„

Discursul Sfântului Parinte Papa Francisc la întâlnirea cu familiile mexicane pe stadionul „Víctor Manuel Reyna”

Tuxtla Gutiérrez, 15 februarie 2016

Preaiubiti frati si surori,
Aduc multumire lui Dumnezeu pentru ca sunt astazi în acest tinut Chiapas. Este frumos sa fiu pe acest tarâm, este frumos sa fiu pe acest pamânt, este frumos sa fiu în acest loc care gratie voua are gust de familie, de casa. Aduc multumire pentru fetele voastre si pentru prezenta voastra, îi multumesc lui Dumnezeu pentru palpitatia prezentei Sale în familiile voastre. Si multumesc si voua, familii si prieteni, care ne-ati daruit marturia voastra, care ne-ati deschis usile caselor voastre, usile vietii voastre; ne-ati permis sa ne asezam la „masa” voastra unde împartiti pâinea care va hraneste si sudoarea în fata dificultatilor zilnice. Pâinea bucuriilor, a sperantei, a viselor si a sudorii în fata amaraciunilor, a dezamagirii si a caderilor. Multumesc pentru ca ne-ati permis sa intram în familiile voastre, la masa voastra, în casa voastra.

Manuel, înainte de a-ti multumi pentru marturia ta, vrea sa le multumesc parintilor tai: amândoi în genunchi în fata ta tinându-ti foaia. Aveti vazut ce imagine este aceasta? Parintii în genunchi alaturi de fiul bolnav. Sa nu uitam aceasta imagine! Apoi ei câteodata se si cearta… Ce sot si ce sotie nu se cearta? Si mai mult când se amesteca soacra, dar nu conteaza… Însa se iubesc si ne-au demonstrat ca se iubesc si sunt capabili, prin iubirea pe care o au, sa se puna în genunchi în fata fiului lor bolnav. Multumesc, prieteni, pentru aceasta marturie pe care ati dat-o si mergeti înainte. Multumesc! Si tie, Manuel, îti multumesc pentru marturia ta si mai ales pentru exemplul tau. M-a uimit acea expresie pe care ai folosit-o: „a da curaj” (echarle ganas), ca atitudinea pe care ai asumat-o dupa ce ai vorbit cu parintii tai. Ai început sa dai curaj vietii, sa dai curaj familiei tale, sa dai curaj prietenilor tai si sa ne dai curaj si noua cei adunati aici. Multumesc! Cred ca asta este ceea ce Duhul Sfânt vrea sa faca mereu în mijlocul nostru: sa dea curaj, sa ne daruiasca motive pentru a continua sa pariem pe familie, sa visam si sa construim o viata care sa stie de casa si de familie. Ne punem toata stradania? [„Da!”]. Multumesc!
Si asta e ceea ce Dumnezeu Tatal a imaginat mereu si pentru care Dumnezeu Tatal a luptat înca din timpurile antice. Când totul parea pierdut în acea seara în gradina Edenului, Dumnezeu Tatal a dat curaj acelei tinere perechi si i-a aratat ca nu era pierdut totul. Si când poporul lui Israel simtea ca nu mai era un sens în traversarea pustiului, Dumnezeu Tatal l-a incitat sa aiba curaj cu mana. Si când a venit împlinirea timpurilor, Dumnezeu Tatal a dat curaj omenirii pentru totdeauna daruindu-ni-l pe Fiul sau!
În acelasi mod, noi toti care suntem aici am experimentat ca, în multe momente si în forme diferite, Dumnezeu Tatal a dat curaj vietii noastre. Asadar putem sa ne întrebam: de ce? Pentru ca nu stie sa faca altceva! Dumnezeu Tatal nostru nu stie sa faca altceva decât sa ne iubeasca si sa ne dea curaj si sa ne determine si sa ne faca sa mergem înainte. Nu stie sa faca altceva! Pentru ca numele sau este iubire, numele sau este dar gratuit, numele sau este dedicare, numele sau este milostivire. Toate acestea ni le-a facut cunoscute în toata forta si claritatea sa în Isus, Fiul sau, care si-a dedicat viata pâna la moarte pentru a face posibila Împaratia lui Dumnezeu. O Împaratie care ne invita sa participam la acea logica noua, care pune în miscare o dinamica în masura sa deschida cerurile, în masura sa deschida inimile noastre, mintile noastre, mâinile noastre si ne provoaca cu noi orizonturi. O Împaratie care are gustul de familie, care are gustul de viata împartasita. În Isus si cu Isus aceasta Împaratie este posibila. El este în masura sa transforme perspectivele noastre, atitudinile noastre, sentimentele noastre de multe ori înecate într-un vin slab, superficiale. El este în masura sa vindece inimile noastre si ne invita de mai multe si mai multe ori, de saptezeci de ori câte sapte sa reîncepem. El este mereu în masura sa faca noi toate lucrurile.
