„În Aula Magna a Seminarului Teologic Greco-Catolic „Sfintii Trei Ierarhi” din Oradea a avut loc miercuri 2 martie, la orele 12, conferinta cu tema Edith Stein – viata si gândirea filosofica sustinuta de domnul Éric de Rus, profesor titular de filosofie în cadrul Centrului Pedagogic „Madeleine Daniélou” (Rueil-Malmaison), asociat al Grupului de cercetare „Etica si personalism”, din cadrul Facultatii de Filosofie a Institutului Catolic din Toulouse. Acesta a consacrat doua studii ample gândirii lui Edith Stein (Éd. du Cerf, 2006 si 2008). Dintre cartile sale recente, amintim: Le Chant du feu ou le vacillement de la parole (Atlantica, 2009), Larg el la Vie (Éd. Du Carmel, 2009) si Quand la vie prend corp (col., Éd. Du Cerf, 2012).
Domnul profesor Éric de Rus ne-a prezentat initial biografia lui Edith Stein care s-a nascut la Breslau (pe atunci în Germania, actualmente orasul polonez Wroclav), în 1891, a unsprezecea fiica si ultima a unei familii de evrei. Ramâne orfana de tata la doi ani, iar numeroasa familie este condusa cu întelepciune si tarie de mama, o femeie de o religiozitate profunda si tenace legata de propria traditie ebraica. Edith, însa, este o fetita independenta si cu o inteligenta deosebit de ascutita. Pe la vârsta de cincisprezece ani paraseste credinta în care a fost educata, deoarece nu reuseste sa creada în existenta lui Dumnezeu, în timp ce de-a lungul întregii adolescente tinde spre cultul adevarului (înteles ca dezvoltare a cunoasterii) si catre apararea demnitatii femeii. Frecventeaza universitatea – caz destul de rar în rândul fetelor vremii sale – astfel ca în 1910 este singura femeie înscrisa la facultatea de filozofie din orasul sau. Se muta la Göttingen, un adevarat oras universitar, unde are loc întâia întâlnire hotarâtoare pentru viata ei si anume cu filosoful Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei.
Ramâne impresionata de riguroasa onestitate a gândirii maestrului si îsi da cu el lucrarea de licenta, lucrare distinsa cu magna cum laude, dezbate cu el o teza despre Einfühlung, termen ce poate fi tradus prin empatie. Husserl o stimeaza asa de mult încât o considera pregatita deja pentru o catedra si, când este transferat la Freiburg, si-o alege ca asistenta. Ea este cea care trebuie sa puna în ordine masa enorma de manuscrise si de note stenografiate pe care Maestrul i le încredinteaza; întâi trebuie sa le descifreze, apoi sa le sistematizeze, evidentiind ceea ce trebuie revizuit si completat. Meritul lui Husserl – care este foarte exigent si putin tiranic – este acela de a-si educa discipolii dupa celebrul principiu al sau Zu den Sachen: trebuie sa aderi la lucruri, sa aderi la fenomene asa cum se prezinta. Tocmai datorita acestei onestitati intelectuale Edith nu poate sa nu fie atinsa, marcata launtric, si de niste fenomene deosebite.
Putem întelege tipul de atentie în care ea traieste în mod normal, ascultând-o chiar pe ea cum descrie mirarea traita în timpul unei vizite – facute din motive exclusiv artistice – într-o biserica catolica: surprinsa sa vada o femeie din popor care intra sa se roage cu sacosa de cumparaturi în mâna: Lucrul îmi paru ciudat. În sinagoga si în bisericile protestante pe care le-am vizitat se intra numai în timpul serviciului divin. Vazând ca aici lumea intra între o activitate si alta, ca si pentru un lucru obisnuit sau pentru o conversatie spontana, am ramas impresionata în asa masura încât nu am reusit niciodata sa uit scena aceea.
Alte doua episoade, însa, au fost înca si mai precise si mai hotarâtoare. La Göttingen cunoscuse un tânar profesor, Adolf Reinach, ajutorul lui Husserl pentru legatura cu studentii, care o impresionase foarte mult prin bunatatea, finetea, gustul artistic, care se reflectau pâna si în locuinta sa. Edith devenise prietena de familie, dar în 1917 prietenul ei a fost ucis în lupta din Flandra. Atunci, tânara vaduva i-a cerut lui Edith s-o ajute la clasificarea scrierilor filosofice ale defunctului, în vederea unei publicari postume. Edith simti o mare suferinta la gândul ca trebuia sa se întoarca în casa aceea pe care o cunoscuse plina de frumusete si de fericire, convinsa ca ar fi gasit-o adâncita în doliu si în disperare. În schimb gasi o atmosfera de o pace de nespus si îsi vazu prietena cu chipul marcat de durere, dar parca transfigurat.
