„Iubiti frati si surori!
A XLIX-a Zi Mondiala de Rugaciune pentru Vocatii, care va fi celebrata la 29 aprilie 2012, a patra duminica a Pastelui, ne invita sa reflectam asupra temei: Vocatiile – dar al caritatii lui Dumnezeu.
Izvorul oricarui dar perfect este Dumnezeu Iubire – Deus caritas est -: "cine ramâne în iubire ramâne în Dumnezeu si Dumnezeu ramâne în el" (1In 4,16). Sfânta Scriptura relateaza istoria acestei legaturi originare dintre Dumnezeu si omenire, care precede însasi creatia. Sfântul Paul, scriind crestinilor din orasul Efes, înalta un imn de recunostinta si de lauda Tatalui, care cu bunavointa infinita dispune de-a lungul secolelor realizarea planului sau universal de mântuire, care este plan de iubire. În Fiul Isus – afirma Apostolul – El "ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii ca sa fim sfinti si fara prihana în fata lui în dragoste" (Ef 1,4). Noi suntem iubiti de Dumnezeu înca "înainte" de a veni la existenta! Miscat exclusiv de iubirea sa neconditionata, El ne-a "creat din nimic" (cf. 2Mac 7,28) pentru a ne conduce la comuniunea deplina cu El.
Cuprins de mare uimire în fata operei providentei lui Dumnezeu, Psalmistul exclama: "Când privesc cerurile, lucrarile mâinilor tale, luna si stelele pe care le-ai facut, ma întreb: ce este omul ca te gândesti la el, sau fiul omului ca-l iei în seama?" (Ps 8,4-5). Adevarul profund al existentei noastre este cuprins, asadar, în acest mister surprinzator: orice creatura, îndeosebi orice persoana umana, este rod al unei gândiri si al unui act de iubire a lui Dumnezeu, iubire imensa, fidela, vesnica (cf. Ier 31,3). Descoperirea acestei realitati este ceea ce schimba cu adevarat viata noastra în profunzime. Într-o celebra pagina din Confesiuni, sfântul Augustin exprima cu mare intensitatea descoperirea lui Dumnezeu frumusete suprema si iubire suprema, un Dumnezeu care i-a fost mereu aproape, dar caruia în sfârsit îi deschidea mintea si inima pentru a fi transformat: "Târziu te-am iubit, frumusete, atât de veche, si totusi, atât de noua, târziu te-am iubit! Caci, iata, tu te aflai înlauntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo, în afara mea, te cautam pe tine si, în urâtenia mea, ma napusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Si ma tineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat daca nu ar fi existat în tine. M-ai chemat, m-ai strigat si ai sfâsiat cu glasul tau surzenia mea! Ai fulgerat, ai straluminat si ai izgonit orbirea mea! Ai raspândit mireasma ta, ti-am respirat suflarea, iar acum suspin dupa tine, ti-am simtit gustul, iar acum mi-e sete si mi-e foame de tine! M-ai atins si ai aprins în mine dorinta dupa pacea ta!" (X, 27.38). Cu aceste imagini, sfântul din Hippona încearca sa descrie misterul inefabil al întâlnirii cu Dumnezeu, cu iubirea Sa care transforma toata existenta.
Este vorba de o iubire fara rezerve care ne precede, ne sustine si ne cheama de-a lungul drumului vietii si îsi are radacina în gratuitatea absoluta a lui Dumnezeu. Referindu-se îndeosebi la slujirea sacerdotala, predecesorul meu, fericitul Ioan Paul al II-lea, afirma ca "orice gest ministerial, în timp ce conduce la iubirea si la slujirea Bisericii, stimuleaza la maturizarea tot mai mare în iubirea si în slujirea lui Isus Cristos Capul, Pastorul si Mirele Bisericii, o iubire care se configureaza mereu ca raspuns la iubirea prevenitoare, libera si gratuita a lui Dumnezeu în Cristos" (Exortatia apostolica Pastores dabo vobis, 25). De fapt, orice vocatie specifica se naste din initiativa lui Dumnezeu, este dar al Caritatii lui Dumnezeu! El e cel care face "primul pas" si nu din cauza unei bunatati deosebite gasite în noi, ci în virtutea prezentei iubirii sale însasi "revarsata în inimile noastre prin Duhul Sfânt" (Rom 5,5).
