„Acest agil volum a Antoniei Arslan, scriitoare de origine armeana din Padova, apare dupa sase ani de la Masseria delle Allodole, tradusa si în limba româna, si la un an de la cartea, La strada di Smirne. Si acest volum cu titlu putin ermetic, în mod vag mitologic, este publicat la editura Rizzoli din Milano.
Dar de ce acest titlu? Ishtar este o zeita din mitologia babiloniana, doamna luminii, zeita iubirii, cum ar fi Venus sau Afrodita, însa spre deosebire de acestea, întruchipa si aspectul zeitei raului, furtunilor si a evenimentelor belice.
Istar fara litera „H”, este acronimul Institutului de Anestezie si Reanimare a Spitalului din Padova. Aici a fost spitalizata Antonia în grave conditii, în noaptea dintre 12 si 13 aprilie 2009, când a fost „lovita de un soc septic de pietre la rinichi”.
La aflarea stirii, numerosii prieteni dar si cunostintele au ramas afectati si multi care o cunosteau pe fiica renumitului profesor Michele – Kaiel, pentru prietenii armeni – s-au rugat deoarece cea care a facut cunoscuta istoria Genocidului Armean, Marele Rau, sa fie ocolita de moarte.
Imaginile din carte sunt multe: nu este reflectata doar imaginea realitatii înconjuratoare, dar si amintirile, probabil din cauza figurei de stil pe care Grecii o numesc „analepsis” si noi, mai curent flash back, cu figuri ale persoanelor care nu mai exista, ca mama sa Victoria. Apar metafore si alte figuri retorice, care creeaza în mintea cititorului imagini ale lumii reale sau transfigurate, sau scene din realitatea prezenta, capturate nu cu ochii închisi, ci cu mintea, cu sufletul. Toate acestea în cele 20 de capitole ale cartii, în general scurte. «În pat, totul este un fosnet de clopote. Fiecare soc de presiune, fiecare suspin mai puternic, orice încercare de a se misca fac sa apara pe ecranul de la spatele tau lumini si luminite, dar nu le poti vedea. Un buchet de tuburi si fire este atasat ferm la baza gâtului, pe partea dreapta, lipit cu benzi de plasture transparente, si un altul în interiorul încheieturii mâinii stângi, unde venele apar albastre, în functie de presiune. Nimic din toate acestea poti vedea cu ochii tai, care sunt închisi, obositi de aceasta lume, umbriti, fantastici, si vad, în schimb, lucruri, cine stie, care au fost în acel loc multi ani în urma, sau care n-au existat vreodata» (p. 15).
Disconfort si curaj se alterneaza pentru a induce pacientul sa ramâna atasat vietii care pare sa scape, sa scape din mâini. Par fantome care chem spre nimic, moartea, raul. «O putere imensa si rea se elibereaza din gaura întunecata, si ma cheama, ma cheama» (pag. 16). Si înca «Vino la noi» repeta soapta rea, si se apropie din ce în ce mai mult «Nu au ai speranta, nici putere, nu poti rezista» (p. 17).
Exista, de asemenea, si scene de dragoste filiala, cum ar fi cea a Ceciliei, fiica scriitorului, care era prezenta în orele de vizita ale spitalului, cu gesturi si cuvinte care nu ascund dragostea. Starea se îmbunatateste din ce în ce mai mult si, datorita versurilor lui Dante amintite, apare Maica lui Dumnezeu, Regina Iubirii, atât de departe de figura mitologica a lui Ishtar si figura Sf. Anton, Sfânt drag autoarei (salutat ca „prietenul meu Antonio Portughezul").
Citind paginile acestei carti, mai putin cunoscute de mine decât de altii, se poate întelege de ce autoarea este pasionata de ea, dar si cititorul va fi, traind situatii de vis sau reale, tesute împreuna, cunoscând personaje reale (medici si infirmiere, vizitatori, rude) datorita scurtelor dar puternicelor scrieri ale autoarei, fiica a Padovei, dar si a Armeniei, care, multumita si ei ne este mai aproape.