Dragi frați și surori,
Evanghelia (cf. Mt 2,1-12) descrie marea bucurie a magilor când au văzut din nou steaua (cf. v. 10), dar și tulburarea simțită de Irod și de tot Ierusalimul la căutarea lor (cf. v. 3). Ori de câte ori este vorba despre manifestările lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură nu ascunde aceste contraste: bucurie și tulburare, rezistență și ascultare, teamă și dorință. Astăzi sărbătorim Epifania Domnului, conștienți că în prezența Lui nimic nu rămâne ca înainte. Acesta este începutul speranței. Dumnezeu se revelează și nimic nu poate rămâne neschimbat. Se sfârșește un anumit fel de liniște, cea care îi face pe melancolici să repete: „Nu este nimic nou sub soare” (Ecl 1, 9). Începe ceva de care depind prezentul și viitorul, așa cum anunță Profetul: „Ridică-te, strălucește, căci lumina ta a venit, și slava Domnului s-a ridicat peste tine” (Is 60, 1).
Este surprinzător că Ierusalimul, un oraș care a fost martorul atâtor noi începuturi, este tulburat. În interiorul său, cei care studiază Scripturile și cred că au toate răspunsurile par să fi pierdut capacitatea de a pune întrebări și de a cultiva dorințe. Într-adevăr, orașul este speriat de cei care vin la el de departe, mișcați de speranță, până la punctul de a percepe o amenințare în ceea ce ar trebui să-i dea o mare bucurie. Această reacție ne provoacă și pe noi, ca Biserică.
Poarta Sfântă a acestei bazilici, care a fost închisă astăzi, a văzut fluxul a nenumărați bărbați și femei, pelerini ai speranței, în drumul lor spre Orașul ale cărui porți sunt mereu deschise, noul Ierusalim (cf. Ap 21,25). Cine erau ei și ce i-a mișcat? La sfârșitul Anului Jubiliar, suntem provocați într-un mod deosebit de serios de căutarea spirituală a contemporanilor noștri, care este mult mai bogată decât putem noi înțelege. Milioane dintre ei au trecut pragul Bisericii. Ce au găsit? Ce inimi, ce atenție, ce corespondență? Da, magii încă există. Sunt oameni care acceptă provocarea de a-și risca propria călătorie, care într-o lume tulburată ca a noastră, în multe feluri respingătoare și periculoasă, simt nevoia să plece, să caute.
Homo viator, spuneau strămoșii noștri. Suntem vieți într-o călătorie. Evanghelia angajează Biserica să nu se teamă de acest dinamism, ci să-l aprecieze și să-l îndrepte spre Dumnezeu, care îl inspiră. Este un Dumnezeu care ne poate tulbura, pentru că nu rămâne nemișcat în mâinile noastre ca idolii de argint și aur: el este în schimb viu și dătător de viață, ca acel Copil pe care Maria l-a găsit în brațele sale și pe care magii l-au adorat. Locurile sfinte, precum catedralele, bazilicile și sanctuarele, care au devenit destinații pentru pelerinajele jubiliare, trebuie să răspândească parfumul vieții, impresia de neșters că a început o altă lume.
Să ne întrebăm: există viață în Biserica noastră? Există loc pentru ceea ce se naște? Îl iubim și îl proclamăm pe Dumnezeu care ne pune pe cale?
În poveste, Irod se teme pentru tronul său și este agitat de ceea ce simte că este în afara controlului său. El încearcă să profite de dorința magilor și să le îndrepte căutarea în avantajul său. Este gata să mintă, este dispus să facă orice; frica, de fapt, ne orbește. Bucuria Evangheliei, pe de altă parte, ne eliberează: ne face prudenți, da, dar și îndrăzneți, atenți și creativi; ne sugerează căi diferite de cele deja parcurse.
Magii aduc la Ierusalim o întrebare simplă și esențială: „Unde este cel care s-a născut?” (Mt 2,2). Cât de important este ca cei care intră în Biserică să simtă că Mesia tocmai s-a născut acolo, că acolo s-a adunat o comunitate în care a răsărit speranța, că acolo se desfășoară o poveste de viață! Jubileul a venit să ne amintească că putem începe din nou, că suntem încă la început, că Domnul vrea să crească printre noi, vrea să fie Dumnezeu-cu-noi. Da, Dumnezeu provoacă ordinea existentă: el are vise pe care le inspiră profeților săi chiar și astăzi; el este hotărât să ne răscumpere din vechile și noile forme de sclavie; el îi implică pe tineri și bătrâni, săraci și bogați, bărbați și femei, sfinți și păcătoși în lucrările sale de milă, în minunile dreptății sale. El nu face zgomot, dar Împărăția sa răsare deja peste tot în lume.
Câte epifanii ne-au fost date sau ne vor fi date! Totuși, ele trebuie îndepărtate de intențiile lui Irod, de fricile mereu gata să se transforme în agresiune. „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.” (Mt 11,12). Această expresie misterioasă a lui Isus, consemnată în Evanghelia după Matei, nu poate să nu ne facă să ne gândim la numeroasele conflicte cu care oamenii pot rezista și chiar pot lovi noutatea pe care Dumnezeu o are pregătită pentru toți. A iubi pacea, a căuta pacea, înseamnă a proteja ceea ce este sfânt și tocmai din acest motiv este la început: mic, delicat, fragil ca un copil. În jurul nostru, o economie distorsionată încearcă să profite de orice. O vedem: piața transformă chiar și setea umană de căutare, de călătorie, de a o lua de la capăt în afaceri. Să ne întrebăm: ne-a învățat Jubileul să fugim de acel tip de eficiență care reduce totul la un produs și ființa umană la un consumator? După acest an, vom fi mai capabili să recunoaștem un vizitator ca pelerin, un străin ca pe căutător, o persoană îndepărtată ca pe aproapele nostru, o persoană diferită ca pe tovarăș de călătorie?
Modul în care Isus i-a întâlnit pe toți și s-a lăsat abordat de toți ne învață să prețuim secretele inimilor pe care numai El le poate citi. Cu el, învățăm să înțelegem semnele timpurilor (cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et Spes, 4). Nimeni nu ne poate vinde asta. Pruncul pe care Magii îl adoră este un Bine neprețuit și incomensurabil. El este Epifania generozității. Ne așteaptă nu în locuri prestigioase, ci în locuri umile. „Și tu, Betleem, pământ al lui Iuda, nu ești nicidecum cel mai mic dintre conducătorii lui Iuda” (Mt 2,6). Câte orașe, câte comunități au nevoie să audă: „Nu ești nicidecum cel mai mic”. Da, Domnul ne surprinde încă! Se lasă găsit. Căile Lui nu sunt căile noastre, iar cei violenți nu le pot controla, nici puterile lumii nu le pot bloca. De aici marea bucurie a magilor care au lăsat în urmă palatul și templul și au plecat spre Betleem: atunci au văzut din nou steaua!
Din acest motiv, dragi frați și surori, este frumos să devenim pelerini ai speranței. Și este frumos să continuăm să fim așa, împreună! Fidelitatea lui Dumnezeu ne va uimi din nou. Dacă nu reducem bisericile noastre la monumente, dacă comunitățile noastre rămân cămine, dacă rezistăm uniți lingușirii celor puternici, atunci vom fi generația zorilor. Maria, Luceafărul, va merge mereu înaintea noastră! În Fiul ei vom contempla și vom sluji o umanitate magnifică, transformată nu de iluziile omnipotenței, ci de Dumnezeul care din iubire s-a întrupat.
Traducere din limba italiană: Ciulea Cristian