În orice timp, la izvorul chemarii divine este initiativa iubirii infinite a lui Dumnezeu, care se manifesta pe deplin în Isus Cristos. Asa cum am scris în prima mea Enciclica Deus caritas est, "de fapt exista o multipla vizibilitate a lui Dumnezeu. În istoria de iubire pe care Biblia ne-o relateaza, El ne vine în întâmpinare, încearca sa ne cucereasca – pâna la Ultima Cina, pâna la Inima strapunsa pe cruce, pâna la aparitiile Celui Înviat si la marile opere prin care El, prin intermediul actiunii Apostolilor, a condus drumul Bisericii de la începuturi. Si în istoria succesiva a Bisericii Domnul nu a ramas absent: mereu din nou ne vine în întâmpinare – prin oameni în care El transpare; prin Cuvântul sau, în Sacramente, în special în Euharistie" (nr. 17).
Iubirea lui Dumnezeu ramâne pentru totdeauna, este fidela fata de ea însasi, fata de "cuvântul dat pentru o mie de generatii" (Ps 105,8). De aceea, trebuie vestita din nou, în special noilor generatii, frumusetea care invita a acestei iubiri divine, care precede si însoteste: ea este impulsul secret, este motivatia care nu dispare, chiar si în cele mai dificile circumstante.
Iubiti frati si surori, acestei iubiri trebuie sa deschidem viata noastra si la perfectiunea iubirii Tatalui (cf. Mt 5,48) ne cheama Isus Cristos în fiecare zi! Masura înalta a vietii crestine consta, de fapt, în a iubi "ca" Dumnezeu; este vorba de o iubire care se manifesta în daruirea totala de sine fidela si rodnica. Priorei manastirii din Segovia, în suferinta datorita situatiei dramatice de suspendare în care se afla în anii aceia, sfântul Ioan al Crucii îi raspunde invitând-o sa actioneze conform lui Dumnezeu: "Nu va gânditi la altceva decât la faptul ca totul este stabilit de Dumnezeu; si unde nu este iubire, puneti iubire si veti culege iubire" (Epistolar, 26).
Pe acest teren oblativ, în deschidere fata de iubirea lui Dumnezeu si ca rod al acestei iubiri, se nasc si cresc toate vocatiile. Si luând din acest izvor în rugaciune, cu frecventarea asidua a Cuvântului si a Sacramentelor, îndeosebi a Euharistiei, este posibil de a trai iubirea fata de aproapele în care se învata sa se descopere fata lui Cristos Domnul (cf. Mt 25,31-46). Pentru a exprima legatura indisolubila care exista între aceste "doua iubiri" – iubirea fata de Dumnezeu si cea fata de aproapele – care provin din acelasi izvor divin si orientate spre el, sfântul papa Grigore cel Mare foloseste exemplul plantei mici: "În terenul inimii noastre [Dumnezeu] a plantat mai întâi radacina iubirii fata de El si apoi s-a dezvoltat, ca o coroana, iubirea fraterna" (Moralium Libri, sive expositio in Librum B. Job, Lib. VII, cap. 24, 28: PL 75, 780D).
Aceste doua expresii ale unicei iubiri divine trebuie sa fie traite cu deosebita intensitate si curatie a inimii de aceia care au decis sa întreprinda un drum de discernamânt vocational spre slujirea sacerdotala si viata consacrata; ele constituie elementul calificator. De fapt, iubirea fata de Dumnezeu, ale carei imagini – desi mereu imperfecte – devin preotii si calugarii, este motivatia raspunsului la chemarea de consacrare speciala Domnului prin Hirotonirea prezbiterala sau profesiunea sfaturilor evanghelice. Vigoarea raspunsului sfântului Petru dat Învatatorului divin: "Tu stii ca te iubesc" (In 21,15) este secretul unei existente daruite si traite în plinatate si pentru aceasta se revarsa de bucurie profunda.
