Discursul Papei la întâlnirea organizata de Congregatia pentru Cler,

„Discursul Sfântul Parinte Papa Francisc la întâlnirea organizata de Congregatia pentru Cler cu ocazia aniversarii a 50 de ani de la publicarea decretelor conciliare „Optatam totius” si „Presbyterorum ordinis” – vineri, 20 noiembrie 2015

Domnilor cardinali,

Iubiti frati episcopi si preoti,

Frati si surori,
Adresez fiecaruia un cordial salut si exprima o sincera multumire dumneavoastra, cardinal Stella, si Congregatiei pentru Cler, care m-au invitat sa particip la aceasta Întâlnire, la cincizeci de ani de la promulgarea decretelor conciliare Optatam totius si Presbyterorum ordinis.
Îmi cer scuze ca am schimbat primul proiect, care era ca sa vin eu la voi, dar ati vazut ca timpul nu era si am ajuns si aici în întârziere!
Nu e vorba de o „reevocare istorica”. Aceste doua decrete sunt o samânta, pe care Conciliul a aruncat-o în ogorul vietii Bisericii; în cursul acestor cinci decenii ele au crescut, au devenit o planta mare, desigur cu vreo frunza uscata, dar mai ales cu atâtea flori si roade care înfrumuseteaza Biserica de astazi. Reparcurgând drumul parcurs, aceasta Întâlnire a aratat aceste roade si a constituit o reflectie ecleziala oportuna cu privire la lucrarea care ramâne de facut în acest domeniu asa de vital pentru Biserica. Înca ramâne munca de facut!
Optatam totius si Presbyterorum ordinis au fost amintite împreuna, precum cele doua tinte ale unei realitati unice: formarea preotilor, pe care o distingem în initiala si permanenta, dar care constituie pentru ei o unica experienta de ucenicie. Nu întâmplator, Papa Benedict, în ianuarie 2013 (Motu proprio Ministrorum institutio) a dat o forma concreta, juridica, acestei realitati, atribuind Congregatiei pentru Cler si competenta asupra seminariilor. În acest mod acelasi dicaster poate începe sa se ocupe de viata si de slujirea preotilor înca de la intrarea în seminar, lucrând pentru ca vocatiile sa fie promovate si îngrijite, si sa poata îmboboci în viata preotilor sfinti. Drumul de sfintenie al unui preot începe în seminar!
Din moment ce vocatia la preotie este un dar pe care Dumnezeu îl ofera unora pentru binele tuturor, as vrea sa împartasesc cu voi câteva gânduri, pornind tocmai de la raportul dintre preoti si celelalte persoane, urmând nr. 3 din Presbyterorum ordinis, în care se afla ca un mic compendiu de teologie a preotiei, luat din Scrisoarea catre evrei: „Alesi dintre oameni si rânduiti pentru oameni în cele ce sunt ale lui Dumnezeu pentru a aduce daruri si jertfe pentru pacate, preotii traiesc în mijlocul celorlalti oameni ca niste frati ai lor”.
Sa luam în considerare aceste trei momente: „alesi dintre oameni”, „rânduiti pentru oameni”, prezenti „în mijlocul celorlalti oameni”.
Preotul este un om care se naste într-un anumit context uman; acolo învata primele valori, absoarbe spiritualitatea poporului, se obisnuieste cu relatiile. Si preotii au o istorie, nu sunt „ciuperci” care apar dintr-o data în catedrala în ziua hirotonirii lor. Este important ca formatorii si preotii însisi sa-si aminteasca asta si sa stie sa tina cont de aceasta istorie personala de-a lungul drumului formarii. În ziua hirotonirii le spun mereu preotilor, preotilor noi: amintiti-va de unde ati fost luati, din turma, nu uitati de mama voastra si de bunica voastra! Asta îi spunea Paul lui Timotei si o spun si eu astazi. Asta înseamna ca nu se poate face preotul crezând ca unul a fost format în laborator, nu; începe în familie cu „traditia” credintei si cu toata experienta familiei. Este nevoie ca ea sa fie personalizata, pentru ca persoana concreta e cea care este chemata la ucenicie si la preotie, tinând cont în orice caz ca numai Cristos este Învatatorul care trebuie urmat si la care trebuie sa ne configuram.
Îmi place în acest sens sa amintesc acel fundamental „centru de pastoratie vocationala” care este familia, biserica familiala si loc dintâi si fundamental de formare umana, unde poate germina în tineri dorinta unei vieti concepute ca drum vocational, care trebuie parcurs cu angajare si generozitate.