Asculta de la ea povestea botezului pe care cei doi soti îl primisera nu cu multe luni în urma, când amândoi se hotarâsera sa intre în Biserica protestanta – desi se simteau atrasi de catolicism – dintr-un fel de impuls interior de a se grabi: N-are importanta, sa nu ne gândim la viitor; odata intrati în comuniune cu Cristos ne va conduce El unde vrea! Sa intram în Biserica, nu mai pot astepta! (Mai apoi, de fapt, doamna Reinach deveni catolica).
Edith asculta acea povestire de dragoste si observa acea pace. Aceea a fost prima mea întâlnire cu Crucea, cu acea forta divina pe care Crucea o da acelora care o poarta. Pentru întâia data mi-a aparut în mod vizibil Biserica, nascuta din patima lui Cristos si învingatoare asupra mortii. Chiar în acel moment necredinta mea a cedat, ebraismul pali în ochii mei, pe când în inima mea se înalta lumina lui Cristos. Acesta este motivul pentru care, îmbracând haina carmelitana, am dorit sa adaug numelui meu pe acela al Crucii.
Timp de patru ani acest fapt sau fenomen lucra în constiinta sa pâna când un alt episod, si mai hotarâtor a condus-o la maxima claritate si constientizare. În vara anului 1921 Edith este gazduita, pentru o perioada destul de lunga, de un cuplu de prieteni, convertiti si ei la protestantism. Într-o seara, când cei doi soti au fost nevoiti sa iasa, au lasat la dispozitia ei biblioteca lor. Iata povestirea celor întâmplate: Fara a alege, am luat prima carte ce mi-a cazut în mâna. Era un volum gros, care purta titlul: Viata Sfintei Tereza din Avila, scrisa de ea însasi. Am început sa citesc si am fost atât de prinsa de lectura, încât nu m-am oprit pâna n-am ajuns la sfârsitul cartii. Când am închis-o a trebuit sa-mi marturisesc: Acesta este adevarul!
A petrecut noaptea întreaga citind; dimineata s-a dus în oras sa cumpere un catehism si o carte de rugaciuni: le-a studiat în profunzime, iar dupa câteva zile s-a dus sa participe la prima Sfânta Liturghie din viata ei: Nimic nu mi-a ramas ascuns – spuse. Am înteles si cea mai mica parte de ceremonie. La sfârsit am mers la preot în sacristie, iar dupa un scurt colocviu am cerut botezul. M-a privit cu multa stupoare si mi-a spus ca este necesara o anumita pregatire pentru admiterea în sânul Bisericii: De cât timp urmati învatatura credintei catolice? – m-a întrebat – Cine va instruieste? Ca raspuns am reusit doar sa îngaim: va rog, cucernice parinte, examinati-ma. Dupa un examen atent, preotul a recunoscut ca nu exista nici un adevar de credinta asupra caruia sa nu fie instruita. Botezul a fost fixat pentru prima zi a anului 1922, iar cu acea ocazie ea si-a adaugat numele de Tereza.
Convertirea a marcat o ruptura adânca între Edith si mama ei, care nu reusea sa înteleaga de ce fiica ei nu s-a întors la Dumnezeul parintilor ei. Ulterior, în mod misterios, ruptura se va adânci si va fi depasita când Edith hotaraste sa intre în manastirea carmelitana din Köln. Din punct de vedere al simtirii interioare, pentru Edith Tereza Stein vocatia la botez si aceea la Carmel au coincis cu absoluta certitudine, înca din primul moment. Cu toate acestea, parintele sau spiritual i-a interzis concretizarea imediata a vocatiei claustrale, considerând ca ea avea o sarcina de neînlocuit, pe care trebuia sa o împlineasca în lume. Primii zece ani dupa convertire i-a petrecut ca învatatoare în sensul cel mai deplin al cuvântului, într-un institut de dominicane în care domnisoara profesoara se dedica educarii fetelor ce se pregateau pentru bacalaureat, predând limba si literatura germana. Ducea o viata foarte retrasa, aproape monastica.
Din 1928 pâna în 1931 participa la numeroase congrese si este chemata sa tina conferinte la Köln, Freiburg, Basel, Viena, Salzburg, Praga, Paris. În sfârsit, în 1932, obtine dreptul de libera practica la Münster, la Institutul superior german de pedagogie stiintifica.
Era – au scris studentii ei – profesoara care apara mai mult decât toti, fara compromisuri, punctul de vedere catolic… îi depasea pe toti ceilalti profesori prin ascutimea inteligentei, prin vastitatea culturii, prin forma perfecta a expunerii si prin fermitatea atitudinii interioare.