Manuel, tu mi-ai cerut sa ma rog pentru atâtia adolescenti care sunt descurajati si traiesc momente dificile. Stim asta… Atâtia adolescenti fara elan, fara forta, descurajati. Si asa cum bine ai spus, Manuel, adesea aceasta atitudine se naste pentru ca se simt singuri, pentru ca n-au pe nimeni cu care sa vorbeasca. Gânditi-va, voi tati, gânditi-va, voi mame: vorbiti cu fiii vostri si cu fiicele voastre? sau sunteti mereu ocupati, coplesiti? Va jucati cu copiii vostri? Si acest lucru mi l-a amintit marturia pe care ne-a dat-o Beatriz. Beatriz, tu ai spus: „Lupta a fost mereu dificila datorita nesigurantei si singuratatii”. De câte ori te-ai simtit aratata cu degetul, judecata: „aceea”. Sa ne gândim la toate persoanele, la toate femeile care trec prin ceea ce a trecut Beatriz. Precaritatea, lipsurile, foarte adesea faptul de a nu avea nici macar indispensabilul poate sa ne faca sa disperam, poate sa ne faca sa simtim o puternic neliniste pentru ca nu stim ce sa facem pentru a merge înainte, si mai mult înca atunci când avem copii de crescut. Precaritatea nu numai ca ameninta stomacul (si acest lucru este deja mult), dar poate sa ameninte chiar si sufletul, ne poate descuraja, sa ne ia forta si sa ne tenteze cu drumuri sau alternative de solutionare aparenta dar care la sfârsit nu rezolva nimic. Si tu ai fost curajoasa, Beatriz, multumesc! Exista o precaritate care poate sa fie foarte periculoasa, care se poate infiltra în noi fara ca sa ne dam seama, si este precaritatea care se naste din singuratate si din izolare. Si izolarea este mereu un rau sfatuitor.
Manuel si Beatriz au folosit, fara sa-si dea seama, aceeasi expresie, amândoi ne arata cum de atâtea ori cea mai mare ispita pe care o avem în fata este de a sta singuri si, departe de a ne da curaj, aceasta atitudine, ca molia, ne roade sufletul, ne usuca sufletul.
Modul de a combate aceasta precaritate si aceasta izolare, care ne fac vulnerabili de atâtea solutionari aparente – ca aceea pe care o mentiona Beatriz – trebuie dat la diferite nivele. Unul este prin legi care sa protejeze si sa garanteze minimul necesar pentru ca fiecare familie si fiecare persoana sa poata creste prin studiu si un loc de munca demn. Si celalalt, asa cum au subliniat bine marturiile lui Humberto si Claudia când ne-au spus ca încercau sa ne transmita iubirea lui Dumnezeu pe care au experimentat-o în slujirea si în asistarea celorlalti. Legi si angajare personala sunt o buna îmbinare pentru a frânge vârtejul precaritatii. Si voi v-ati facut curaj; si voi va rugati, voi stati cu Isus, voi sunteti inserati în viata Bisericii. Ati folosit o expresie frumoasa: „Noi facem comuniune cu fratele slab, cu bolnavul, cu nevoiasul, cu detinutul”. Multumesc, multumesc!
Astazi vedem si traim pe diferite fronturi cum familia este slabita, cum este pusa în discutie. Cum se crede ca ea este un model de acum depasit si incapabil sa gaseasca loc în cadrul societatilor noastre care, sub pretextul modernitatii, favorizeaza tot mai mult un sistem bazat pe modelul izolarii. Si se infiltreaza în societatile noastre – care spun ca sunt societati libere, democratice, suverane – se infiltreaza colonizari ideologice care le distrug si ajungem sa fim colonii de ideologii distrugatoare ale familiei, al nucleului familiei, care este baza oricarei societati sanatoase.