Cealalta exprimare concreta a iubirii, aceea fata de aproapele, mai ales fata de cei mai nevoiasi si suferinzi, este stimulentul decisiv care face din preot si din persoana consacrata un provocator de comuniune între oameni si un semanator de speranta. Raportul celor consacrati, în special al preotului, cu comunitatea crestina este vital si devine si parte fundamentala a orizontului lor afectiv. În aceasta privinta, sfântului paroh de Ars îi placea sa repete: "Preotul nu este preot pentru sine; este preot pentru voi" (Le curé d'Ars. Sa pensée – Son c?ur, Foi Vivante, 1966, pag. 100).
Iubiti Frati întru episcopat, dragi preoti, diaconi, consacrati si consacrate, cateheti, lucratori pastorali si voi toti cei angajati în domeniul educarii noilor generatii, va îndemn cu mare grija sa aveti o atitudine de ascultare atenta a celor care în cadrul comunitatilor parohiale, al asociatiilor si al miscarilor simt manifestarea semnelor unei chemari la preotie sau la o consacrare speciala. Este important ca în Biserica sa se creeze conditiile favorabile pentru ca sa poata îmboboci atâtia "da", ca raspunsuri generoase la chemarea de iubire a lui Dumnezeu.
Va fi misiunea pastoratiei vocationale sa ofere punctele de orientare pentru un parcurs rodnic. Element central va fi iubirea fata de Cuvântul lui Dumnezeu, cultivând o familiaritate crescânda cu Sfânta Scriptura si o rugaciune personala si comunitara atenta si constanta, pentru a fi capabili sa simta chemarea divina în mijlocul atâtor glasuri care umplu viata zilnica. Dar mai ales Euharistia sa fie "centrul vital" al oricarui drum vocational: aici iubirea lui Dumnezeu ne atinge în jertfa lui Cristos, exprimare perfecta a iubirii si aici învatam mereu din nou sa traim "masura înalta" a iubirii lui Dumnezeu. Cuvânt, rugaciune si Euharistie sunt comoara pretioasa pentru a întelege frumusetea unei vieti dedicate total pentru Împaratie.
Doresc ca Bisericile locale, în diferitele lor componente, sa devina "loc" de discernamânt atent si de verificare vocationala profunda, oferind tinerilor si tinerelor o însotire spirituala înteleapta si viguroasa. În felul acesta comunitatea crestina devine ea însasi manifestare a Caritatii lui Dumnezeu care pastreaza în sine orice chemare. Aceasta dinamica ce raspunde la instantele poruncii noi a lui Isus poate sa gaseasca realizare elocventa si singulara în familiile crestine, a caror iubire este exprimare a iubirii lui Cristos care s-a dat pe sine însusi pentru Biserica sa (cf. Ef 5,32). În familii, "comunitati de viata si de iubire" (Gaudium et spes, 48), noile generatii pot avea experienta minunata a acestei iubiri oblative. De fapt, ele nu sunt numai locul privilegiat al formarii umane si crestine, ci pot reprezenta "primul si cel mai bun seminar al vocatiei la viata de consacrare pentru Împaratia lui Dumnezeu" (Ioan Paul al II-lea, Exortatia apostolica Familiaris consortio, 53), facând sa se redescopere, chiar în interiorul familiei, frumusetea si importanta preotiei si a vietii consacrate. Pastorii si toti credinciosii laici sa stie mereu sa colaboreze pentru ca în Biserica sa se înmulteasca aceste "case si scoli de comuniune" dupa modelul Sfintei Familii de la Nazaret, reflexie armonioasa pe pamânt a vietii Preasfintei Treimi.
Cu aceste dorinte, împart din inima binecuvântarea apostolica voua, venerati frati întru episcopat, preotilor, diaconilor, calugarilor, calugaritelor si tuturor credinciosilor laici, îndeosebi tinerilor si tinerelor care cu inima docila sunt în ascultarea glasului lui Dumnezeu, gata sa-l primeasca cu adeziune generoasa si fidela.
Din Vatican, 18 octombrie 2011
Traducere de pr. Mihai Patrascu
