transmite astazi viata acestor suflete sfintite ale caror trupuri nici macar nu stim când si unde au fost încredintate pamântului? Ce putem gasi cu adevarat pentru inimi în aceste vremuri scrise de interese atât de ieftine, de dispret fata de bunatate, de mânie sau indignare? Ca drumul pamântesc al lui Isus este unul al crucii, iar morala Învierii nu se arata fugind de suferinta, ci sfintind-o prin ascultarea vointei Parintelui ceresc.
Nu suntem veniti aici pentru a ne plânge, ci pentru a contempla puterea lui Dumnezeu. Pentru fiecare dintre noi, dar si pentru Biserica noastra, pe care o martirizam adesea cu egoismul sau micimea noastra sufleteasca. Si, ca în evanghelia de azi, trebuie sa admitem ca interesele sau slaba noastra judecata îl determina pe Domnul sa plânga asupra împietririi inimilor. Mai ales atunci când îi pretindem sa ia înfatisarea micimii noastre sufletesti, pierduta în idealuri sau gânduri care simt nevoia sa faca uz de forta si stapânire. Prietenia cu Dumnezeu nu e asezata pe linguseli pentru a stoarce interventii. Chiar daca, precum multimea hranita cu pâine de Isus, l-am vrea pe Dumnezeu doar un simplu distribuitor de favoruri.
„Martiriul nu este o isprava eroica, ci harul de a putea suferi pentru Isus – spunea Papa Benedict al XVI-lea. apoi, vorbind despre sfântul Petru, papa preciza ca apostolul a trebuit „sa învete sa-si astepte ceasul; sa învete asteptarea, perseverenta: sa învete calea urmarii pentru ca apoi, la ceasul sau, sa fie dus acolo nu vrea (Ioan 21, 18) si sa primeasca harul martiriului”. Martiriul este, deci o aratare a simplitatii, marturia încrederii în Providenta. Numeroasele marturii despre viata în închisoare pe care le-am auzit citite la Calea crucii ne-au învatat ca mucenicii nostri fusesera consacrati sufleteste de aceasta simplitate. Au învatat, prin durere, ca prietenia cu Dumnezeu nu e un decor de traditie populara si nu poate continua fara credinta. Asta ne-o spune si atitudinea acelor femei care, an de an, înconjurând satra acestui altar cu fruntile plecate, îl asteapta pe Isus rastignit care se coboara în Sfânta Cuminecatura, si ne arata cu adevarat unde se petrece adevarata împartasire cu Dumnezeu.
Nerabdatori sa-l mai astepte pe Isus, suit în munte, evanghelia de azi îi arata pe apostoli care coboara spre lacul Tiberiadei. Un drum scurt, cu barca pe apa, pentru a se reîntoarce acasa, devine dintr-o data primejdios când vântul se ridica în bezna, facând valuri. Întunericul interior pune stapânire pe ei si, dupa ce au vâslit, l-au vazut pe Isus umblând pe apa si apropiindu-Se de corabie. S-au înfricosat. Iar El le-a zis: Eu sunt; nu va temeti! Deci voiau sa-L ia în corabie, si îndata corabia a sosit la tarmul la care mergeau”. Imediat ce Isus poate intra în corabia necredintei noastre, ajungem la tarm cu El.
Încremeniti adesea în evidenta tragica a lumii, a gândurile noastre fara speranta, nu prea întelegem de ce Dumnezeul cel viu si adevarat, aratat în Isus, nu poate fi garantia dezgustului nostru. În multe din pasajele Evangheliei, ne surprinde faptul de a-l vedea pe Isus cerând adesea imposibilul fata de memoria lucrurilor rele sau de rugaciunea pentru persecutori. Cu atât mai mult cu cât Hristos n-a promis finaluri fericite în aceasta lume.
Dupa eliberarea din 1989, Celui rau i-a reusit obraznicia de a marginaliza figurile martirilor si nevoia de reparatie. A facut ca amintirea meritelor celor jertfiti pentru Hristos sa fie, daca nu înfierate, cel putin banalizate, amplificând disensiunile si înfruntarile, împiedicând eliberarea de resentiment, încurcând pâna si curatia conversiunii. Or Domnul Isus a dat suferintei si mortii, din dimineata Învierii, un sens nou. Moartea ramâne în lume, dar si-a schimbat rostul. De aceea, ne vine greu sa acceptam ca moartea Lui da lovitura de gratie puterii mortii: cu moartea pe moarte calcând… Fericirea cereasca este, din punctul de vedere al lumii, o mare nebunie. A te lepada de sine, a muri precum bobul de grâu ascuns în glie, înseamna însa sa pui în joc totul, act fara de care Dumnezeu n-ar putea lucra liber. „Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mâncat din pâini si v-ati saturat”. Într-o lume fara adevar si credinta, putem descoperi taina martiriului doar daca ne lepadam de multumirea de sine si de revansa.
Fara întoarcerea la Hristos si schimbarea vietii, vom ajunge sa îndreptam barca Bisericii în furtuni fara sorti de iesire. „Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mâncat din pâini si v-ati saturat”. Vom reusi, oare, sa trecem încercarea de omenie, adica sa primim mâncarea ce ramâne pentru vesnicie? Vom stii sa ne mai tinem firea când ni se cere sa ramânem în Biserica si s-o sprijinim cu viata noastra morala, cu sacrificiul, cu rabdarea de a ne suporta, cu renuntarea la propriile interese daca ne-am obisnuit cu ideea ca ni se cuvine dreptul de a „consuma” vesnic ajutoare – chiar si spirituale?
„Lucrati nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce ramâne spre viata vesnica si pe care v-o va da voua Fiul Omului, fiindca pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatal”. Acesta e mesajul martirilor nostri si acesta e rostul pentru care pasim an de an pe acest loc sfintit de credinta. Regasim aici alaturi de temeiul convertirii la Dumnezeu si la spiritul Evangheliei, credinta ca Dumnezeu mai are multe de spus Bisericii noastre „renascute din durerea încercarilor” – cum îi placea sa aminteasca cardinalului Hossu, în robia Caldarusanilor. Cum anume? Învatând a-i lasa lui Dumnezeu cârma vietii si alegerile, bucuria de a revela dragostea sa rastignita, pastrându-ne omenia de a ne suporta cu rabdare si întelegând respectul pentru sine ca deschidere în fata semenilor.
Dumnezeu pentru rugaciunile si meritele fidelitatii parintilor nostri, morti pentru credinta, sa ne calauzeasca pasii pentru a ne reîntoarce la Isus!
Sursa:http://episcopiabucuresti.ro