„„Caci în El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea. Si printr-Însul toate cu Sine sa le împace, fie cele de pe pamânt, fie cele din ceruri, facând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Col 1, 19-20).
În Mesajul pentru 1 ianuarie 2007, Ziua Mondiala a Pacii, Papa Benedict al XVI-lea reia un concept, „ecologia umana”, folosit pentru prima data de Papa Ioan Paul al II-lea în Enciclica „Centesimus Anuus”. Prin acest concept se afirma ca: „pentru a proteja natura este necesar ca înainte de toate omul sa se protejeze de sine însusi”. În acceptiunea Bisericii „ecologia umana” înseamna înainte de toate respectarea vietii si a ambientului natural. Credinciosii trebuie sa regaseasca în natura rezultatul interventiei creatoare a Domnului pe care fiintele umane îl pot folosi responsabil în satisfacerea nevoilor legitime respectând echilibrul creatiei. Pamântul este un dar al Creatorului care trebuie „pazit si cultivat” iar daca legatura dintre fiinta umana si ambientul înconjurator va fi tot mai strânsa atunci îl vom putea lasa, pamântul, mostenire generatiilor viitoare pentru ca ele sa-l locuiasca cu demnitate.
Astazi persoana umana trebuie ajutata sa vada în creatie nu doar un izvor de îmbogatire sau de exploatare, deoarece maniera în care omul trateaza pamântul se rasfrânge în modul în care se trateaza el pe sine însusi. Desertificarea si epuizarea productiva a unor zone agricole sunt si rezultatul saracirii locuitorilor acelor zone precum si a slabei educatii a persoanelor. Omul traieste într-un schimb vital cu creatia si în acelasi timp nu poate sa nu se întrebe care este semnificatia acestui mod de a trai. În Sfânta Scriptura ambientul în care omul a fost creat, gradina paradisului, este un loc de o frumusete desavârsita si de un echilibru ecologic perfect iar care raporturile care se creeaza – cu sine însusi, cu Dumnezeu si cu toate celelalte fiinte – sunt armonioase. În Hristos raportul om-ambient trebuie sa îl privim si, sau mai ales, din perspectiva Învierii care aduce noutatea suferintei a mortii si a vietii celei noi (cfr. Rm 8, 19-24).
Responsabilitatea Bisericii fata de creatie este nu doar de a proteja pamântul, apa si aerul ca daruri ale Creatorului ci si de a proteja fiinta umana de la distrugere. Aceasta este o ecologie umana autentica deoarece „problema decisiva pentru salvgardarea naturii se regaseste în tinuta morala a societatii. Daca nu se respecta dreptul la viata si la moartea naturala, daca conceperea va fi doar artificiala, in vitro sau daca sunt sacrificati embrioni umani pentru cercetari, constiinta comuna a societatii pierde conceptul de ecologie umana si, pierzându-l pe acesta, pierde si conceptul de ecologie ambientala” (Benedict al XVI-lea – Caritas in Veritate). Atunci când ecologia umana este respectata în societate si ecologia ambientala este respectata. „Natura, spune Papa Benedict al XVI-lea, este expresia iubirii si a adevarului. Ea a fost creata înaintea noastra si ne-a fost daruita de Domnul ca ambient pentru a ne trai viata. Ea ne vorbeste de Dumnezeu Creatorul (Rm 1, 20) si, este destinata sa se regaseasca în Hristos la sfârsitul lumii” (Ef 1, 9-10; Col 1, 19-20) (Caritas in Veritate).
Starea actuala si calitatea morala a societatii contemporane reprezinta, asa cum am afirmat mai devreme, problema decisiva în tutelarea „creatiei divine” si în promovarea de politici ecologice la nivelul asteptarilor umanitatii. Religia, mai mult, toate religiile – da, am spus nu toate confesiunile crestine ci toate religiile lumii, sunt foarte importante deoarece constituie forta motrice spirituala pentru construirea unei mentalitati noi a omului în raport cu natura. Aceasta mentalitate noua poate ajuta omul sa treaca de la ideea de natura la cea de creatie care-l implica în proiectul Creatorului iar apoi omul, crestinul devine colaborator al lui Dumnezeu în protejarea si salvarea (mântuirea) întregii creatii.
Se poate da o definitie Creatiei: este „materia structurata în mod inteligent de catre Dumnezeu” – daruita de acesta oamenilor pentru „a o stapâni” si a se bucura de ea, pentru a împartasi cu toti oamenii roadele sale preocupându-se ca si generatiile viitoare sa o aiba ca mostenire. Creatia este încredintata de Dumnezeu omului. Protejarea mediului înconjurator, tutelarea resurselor si a climei presupune ca responsabilii comunitatii internationale sa actioneze coordonat respectând legile si fiind solidari în promovarea regiunilor sarace ale terrei. Împreuna se poate construi o dezvoltare umana integrala în folosul popoarelor inspirati de valori precum iubirea, caritatea si adevarul asumându-ne cu responsabilitate protejarea creatiei dar si scandalul foamei si mizeriei din lumea care ne înconjoara. (cfr. Caritas in Veritate, 50).
„Spune-mi, te rog, ce poate fi iubit daca nu lucrurile frumoase?” întreaba retoric Sfântul Augustin în „De musica” iar Dostoevskij în „Idiotul” reitereaza: „frumusetea va salva lumea” – aici este vorba de „lumea creata” ca un tot complex al realitatilor care ne înconjoara. Exista riscul de a ne plia în convingerea ca viitorul poate fi egal cu trecutul nostru deoarece nu putem imagina ziua de mâine decât în aceasta perspectiva. Nu trebuie uitat faptul ca viitorul este în mâinile Domnului iar noi trebuie sa credem si sa speram ca împreuna cu El putem construi acest viitor. Si, în acelasi timp ar trebui sa credem si sa ne întoarcem mai mult la „frumos” pentru a ne modela constiinta, pentru a ne mântui si, pentru a salva „fie cele de pe pamânt, fie cele din ceruri … prin sângele crucii Sale”.
