În omilia papei din data de 31 mai a.c. cu ocazia hirotonirii a 11 noi preoți, acesta uimeşte în primul rând prin frecvenţa cu care sunt întrebuinţate expresiile „popor” şi „popor al lui Dumnezeu” (nearticularea termenului nefiind nici ea lipsită de importanţă, dar acesta este un alt subiect), atât de definitorii în ecleziologia Conciliului Vatican II. Din sânul poporului „proveniţi”, spune papa celor rânduiţi întru preoţie (şi nu spune „sunteţi aleşi”), „rămâneţi parte a lui şi la el sunteţi trimişi”. Leon, pentru al cărui pontificat tema unităţii a apărut din start ca definitorie, propune aici ecleziologia unitivă a primelor vecuri la care conciliul se întoarce după secole de separare a bisericii în „categorii” care contează şi categorii care nu contează (sau prea puţin). De altfel predica vehiculează explicit ideea de „unitate dinamică a fiilor lui Dumnezeu” dincolo de deosebirile dintre ei, dar şi aceea a aproprierii dintre noi şi a legăturilor construite de Cristos între ai săi (care se propagă pânâ la noi).
Celor hirotoniţi le este recomandat tocmai să adopte stilul lui Isus şi – poate în mod neaşteptat pentru un asemenea context şi pentru viziunea asupra preoţiei cu care suntem obişnuiţi – li se vorbeşte de slujirea lui Dumnezeu (mai departe şi despre aceea a comunităţii) şi consacrarea faţă de persoanele pe care Domnul le va pune pe calea lor, din nou, „fără separare, fără izolare”, dar şi „fără a face din darul primit un fel de privilegiu”. O atenţie deosebită ar merita aici termenul consacrare care, dincolo de sensul curent de dăruire, dedicare, în sfera ecleziologică îl are şi pe acela de consfinţire, sfinţire, trecere a unei persoane (sau a unui lucru) din sfera profanului într-aceea a sacrului, o viziune care a pecetluit timp de veacuri o ecleziologie divizivă care îi situa pe preoţi by default mai aproape de Dumnezeu, considerându-i persoane sacre, sfinţite sau chiar sfinte.
Or, teologia conciliară ne aminteşte că, prin botez suntem cu toţii consacraţi, insistând pe faptul că sfinţenia nu este un dat garantat unora, ci o chemare universală. Punând în gardă asupra pericolului autoreferenţialităţii (papa Francisc ar fi spus fără ezitare al clericalismului), papa Leon îi invită pe cei rânduiţi întru preoţie să nu caute altă putere decât pe aceea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, şi repetă îndemnul incluzându-se şi pe sine: „nu căutaţi, să nu căutăm altă putere” (fapt deloc lipsit de importanţă de pe poziţia celui socotit în mod tradiţional a deţine „puterea supremă în Biserică”. Depăşind cu fineţe viziunea preconciliară a preoţiei ca statut care înalţă deasupra celorlalţi, papa aminteşte cu cuvintele uneia dintre lecturile propuse la respectiva liturghie că viitorii preoţi sunt chemaţi să fie „păzitori (custozi, apărători), iar nu stăpâni” ai comunităţii (şi trebuie să mărturisesc că m-a uns la suflet faptul că nu a folosit nici măcar o dată termenul „turmă” care, deşi biblic, a dobândit în timp atâtea conotaţii negative).
