„Doamne, iarta-ma!
Ana, cine nu o cunoaste? E batrânica (de 84 de ani) care se apropie de Sfânta Familie, binecuvânteaza si îl lauda pe Dumnezeu, si vorbeste despre Fiul tuturor celor care asteptau mântuirea lui Israel. Nu-mi spuneti ca nu o cunoasteti, nu e posibil! Vreti sa cred ca în bisericile voastre nu exista o „profetesa Ana”? Uitati-va bine… poate e acea doamna batrâna care merge încet, cu picioare subrede, ajutându-se de un baston. Poate e aceea care în fiecare dimineata aprinde o lumânare în fata statuii Sfintei Fecioare.
Eu stiu una: are 86 de ani! Seamana cu bunicile din anii ’50: cu o fusta închisa la culoare pâna la jumatatea gambei, pulover negru, scurta închisa, purtând o esarfa neagra legata în fata; vrajitoarea clasica, dar putin mai frumoasa, neavând nasul lung si magica matura zburatoare.
Nu lipseste niciodata. De sase ani, de când frecventez eu acea biserica, ea e acolo, în prima banca din partea stânga. Face aceleasi gesturi: când suna clopotele si parohul se ridica din scaunul sau de lânga altar, unde îsi face rozarul de dimineata, ea aprinde lumânarile si porneste iluminatul în altar si presbiteriu. Suna clopotele, ea intoneaza „sufletul lui Cristos sfinteste-ma”, dupa împartasanie, când e gata Sfânta Liturghie, face curatenie pe altar. Daca iesim afara când ea are Cartea de rugaciuni în mâna, o pune jos pentru a ne face cu mâna, cu un surâs si cu o miscare a buzelor prin care spune: „Doamne, ajuta!”
Ce are special aceasta „profetesa”? Încercati sa va apropiati fara sa va auda când e îngenuncheata la locul sau si veti auzi un suspin, un murmur continuu ce urca din intimitatea inimii: „Doamne, iarta-ma; iarta-ma, Doamne!”
Si tu? Crezi ca nu ai nimic pentru care sa ceri iertare? Frate crestin, în aceasta perioada a Postului Mare, ba nu, întotdeauna, murmura si tu: „Doamne, iarta-ma; iarta-ma, Doamne!”. Sa îl murmuram împreuna.
Un loc gol
Iata o zicala populara pe care o auzeam des când eram copil: „Cel care moare paraseste lumea, iar cel care ramâne se veseleste”. E urât! Chiar daca e adevarat ca viata continua si ca nu trebuie sa ne lasam blocati de pierderea unei persoane dragi, aceasta zicala nu mi-a placut niciodata.
Au trecut doi ani si acel loc gol continua sa fie pentru mine o rana deschisa. În biserica, lânga iconostas, sunt doua banci: În cea din dreapta stau cantorii, în cea din stânga sta sacristanul si, pâna acum doi ani, aceasta figura minunata. Venea din coridorul central; într-o mâna tinea palaria si în cealalta bastonul. Persoana lui era un perfect „unghi drept”, numai capul, usor ridicat, te facea sa ghicesti ca are privirea ridicata spre altar, sau mai degraba spre Isus. Ocupa un loc pe acea banca si, pentru aproape doua ore, îl vedeam miscându-si buzele pentru a participa la rugaciunile spuse în comun ale minunatei Liturghii bizantine. Dupa aceea am aflat ca era surd, aproape orb si îndoit de greutatea imensa a muncilor câmpului pe care le-a facut pentru a-si întretine familia. În biserica îi sunt prezenti întotdeauna fiii, nepotii si stranepotii. Nu stiu daca am vorbit cu el de vreo doua ori. Aveam pentru el un respect sacru, era ca si acele imagini reprezentate în iconostas. Am tinut la el. Când locul lui a ramas gol, am exclamat convinsa: „A murit un sfânt!”. Nimic nu îl oprea: nici friguroasele ierni din România, nici verile caniculare, nici vârsta înaintata, nici fizicul subred. Sufletul însetat cauta Comuniunea cu Dumnezeul lui si se satura numai în Celebrarea Euharistica. Ochii lui încetosati vedeau mai bine decât ochii nostri, orbiti de multe lumini efemere.
„Acum slobozeste pe robul tau, stapâne, dupa cuvântul tau, în pace, ca vazura ochii mei mântuirea ta”.
Multumim, Doamne, pentru acesti profeti ai timpurilor noastre!
Congregatia „Surorile Minime Ale Reginei Purgatoriului”