„
„Petru, sculându-se, a alergat la mormânt si, plecându-se, a vazut giulgiurile singure zacând. Si a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase. Aduceti-va aminte … a Înviat!” (cf. Lc 24, 6-12).
Dragi credinciosi,
În aceasta dimineata clopotele suna mai tainic decât în alte zile, mai dulce si mai luminos, pentru a ne aduce aminte si pentru a ne destepta la o noua viata; clopotele cânta si, sub cupola lor sonora, mirarea noastra creste; clopotele bat în turnurile bisericilor, dar bat si la poarta sufletului nostru pentru a ne îndemna sa ne ridicam, sa mergem si sa vestim lumii ca mormântul este gol, ca Hristos a Înviat. Nu ne simtim singuri caci avem ca model pe femeile mironosite, pe Petru si pe Ioan (cf. Io 20, 2-8). Vestea Învierii Domnului îi face pe Apostoli sa rememoreze tot ce au trait împreuna cu Hristos, sa-si aduca aminte ca El le-a vorbit: de patima, de rastignire, de înviere; sa-si aduca aminte ca atunci erau sceptici si nu au crezut. Vestea Învierii îi face pe Petru si pe Ioan sa se ridice, sa se elibereze de teama si de orice îndoiala – sa se ridice si sa mearga cu grabire. Ei, Apostoli alesi de Domnul, erau oameni ai spatiilor mari si deschise, erau oameni ai marii si ai orizontului fara de sfârsit, erau oameni liberi, dar acum, în urma evenimentelor recente întâmplate, a rastignirii de pe Golgota, erau stapâniti de teama. Si totusi, la vestea Învierii s-au sculat, s-au ridicat, s-au eliberat de orice înfricosare, de orice teama. Petru a fost primul care „a iesit” (Io 20, 3) iar apoi Ioan s-a ridicat si el, si „alergau împreuna” (Io 20, 4). Înaintea lor, au fost si au gasit mormântul gol si si-au învins teama, mironositele. De fapt, aceasta este într-un fel învierea lor: a mironositelor si a lui Petru si a lui Ioan. În momentul în care s-au ridicat, s-au eliberat de frica – atunci au înviat; în clipa în care s-au sculat, au întrezarit speranta si au redobândit libertatea care-i caracteriza – atunci au înviat; în momentul în care au început sa alerge, deja erau ei ca dinaintea patimii si a mortii lui Isus si, alergând, se îndreptau spre lumina, lumina cea fara de sfârsit – spre învierea lor proprie.
Ajuns la mormânt, Ioan si apoi Petru „s-au plecat, au vazut” si s-au minunat, „mirându-se”(cf . Lc 24, 12). Mormântul era gol, giulgiurile împrastiate, lumina inunda totul si, mai ales, inimile lor s-au mirat si au înteles ca Domnul a Înviat (cf. Io 20, 5-7)! În acel moment speranta reînvie, tristetea dispare, în Domnul sunt iarasi liberi, cu Domnul se deschide evul nou, al credintei si al sperantei mântuirii.
Dragii mei,
„Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri” (1), spune cronicarul. Vedeti ce vremuri tulburi traim! Valuri migratoare de oameni în cautarea unei vieti mai bune si a unei vietuiri mai linistite; culturi si civilizatii care se întâlnesc, se confrunta si nu reusesc sa armonizeze; razboaie si ura semanate prin toate colturile pamântului; sinucigasi care, nestiind ce este iubirea si iertarea, seamana moarte, necazuri, doliu si suferinta; crestini agresati, terorizati sau chiar ucisi ori alungati din locurile care sunt leaganul credintei lor; oameni saraci, umiliti si abandonati la periferia societatilor – spaima, frica si teroarea sunt, din nefericire, iarasi la ordinea zilei. Toate acestea le auzim în timp real, le vedem pe toate canalele media, le traim si noi în nesiguranta si teama zilei de mâine. Aceasta realitate nu face altceva decât sa transforme sufletele noastre în morminte triste peste care sunt asezate alte si alte pietre de mormânt care ne apasa si ne fac prizonieri ai vremurilor tulburi si neasezate.
„Lumea nu poate fi salvata decât de oameni care refuza agresiunea, de oameni care sunt atenti cu cei din jurul lor si sunt milostivi cu cei nefericiti, de oameni care stiu sa raspunda întotdeauna raului cu dragoste si iubire” (2). Acesti oameni se revendica de la demnitatea de a fi cu adevarat crestin, de „servitori ai bucuriei si ai sperantei prin dragoste” (3).
