În fiecare an, la 17 septembrie, Biserica Catolică – și în mod deosebit familia franciscană – celebrează Sfintele Stigmate ale Sfântului Francisc de Assisi, unul dintre cele mai profunde și tainice momente din viața Sărăcuțului din Assisi. În anul 2026, această sărbătoare capătă o strălucire deosebită, căci trăim în plin Anul Sfântului Francisc, proclamat de Sfântul Părinte pentru a marca 800 de ani de la trecerea sa la Domnul (3 octombrie 1226). Anul acesta special de har, început la 10 ianuarie 2026 și care se va încheia la 10 ianuarie 2027, este o invitație adresată întregii Biserici de a rediscoperi exemplaritatea lui Francisc: sărăcia evanghelică, iubirea frățească, grija față de creație și, mai ales, conformarea totală cu Hristos cel răstignit.

Evenimentul s-a petrecut pe muntele La Verna, în Toscana, în anul 1224, cu aproximativ doi ani înainte de moartea Sfântului. Francisc, deja obosit de boli și de greutățile ordinului pe care îl fondase, s-a retras acolo pentru o perioadă intensă de rugăciune și post. Dorea să se apropie tot mai mult de misterul Pătimirii Domnului. În preajma sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie), în timp ce se ruga pe munte, a avut o viziune extraordinară: un serafim cu șase aripi de foc, în mijlocul cărora se afla chipul lui Hristos răstignit, cu mâinile și picioarele întinse pe cruce.

Când viziunea a dispărut, pe trupul lui Francisc au rămas imprimate semnele rănilor Pătimirii: la mâini și la picioare – nu simple răni, ci semne asemănătoare cuielelor, cu capetele pe partea interioară și vârfurile pe cea exterioară – și o rană în coastă, ca de la lance, din care curgea adesea sânge. Aceste stigmate au rămas asupra lui până la moarte, purtate în taină și cu smerenie, descoperite pe deplin doar după trecerea sa la Domnul. Sfântul Bonaventura și Toma de Celano, primul biograf, au consemnat cu evlavie acest miracol, văzut de contemporani ca pe un dar fără precedent: „Iubirea adevărată a lui Hristos l-a transformat pe iubitor în chipul Celui iubit”.

Papa Benedict al XVI-lea, într-o cateheză dedicată Sfântului Francisc, a explicat că, în 1224, la La Verna, Francisc a avut această viziune a lui Hristos răstignit și, în urma întâlnirii, a primit stigmatele, devenind astfel „una cu Hristos cel răstignit”. Experiența de la La Verna nu a fost privită în tradiția Bisericii doar ca un fenomen extraordinar. Ea este legată de întreaga viață spirituală a Sfântului Francisc și de dorința sa arzătoare de a-L urma pe Hristos în sărăcie, iubire și dăruire totală. Nu a fost o răsplată exterioară, ci rodul unei conformări interioare atât de adânci, încât iubirea a imprimate semnele ei și pe trup.

Cuvântul „stigmate” provine din grecescul stigmata, cu sensul de „semne”, „răni” sau „însemnări”. În tradiția creștină, termenul desemnează apariția, în mod extraordinar, a unor răni sau semne asemănătoare celor pe care le-a avut Isus Hristos în timpul Pătimirii și Răstignirii Sale: rănile mâinilor și picioarelor, provocate de cuie, și rana din coastă, provocată de lance. În cazul Sfântului Francisc, aceste semne au fost asociate în mod tradițional cu cele cinci răni ale lui Hristos.

Pentru tradiția Bisericii, stigmatele nu trebuie privite doar ca un fenomen miraculos. Ele indică spre Crucea lui Hristos și spre iubirea Sa jertfelnică. Papa Francisc, vorbind despre stigmatele Sfântului Francisc, a subliniat că rănile sale constituie un semn al lui „Hristos sărac și răstignit” și al iubirii care se revarsă din Hristos cel răstignit și înviat. Prin aceste răni, ca prin tot atâtea canale, milostivirea Răstignitului înviat se revarsă asupra noastră. Ele ne amintesc durerea suferită de Isus din iubire pentru noi, dar sunt și semn al victoriei pascale.

În Anul Sfântului Francisc, această sărbătoare ne cheamă să contemplăm nu doar minunea de odinioară, ci să ne lăsăm și noi „răniți” de aceeași iubire. Francisc a devenit alter Christus – un alt Hristos – nu prin forța voinței, ci prin dăruirea totală a inimii. Stigmatele sunt pecetea acestei dăruiri: semnul că iubirea lui Dumnezeu, când este primită până la capăt, transformă omul dinăuntru în afară.

Francisc a fost primul sfânt din istoria Bisericii despre care avem mărturii clare privind primirea stigmatelor vizibile. Dar darul acesta mistic a fost împărtășit, de-a lungul secolelor, și altor suflete alese, fiecare în felul său, ca semn al aceleiași uniri cu Pătimirea Domnului:

  • Sfânta Caterina de Siena (1347–1380), doctor al Bisericii, a primit stigmatele vizibile în timpul unei extaze, dar, din smerenie, a cerut ca ele să devină invizibile, purtând doar durerea lor până la moarte.
  • Sfânta Rita de Cascia (1381–1457), protectoarea cauzelor imposibile, a purtat o rană pe frunte, ca de la o spină din coroana lui Isus, rană din care se răspândea un miros neplăcut pentru ceilalți, dar pe care ea o trăia ca pe o unire tainică.
  • Sfântul Padre Pio de Pietrelcina (1887–1968), călugăr capucin, a purtat stigmatele vizibile timp de aproape 50 de ani – cel mai documentat caz din istorie –, oferind suferința sa pentru convertirea păcătoșilor și pentru sufletele din purgator.
  • Sfânta Gemma Galgani (1878–1903), tânără mistică italiană, a primit rănile Pătimirii în momente de rugăciune intensă, însoțite de viziuni și de o iubire arzătoare față de Isus răstignit.

Toți acești sfinți ne arată că stigmatele nu sunt un privilegiu rezervat câtorva, ci un semn al chemării universale la a participa la Crucea lui Hristos. Unele sunt vizibile, altele ascunse; unele durează o viață, altele apar doar în momente de har. Dar toate vorbesc despre aceeași realitate: iubirea care se dăruiește până la capăt.

Papa Francisc ne îndemna să mergem în întâmpinarea „stigmatizaților” de azi – a celor marcați de suferință – și să fim, asemenea lui Francisc, purtători de iertare, de vindecare și de pace. Într-o lume plină de răni, stigmatele Sfântului Francisc ne amintesc că din rănile lui Hristos curge viață, din Cruce răsare Învierea.

Biroul de presă al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea
Andrei Alexa