În familie si în toate celelalte contexte comunitare – scoala, parohie, asociatii, grupuri de prieteni – învatam sa fim în relatie cu persoane concrete, ne lasam modelati de raportul cu ele si devenim ceea ce suntem si gratie lor.
Asadar, un preot bun este înainte de toate un om cu propria sa umanitate, care cunoaste propria istorie, cu bogatiile sale si ranile sale, si care a învatat sa faca pace cu ea, ajungând la seninatatea de fond, proprie unui discipol al Domnului. Formarea umana este deci o necesitate pentru preoti, pentru ca sa învete sa nu se lase dominati de limitele lor, ci mai degraba sa puna în valoare talentele lor.
Un preot care este un om pacificat va sti sa raspândeasca seninatate în jurul sau, si în momentele obositoare, transmitând frumusetea raportului cu Domnul. În schimb nu este normal ca un preot sa fie adesea trist, nervos sau dur de caracter; nu merge bine si nu face bine, nici preotului, nici poporului sau. Dar daca tu ai o boala, esti nevrotic, mergi la medic! La medicul spiritual si la medicul clinic: îti vor da pastile care îti vor face bine, amândoi! Dar va rog ca sa nu plateasca credinciosii nevroza preotilor! A nu-i bate pe credinciosi; apropierea de inima cu ei.
Noi preotii suntem apostoli ai bucuriei, vestim Evanghelia, adica „vestea buna” prin excelenta; desigur nu suntem noi cei care dam forta Evangheliei – unii cred asta – dar putem favoriza sau împiedica întâlnirea din Evanghelie si persoane. Umanitatea noastra este „vasul de lut” în care pastram comoara lui Dumnezeu, un vas de care trebuie sa avem grija, pentru a transmite bine continutul sau pretios.
Un preot nu poate pierde radacinile sale, ramâne mereu un om al poporului si al culturii care l-a generat; radacinile noastre ne ajuta sa ne amintim cine suntem si unde ne-a chemat Cristos. Noi preotii nu cadem de sus, ci suntem chemati, chemati de Dumnezeu, care ne ia „dintre oameni”, pentru a ne constitui „în favoarea oamenilor”. Îmi permit o anecdota. În dieceza, cu ani în urma… Nu în dieceza, nu, în Societate era un preot bun, bun, tânar, preot de doi ani. A intrat în încurcatura, a vorbit cu parintele spiritual, cu superiorii sai, cu medicii si a spus: „Eu plec, nu mai pot, plec”. Si gândindu-ma la aceste lucruri – eu o cunosteam pe mama, oameni umili – i-am spus: „De ce nu mergi la mama ta si sa-i vorbeste despre asta?”. A mers, a petrecut toata ziua cu mama, s-a întors schimbat. I-a dat mama doua „palme” spirituale, i-a spus trei sau patru adevaruri, l-a pus în ordine, si a mers înainte. De ce? Pentru ca a mers la radacina. Pentru aceasta este important sa nu se elimine radacina de unde venim. În seminar trebuie sa faci rugaciunea mentala… Da, desigur, asta trebuie sa se faca, sa se învete… Dar înainte de toate roaga-te asa cum te-a învatat mama ta, si apoi mergi înainte. Dar mereu radacina este acolo, radacina familiei, asa cum ai învatat sa te rogi când erai copil, chiar cu aceleasi cuvinte, începe sa te rogi asa. Apoi vei merge înainte în rugaciune.
Iata al doilea pasaj: „rânduiti pentru oameni”.
Aici este un punct fundamental al vietii si al slujirii preotilor. Raspunzând la vocatia lui Dumnezeu, se devine preoti pentru a-i sluji pe frati si pe surori. Imaginile lui Cristos pe care le luam ca referinta pentru slujirea preotilor sunt clare: El este „Marele Preot”, în acelasi mod aproape de Dumnezeu si aproape de oameni; este „Slujitorul”, care spala picioarele si devine aproape pentru cei mai slabi; este „Bunul Pastor”, care are mereu ca scop îngrijirea turmei.