Desigur, a trai în familie nu este usor mereu, adesea este dureros si obositor, dar, cum am spus de mai multe ori referindu-ma la Biserica, eu cred ca acest lucru poate sa fie aplicat si la familie: prefer o familie ranita care în fiecare zi încearca sa conjuge iubirea în locul unei familii si al unei societati bolnave datorita închiderii sau comoditatii fricii de a iubi. Prefer o familie care rând pe rând încearca sa reînceapa în locul unei familii si al unei societati narcisiste si obsedate de lux si de comoditati. „Câti copii aveti?” – „Nu, nu avem pentru ca ne place sa mergem în concediu, sa facem turism, vreau sa-mi cumpar o vila…”. Luxul si comoditatea; si copiii asteapta; si când vrei unul, de acum a trecut momentul. Ce dauna face acest lucru! Prefer o familie cu o fata obosita datorita jertfelor în locul unei familii cu fete fardate care nu stiu ce-i aia duiosie si compasiune. Prefer un barbat si o femeie, domnule Aniceto si doamna, cu fata zbârcita datorita trudelor de fiecare zi, care de peste 50 de ani continua sa se iubeasca, si astazi îi avem aici; si fiul a învatat lectia, si deja are 25 de ani de casatorie. Acestea sunt familiile! Când i-am întrebat mai înainte pe domnul Aniceto si pe doamna cine a avut mai multa rabdare în acesti 50 de ani: „Amândoi, parinte”. Pentru ca în familie, pentru a ajunge acolo unde au ajuns ei, este nevoie de rabdare, iubire, este nevoie de a sti sa se ierte. „Parinte, într-o familie perfecta nu exista niciodata discutii”. Nu este adevarat: este bine ca din când în când se discuta si ca mai zboara vreo farfurie, e bine, nu va fie frica. Singurul sfat este sa nu terminati ziua fara a face pace, pentru ca daca terminati ziua în razboi ajungeti dimineata în „razboi rece”, si „razboiul rece” este foarte periculos în familie pentru ca sapa dedesubt ridurile fidelitatii conjugale. Multumesc pentru marturia de a va iubi de peste 50 de ani. Multe multumiri!
Si vorbind despre riduri – pentru a schimba un pic tema – îmi amintesc de marturia unei mari actrite, o actrita de cinema latinoamericana, când la aproape saizeci de ani au început sa se arate ridurile fetei si au sfatuit-o sa faca un „retus”, un „mic retus” pentru a putea continua sa lucreze bine, raspunsul sau a fost foarte clar: „Aceste riduri m-au costat multa munca, mult efort, multa durere si o viata deplina, nici prin vis nu vreau sa le ating: sunt amprentele istoriei mele”. Si a continuat sa fie actrita. În casatorie se întâmpla acelasi lucru. Viata matrimoniala trebuie sa se reînnoiasca în fiecare zi. Si, asa cum am spus înainte, prefer familii cu riduri, cu rani, cicatrici, dar care merg înainte pentru ca acele rani, acele cicatrici, acele riduri sunt rod al fidelitatii unei iubiri care n-a fost întotdeauna usoara. Iubirea nu este usoara, nu este usoara, nu, ci este cel mai frumos lucru pe care un barbat si o femeie pot sa-si dea reciproc, adevarata iubire, pentru toata viata.
Mi-au cerut sa ma rog pentru voi si vreau sa încep sa fac asta chiar acum. Voi, dragi mexicani, aveti un „mai mult”, alergati avantajati. O aveti pe Mama, Sfânta Fecioara Maria de Guadalupe care a voit sa viziteze aceste tinuturi si acest lucru ne da certitudinea ca, prin mijlocirea sa, acest vis numit familie nu va fi înfrânt de nesiguranta si de singuratate. Ea este Mama si este mereu gata sa apere familiile noastre, sa apere viitorul nostru, este mereu gata sa ne dea curaj daruindu-ni-l pe Fiul sau. Pentru aceasta va invit, asa cum sunteti, fara a va misca mult, sa va luati de mâna si împreuna sa-i spunem: „Bucura-te, Marie…”.
Si sa nu uitam de sfântul Iosif! Tacut, muncitor, dar mereu pe baricade, mereu cu grija fata de familie.
Multumesc! Dumnezeu sa va binecuvânteze si rugati-va pentru mine.
* * *
Si acum, în acest cadru de sarbatoare familiala, vreau sa-i invit pe sotii prezenti aici sa-si reînnoiasca, în tacere, promisiunile lor matrimoniale. Si cei care sunt logoditi, sa ceara harul unei familii fidele si pline de iubire. În tacere, sa reînnoiti promisiunile matrimoniale, iar logodnicii sa ceara harul unei familii fidele si pline de iubire.

Sursa:http://www.magisteriu.ro