Înca nu trecuse un an de la numirea ei, când Hitler deveni cancelar al Reich-ului si impuse îndepartarea evreilor din orice post public. Pe 25 februarie 1933 Edith a tinut ultima ei lectie. Este anul sfânt al Mântuirii si încep sa se raspândeasca stiri despre persecutiile naziste împotriva evreilor. De-acum nimic nu o mai retine în lume, asadar îi este permis sa intre în manastirea carmelitana din Köln, unde ia numele de Tereza Benedicta a Crucii. În clauzura traieste în umilinta, ca si toate celelalte surori care nu stiu nimic nici despre faima ei, nici despre capacitatile ei, si o judeca doar, cu bunavointa, dupa renumita neîndemânare la lucrul manual.
Superiorii totusi, considera ca trebuie valorizate capacitatile ei si îi cer sa-si continue – în masura în care este compatibil cu noul stil de viata monastica si de rugaciune – activitatea stiintifica. Astfel, rescrie în întregime, compunând din nou principala ei opera filosofica: mai bine de o mie trei sute de pagini, pe care reuseste sa le corecteze pentru tipar, însa editorul renunta, din frica, sa i le mai publice. Se intituleaza Fiinta finita si Fiinta eterna.
În 1938, o data cu întarâtarea rasismului, superiorii se gândesc sa o salveze transferând-o în manastirea olandeza din Echt, unde pleaca împreuna cu sora ei Roza, care a calcat pe urmele ei în convertire si care astepta, si ea, intrarea în manastire. În 1939 izbucneste al doilea razboi mondial. Superiorii îi cer lui Edith sa scrie o carte despre gândirea si experienta sfântului Ioan al Crucii, caci urma sa se celebreze centenarul nasterii acestuia. Ea se supune cu bucurie si intituleaza eseul Scientia Crucis (Stiinta Crucii). În 1942 începe deportarea evreilor în masa. Episcopatul olandez protesteaza, dar este linistit: nimeni nu se va atinge de evreii care s-au convertit la catolicism. Dar acest fapt nu este suficient pentru episcopii catolici si, într-o scrisoare colectiva, care e citita în toate bisericile pe 26 iulie, ei condamna în mod oficial deportarea tuturor evreilor. Pe 27 iulie, ca represalii, Comisarul Reich-ului redacteaza aceasta dispozitie secreta: Având în vedere ca episcopii catolici s-au amestecat în afacere, desi nu au fost atinsi personal, toti evreii catolici vor fi deportati în cursul acestei saptamâni. Sa nu se tina cont de nici o interventie în favoarea lor. În acea vreme multi înca nu stiau ca deportare însemna, de fapt, genocid. În aceeasi zi, la portile manastirii din Echt, Gestapo-ul se prezinta cu un tun blindat ca sa o ridice pe calugarita evreica. Îi ramân putine clipe. Pe masa ei Scientia Crucis este aproape terminata: opera a ajuns la locul în care descrie moartea Sfântului Ioan al Crucii. Ultimele cuvinte ale lui Edith, auzite de surori, sunt adresate surorii Roza, care e terorizata: Vino, sa mergem pentru poporul nostru. De la ea mai primesc un bilet adresat Superioarei, în care ea îi cere sa renunte la tentativele de a o cauta pentru a o elibera. E scris asa: … Eu nu as mai face nimic în aceasta afacere. Sunt întru totul multumita. O Scientia Crucis poate fi dobândita numai când se simte apasarea crucii cu toata povara ei. De acest lucru am fost convinsa înca din primul moment si am spus din suflet: Ave Crux, spes unica (Slava Crucii, singura nadejde).
Nu este lipsit de sens faptul ca putinele informatii ce ni s-au transmis din lagarul de concentrare de la Westerbork, unde s-a oprit înainte de a se îndrepta catre ultima statiune a Caii Crucii, zugravesc imaginea unei femei care se distingea prin comportamentul plin de pace si atitudinea calma. Tipetele, plânsetele, starea de supraexcitare si angoasa noilor sositi erau de nedescris. Sora Tereza Benedicta se ocupa de copiii mici, îi spala, îi pieptana, le cauta mâncare si le dadea îngrijirea indispensabila. Tot timpul pe care l-a petrecut în lagar a dat celor din jur un ajutor atât de caritabil încât numai când ma gândesc, ma rascoleste. Aceasta este marturia unui negustor evreu din Köln care a întâlnit-o în lagar si care, apoi, a reusit sa scape de masacru. Mâine ce se va întâmpla cu dumneavoastra? o întreba negustorul pe acea sora atât de caritabila. Iar raspunsul a fost: Pâna acum am putut sa ma rog si sa lucrez. Sper sa pot continua sa ma rog si sa lucrez. Între 8 si 11 august 1942, Edith Stein, Tereza Benedicta a Crucii, uni jertfa sa cu aceea a lui Cristos, gazata într-o încapere de la Auschwitz.
În anul 1987 este proclamata fericita iar la data de 11 octombrie 1998 a fost canonizata de Sfântul Papa Ioan Paul al II-lea. Împreuna cu Sfânta Brigitta a Suediei si Sfânta Ecaterina de Siena, este declarata, în 1999, co-patroana a Europei.