Sunt cele trei imagini la care trebuie sa privim, gândindu-ne la slujirea preotilor, trimisi sa-i slujeasca pe oameni, sa ajunga la ei milostivirea lui Dumnezeu, sa vesteasca Cuvântul sau de viata. Nu suntem preoti pentru noi însine si sfintirea noastra este strâns legata de aceea a poporului nostru, ungerea noastra de ungerea sa: tu esti uns pentru poporul tau. A sti si a-si aminti ca sunt „rânduiti pentru popor” – popor sfânt, popor al lui Dumnezeu – îi ajuta pe preoti sa nu se gândeasca la sine, sa fie cu autoritate si nu autoritari, fermi dar nu duri, bucurosi dar nu superficiali, asadar, pastori, nu functionari. Astazi, în ambele lecturi de la Liturghie se vede clar capacitatea de a se bucura pe care o are poporul, când este refacut si purificat templul, si în schimb incapacitatea de bucurie pe care o au conducatorii preotilor si carturarii în fata alungarii negustorilor din templu din partea lui Isus. Un preot trebuie sa învete sa se bucure, nu trebuie niciodata sa piarda, mai bine asa, capacitatea de bucurie: daca o pierde exista ceva ce nu merge. Si va spun sincer, îmi este frica sa devin rigid, îmi este frica. Preotilor rigizi… Departe! Te musca! Si îmi vine în minte acea expresie a sfântului Ambroziu, secolul al IV-lea: „Unde este milostivirea este duhul Domnului, unde este rigiditatea exista numai slujitorii sai”. Slujitorul fara Domnul devine rigid, si acesta este un pericol pentru poporul lui Dumnezeu. Pastori, nu functionari.
Poporul lui Dumnezeu si întreaga omenire sunt destinatari ai misiunii preotilor, la care tinde toata lucrarea formarii. Formarea umana, cea intelectuala si cea spirituala ajung în mod natural în cea pastorala, careia îi furnizeaza instrumente si virtuti si dispozitii personale. Când toate acestea se armonizeaza si se amesteca cu un zel misionar genuin, de-a lungul drumului unei vieti întregi, preotul poate sa îndeplineasca misiunea încredintata de Cristos Bisericii sale.
În sfârsit, ceea ce s-a nascut din popor, trebuie sa ramâna cu poporul; preotul este mereu „în mijlocul celorlalti oameni”, nu este un profesionist al pastoratiei sau al evanghelizarii, care soseste si face ceea ce trebuie – eventual bine, dar ca si cum ar fi o meserie – si apoi pleaca sa traiasca o viata separata. Se devine preoti pentru a sta în mijlocul oamenilor: apropierea. Si îmi permit, frati episcopi, si apropierea noastra a episcopilor de preotii nostri. Acest lucru este valabil si pentru noi! De câte ori auzim plângerile preotilor: „Of, l-am sunat pe episcop pentru ca am o problema… Secretarul, secretara, mi-a spus ca este foarte ocupat, ca e plecat, ca nu ma poate primi mai devreme de trei luni…”. Doua lucruri. Primul. Un episcop este mereu ocupat, slava Domnului, dar daca tu episcop primesti un telefon de la un preot si nu poti sa-l primesti pentru ca ai mult de lucru, cel putin ia telefonul si suna-l si spune-i: „Este urgent? Nu este urgent? Când, vino în ziua aceea…”, astfel te simte aproape. Exista episcopi care par sa se îndeparteze de preoti… Apropiere, macar un telefon! Si aceasta este iubire de parinte, fraternitate. Si celalalt lucru. „Nu, am o conferinta în cutare oras si apoi trebuie sa fac o calatorie în America, si apoi…”. Dar, asculta, decretul de resedinta de la Trento mai este în vigoare! Si daca nu te simti bine sa stai în dieceza, da-ti demisia, si umbla prin lume facând un alt apostolat foarte bun. Dar daca tu esti episcop al acelei dieceze, resedinta. Aceste doua lucruri, apropiere si resedinta. Dar asta este pentru noi episcopii! Se devine preoti pentru a fi în mijlocul oamenilor.
Binele pe care preotii îl pot face se naste mai ales din apropierea lor si dintr-o iubire tandra fata de persoane. Nu sunt filantropi sau functionari, preotii sunt parinti si frati. Paternitatea unui preot face atât de mult bine.
Apropiere, maruntaie de milostivire, privire iubitoare: a face sa se experimenteze frumusetea unei vieti traite conform Evangheliei si iubirii lui Dumnezeu care devine concreta si prin slujitorii sai. Dumnezeu care nu refuza niciodata. Si aici ma gândesc la confesional. Mereu se pot gasi ca pentru a da dezlegarea. A primi bine. Dar uneori nu se poate dezlega. Exista preoti care spun: „Nu, de acest lucru nu te pot dezlega, pleaca”. Aceasta nu este calea. Daca tu nu poti sa dai dezlegarea, explica si spune: „Dumnezeu te iubeste mult, Dumnezeu te iubeste. Pentru a ajunge la Dumnezeu exista atâtea cai. Eu nu-ti pot da dezlegarea, îti dau binecuvântarea. Dar întoarce-te, întoarce-te mereu aici, pentru ca de fiecare data când tu te întorci îti voi da binecuvântarea ca semn ca Dumnezeu te iubeste”. Si acel barbat sau acea femeie pleaca plin de bucurie pentru ca a gasit icoana Tatalui, care nu refuza niciodata; într-o maniera sau în alta l-a îmbratisat.