Vorbind de stăpânire, omilia aduce în discuţie „stăpânirea iubirii lui Cristos”, o „stăpânire care ne eliberează şi ne face în stare a nu poseda (stăpâni) pe nimeni”. Şi papa insistă: „a elibera, nu a stăpâni”, ca şi cum ar încredinţa o deviză celor ce urmează a deveni preoţi. „Suntem ai lui Dumnezeu” le spune şi pare a o zice întregii Biserici (şi poate mai mult decât Bisericii catolice, deoarece – vorbind despre poporul lui Dumnezeu – afirmă: „poporul lui Dumnezeu este mai numeros decât ceea ce vedem noi; să nu îi punem hotare!”, iar aceasta ar fi o temă are ar merita o atenţie specială din punct de vedere al relaţiilor ecumenice şi interreligioase şi, mai cu seamă, al raportului dintre Biserică şi Israel). Faptul că noi îi aparţinem lui Dumnezeu „este unica bogăţie care, împărtăşită, se înmulţeşte. Haideţi să o ducem împreună în lumea pe care Dumnezeu atât de mult a iubit-o încât l-a dat pe unicul Său fiu…”.
Iată o chemare adresată nu numai acestor candidaţi la preoţie, ci întregului popor sacerdotal a cărui misiune constă în „a uni cerul cu pământul”. Şi poate ar fi de subliniat faptul că, în două din cele trei rânduri în care acest termen este utilizat în text, el se referă la preoţia comună şi o dată la aceea a lui Cristos (numai în titlu la preoţia ministerială); avem de-a face aici cu acea întoarcere la perspectiva neotestamentară asupra preoţiei, specifică şi Conciliului Vatican II, care depăşeşte viziunea medievală asupra a ceea ce noi azi numim „preoţie ministerială”, anterior pur şi simplu „preoţia” şi înţeleasă preţ de veacuri ca sacerdoţiu tocmai, ca slujire a celor sacre adică. Părând a vrea să îndrepte şi anumite excese ale teologiei reprezentării lui Isus (numai) de către preoţi, papa le transmite celor pe punctul de a fi hirotoniţi (şi o face utilizând din nou persoana I plural, un lucru nelipsit de însemnătate din partea aceluia căruia i s-a încredinţat o misiune de care teologia veacurilor trecute a legat însuşi titlul de „vicar al lui Cristos”): „Nimeni dintre noi nu e chemat să Îl înlocuiască”; Cristos e în fond viu, prezent, mergând pe cale înaintea noastră. Iar dacă papa vorbeşte şi de aşezarea preotului „înaintea poporului lui Dumnezeu”, nu foloseşte această expresie pentru a consolida viziunea preotului cap al comunităţii, ci pentru a adresa celor ce urmează a fi hirotoniţi chemarea la o viaţă transparentă, credibilă, capabilă să reabiliteze imaginea Bisericii (o clară referinţă la abuzurile ieşite la iveală recent) şi să vindece rănile ei, ale lumii, ale întregii creaţii.
De felul în care ne raportăm unii la alţii depinde, cum a depins întotdeauna, modul în care merg lucrurile în jurul nostru. Biserica este chemată să fie laborator de fraternitate, egalitate, comuniune, ascultare, respect, slujire reciproce. Cum ar fi arătat societatea umană dacă, preţ de două mi de ani am fi fost cu consecvenţă ceea ce Cristos voia de la Biserica Sa? Cum putem influenţa lumea de aici încolo redevenind ceea ce suntem chemaţi să fim, printr-o convertire autentică a mentalităţilor, teologiilor şi structurilor? În cuvintele papei se pot citi elemente ecleziologice programatice. Nu ne rămâne decât sp sperăm că ideile lansate aici vor fi întărite de alte luări de poziţie şi duse cu îndrăzneală înainte de teologi în deconstruirea ecleziologiei pramidale preconciliare şi în consolidarea viziunii conciliare mai orizontale, colegiale şi sinodale. Să sperăm că acest papă va reuşi mai mult decât a izbutit Francisc acordarea riturilor cu acest tip de ecleziologie, singura care poate realmente pune capăt prea multelor abuzuri de putere din viaţa Bisericii. Şi cât de eficientă ar fi această ecleziologie dacă nu ar rămâne în vorbe, conferinţe pentru iniţiaţi, manuale de teologie, discursuri frumoase, ci ar fi tradusă în fapte, structuri, rituri, o nouă mentalitate.
Simona Ştefana Zetea
Foto: Romasette.it