În acest context va îndemn sa ascultati cântarea clopotelor din dimineata Învierii; va îndemn sa va ridicati, sa mergeti, sa vedeti si sa va minunati în fata mormântului gol al lui Hristos, devenit izvorul Luminii, al Vietii si Bucuriei. El, Domnul, ne poate elibera, si ne elibereaza de orice frica, El ne poate reda speranta si încrederea, cu El traim si suntem oameni ai pacii si ai iubirii.
Dragi credinciosi,
Îl vedem pe Petru mirându-se (cf. Lc 24, 12) si minunându-se de mormântul gol si de lumina stralucitoare; le vedem pe mironositele femei „nedumerite” (cf. Lc 24, 4); îl vedem pe „celalalt ucenic” (cf. Io 20, 4), pe Ioan, „aplecându-se” spre mormântul gol si îi vedem pe toti Apostolii, în aceeasi zi a saptamânii, ca „s-au bucurat (…) vazând pe Domnul” (cf. Io 20, 20). A Înviat Hristos! „Este viu si doreste sa fie cautat printre cei vii iar noi (…) suntem trimisi pentru a purta lumii, cu mirare si cu stupoare, vestea cea buna a Învierii (…) suntem îndemnati sa ne aducem aminte de Hristos si de Cuvântul viu al lui Dumnezeu care ne cheama si ne trimite, pe fiecare în parte, în aceasta istorie contemporana (4)”. Mirati-va si mâhniti-va, precum Petru si precum mironositele femei, de toata suferinta si de toate nedreptatile zilelor, de toate abuzurile facute de acesti asasini descreierati, iar nu de oameni, mai degraba purtatori de demonie si prapad; mirati-va si va mâhniti, dar ramâneti aproape de cei în suferinta si dati-le o mâna de ajutor, mângâiati pe cei ramasi singuri cu durerea lor, „aduceti-va aminte cum v-a vorbit Hristos” (cf. Lc 24, 6), aduceti-va aminte de bunatatea Lui si de cuvintele Lui; fiti fiecare dintre voi o „santinela a diminetii (5)”, un „strajer al diminetii” (cf. Is 21,11-12), o lumina în întunericul zilelor noastre. Fiti santinele si strajerii care stiu sa citeasca semnele timpurilor si sa le interpreteze în virtutea Evangheliei lui Hristos cel Înviat. Biruiti în bine si în adevar, în dreptate si bucurie, în iubire si iertare, biruiti în Înviere! Speranta nu moare niciodata! Frica nu poate pune stapânire pe inimile noastre! Hristos cel Înviat este speranta noastra si este credinta noastra tare!
Dragii mei,
Problemele exista si ne cer raspunsuri urgente, mereu altele vor veni sa solicite implicarea constiintei si a faptelor noastre, sub imperativul binelui si al iubirii aproapelui. Acum însa e dimineata Învierii si cântecul clopotelor e asemeni unui psalm al tuturor inimilor, ne ajuta sa ne ridicam, sa iesim din amortire si din toropire; acelasi dangat de clopote ne însoteste pe drumul catre învierea noastra daca suntem încredintati de Învierea lui Hristos; iar mirarea si minunarea lui Petru si Ioan va deveni a noastra iar noi vom sti sa ramânem mereu aproape de tot omul. Curajul credintei învinge teama! „A înviat! … Nu va înspaimântati!” (cf. Mc 16, 6).
În trecerea grabita a „clipei celei repezi ce ni s-a dat” pentru a fi în lume trebuie, totusi, sa ne facem timp sa „plângem cu cei ce plâng si sa ne bucuram cu cei ce se bucura” (cf. Rm 15,12), sa stergem lacrima si sa alinam durerea de pe orice fata, cu mila si îndelunga rabdare. În vâltoarea acestei lumi sa nu uitam de prieteni si de cei dragi, sa nu uitam de darul vietii si al mirarii si „sa iertam toate pentru Înviere, sa ne luminam cu praznuirea si unul pe altul sa ne îmbratisam. Sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi”! (6)
În acest spirit va doresc Sarbatori pline de har si binecuvântari de la Domnul si va salut cu salutul pascal: Hristos a Înviat!
(1) Miron Costin, Letopisetul Tarii Moldovei; (2) Simone Weil – Panseuri; (3) Cf. Papa Francisc – Omilia de Înviere 2016; (4) Ivi.; (5) Cf. Ioan Paul al II-lea; (6) Troparul Învierii.