O buna examinare a constiintei pentru un preot este si aceasta; daca Domnul s-ar întoarce astazi, unde m-ar gasi? „Unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta” (Mt 6,21). Si inima mea unde este? În mijlocul oamenilor, rugându-se cu si pentru oameni, implicat cu bucuriile si suferintele lor, sau mai degraba în mijlocul lucrurilor din lume, al afacerilor pamântesti, al „spatiilor” mele private? Un preot nu poate sa aiba un spatiu privat, pentru ca este mereu ori cu Domnul ori cu poporul. Eu ma gândesc la acei preoti pe care i-am cunoscut în orasul meu, când nu era robotul la telefon, ci dormeau cu telefonul pe canapea, si la orice ora sunau oamenii, ei se ridicau pentru a da ungerea: nu murea nimeni fara sacramente! Nici macar în odihna nu aveau un spatiu privat. Acesta este zel apostolic. Raspunsul la aceasta întrebare: inima mea unde este?, poate sa ajute fiecare preot sa-si orienteze viata si slujirea spre Domnul.
Conciliul a lasat Bisericii „perle pretioase”. Ca negustorul din Evanghelia lui Matei (13,45), astazi sa mergem în cautarea lor, pentru a scoate nou elan si noi instrumente pentru misiunea pe care Domnul ne-o încredinteaza.
Un lucru pe care as vrea sa-l adaug la text – scuzati-ma! – este discernamântul vocational, admiterea în seminar. A cauta sanatatea acelui tânar, sanatatea spirituala, sanatatea materiala, fizica, psihica. Odata, imediat ce am fost numit maestru de novici, anul 1972, am mers sa duc la psihologa rezultatele testului de personalitate, un test simplu care se facea ca unul dintre elementele discernamântului. Era o femeie de treaba si un medic bun. Îmi spune: „Acesta are problema asta dar poate sa mearga daca este asa…”. Era si o buna crestina, dar în unele cazuri era inflexibila: „Acesta nu poate” – „Dar, doamna doctor, este atât de bun acest tânar” – „Acum e bun, dar sa stiti ca exista tineri care stiu în mod inconstient, nu sunt constienti, dar simt în mod inconstient ca sunt psihic bolnavi si cauta pentru viata lor structuri puternice care sa-i apere, asa încât sa poata merge înainte. Si merg bine, pâna în momentul în care se simt bine stabiliti si acolo încep problemele” – „Mi se pare un pic straniu…”. Si raspunsul nu-l uit niciodata, acelasi dat de Domnul lui Ezechiel: „Parinte, dumneavoastra nu v-ati gândit niciodata de ce sunt atâtia politisti torturatori? Intra de tineri, par sanatosi dar ca se simt siguri, boala începe sa iasa. Acelea sunt institutiile puternice care cauta acesti bolnavi inconstienti: politia, armata, clerul… Si apoi atâtea boli pe care noi toti le cunoastem ca vin afara”. Este curios. Când îmi dau seama ca un tânar este prea rigid, este prea fundamentalist, eu nu am încredere; în spate exista ceva ce el însusi nu stie. Dar când se simte sigur… Ezechiel 16, nu-mi amintesc versetul, dar este când Domnul spune poporului sau tot ceea ce a facut pentru el: l-a gasit abia nascut si apoi l-a îmbracat, s-a casatorit cu el… „Si apoi, când tu te-ai simtit sigura, te-ai prostituat”. Este o regula, o regula de viata. Ochi deschisi asupra misiunii în seminarii. Ochi deschisi.
Am încredere ca rodul lucrarilor acestei Întâlniri – cu atâtia raportori cu autoritate, care provin din regiuni si culturi diferite – va putea sa fie oferit Bisericii ca actualizare utila a învataturilor Conciliului, aducând o contributie la formarea preotilor, cei care exista si cei pe care Domnul va voi sa ni-i daruiasca, pentru ca, fiind configurati tot mai mult cu El, sa fie preoti buni dupa inima Domnului, nu functionari! Si multumesc pentru rabdare.