La inițiativa dnei Stefania Isailă și a pr. Cristian Langa, președinta și asistentul spiritual al AGRU Cluj, în perioada 14-16 martie a avut loc un pelerinaj, cu destinație finală Fortul 13 din închisoarea Jilava, de lângă București. Peste 80 de pelerini din Cluj Napoca, Oradea, Timișoara, Arad, Târgu Mureș și București au răspuns dorinței de a contribui cu puținul lor la această intenție de ispășire, mijlocire și iertare.

A fost un drum al suferinței, pășind pe urmele părinților care au pătimit aici, în drum spre celelalte bolgii din gulagul românesc. Cu ochii minții încercam să-i văd pe deținuții nou sosiți care trebuiau să treacă printr-o dezumanizantă percheziție corporală și prin „tunelul de ciomege” format din bestiile cu chip om. Vedeam zecile de deținuți înghesuiți intr-o celulă mică, cu paturile suprapuse, pe cei de la șerpărie până cei pe rândul sus, pe bătrânii generali cu mantiile lor albe, de cavaleri ai ordinului Mihai Viteazu, batjocoriți de gardienii care-i păzeau cand erau scoși la plimbare. Întrevedeam în întunericul celulelor-cavou de la Casimca pe cei care-și asteptau sfârsitul răpuși de tubercoloză sau alte „cauze naturale”, pe preoții și călugării care pășeau împreună cu Hristos și frații lui pe Calea crucii mângâindu-i cu dragostea Lui, încurajându-i, ridicându-i din mizeria disperării, întărindu-le credința prin multele rugăciuni, devoțiuni și fapte de ispășire asumate pentru preamărirea lui Dumnezeu, salvarea sufletelor și biruința asupra puterilor întunericului. Probabil, cum au făcut și alți copii de deținuți politic, plimbându-mă în tăcere pe coridoarele și celulele jilave, l-am „căutat” și pe tata care fost deținut aici în executarea pedepselor din ambele condamnări, încercând să „ascult” alături de el prelegerile de înalt nivel academic și teologic a marilor intelectuali ai țării care-și susțineau „cursurile” pentru cei dornici să nu-și piardă libertatea interioară și integritatea intelectuală. Cu durere în suflet, m-am rugat și pentru cei care și-au dat sufletul acolo, în suferință, nemângâiați, singuri și înfometați, pentru cei căzuți în ruina compromisului și a trădării fraților de suferință.

A fost și un pelerinaj al asumării adevărului, al acelui adevăr care te izbește-n față într-un loc în care s-a pătimit și murit pentru Adevăr. Nu mai trebuie să fie vreun dubiu pentru niciun român de bunăcredință că această ideologie a urii de clasă, genocidară prin concepție, îndreptată împotriva omului și al lui Dumnezeu, urmată de cea a superiorității și a urii de rasă, au lăsat în memoria traumatică colectivă răni foarte adânci, încă nevindecate. Comunismul și fascismul românesc au fost traume istorice care au anihilat sau a redus la tăcere o generație întreagă de bărbați de stat, politicieni, academicieni, erudiți prelați, profesori universitari, militari de înalt rang, simpli țărani, muncitori, elevi sau studenți care s-au opus instaurării unei societăți bazată pe ură, încercând desființarea oricărei urme de morală creștină. Avem o datorie de conștiință față de toate victimele, eroii și martirii nostri, onorându-le memoria prin cunoașterea suferinței și a valorilor în care ei au crezut pâna la sfârșit. Astfel, inspirați de acest patrimoniu axiologic, vom putea dobândi claritatea morală necesară pentru a spune răspicat că tot ceea ce înseamnă ideologie comunistă, nazistă, fascistă sau legionară, mai ales „roadele” lor diabolice, cele peste 106 milioane de victime directe, sunt o mare ofensă adusă lui Dumnezeu și o crimă abominabilă împotriva civilizației umane. Astfel, trebuie spus cu toată gravitatea, că toți cei care persistă într-un discurs nostalgic, negaționist sau apologetic față de aceste ideologii și crimele lor, devin complici pasivi sau coautori morali ale acestora. Și, ceea ce este și mai important, nu trebuie uitat că, în continuare, comunismul ține captiv destinele a peste 1,7 miliarde de oameni față de care trebuie să avem toată compasiunea și datoria de a ne ruga și, mai ales, să respingem ca inadmisibile și vătămătoare conștiinței noastre orice opinie sau discurs public care incită la ură, discriminare sau violență, prin care se aruncă culpe colective asupra unor categorii de oameni făcuți „responsabili” pentru diferitele rele din societate devenind astfel, noile ținte ale resentimentelor și prejudecăților noastre. Discernământul creștin trebuie să ne oprească în a ne lăsa antrenați în răspândirea urii și a violenței, mai ales prin mijloacele digitale de comunicare, să transformăm bandiții și paraziții din trecutul totalitar în neomarxistul, emigrantul, străinul decadent și colonizator sau oponentul diabolizat, din prezent. În calitatea noastră de fii ai Tatălui Ceresc, nu putem pretinde că-L iubim sau urma Calea fără a-i iubi și sluji pe ceilalți copii ai Lui, chiar dacă sunt de rasă, culoare, religie, mentalitate, orientare sexuală, naționalitate sau statut social diferit. Suntem responsabili pentru mântuirea celorlalți, mai ales a celor mai mici și care sunt mai departe de Domnul, pe care putem să-i încredințăm cu iubire Tatălui, în rugăciunile și jertfele noastre liturgice.

„Pardonnez, pardonnez, pardonnons!” Au fost primele cuvinte rostite de Monseniorul Ghika când a intrat în „castelul regal de pe urmă” de la Jilava. Cu siguranță, l-a intrebat prințul-martir pe Domnul „Quo vadis, Domine?” iar în cazul lui, răspunsul a fost „La Jilava, lângă frații mei”. Și, l-a urmat pe Hristos acolo, cu dorința neobosită de a întări sufletele suferinde și de a ispăși răul înfăptuit acolo și pretutindeni, din prezent și din viitor, acolo unde lucrarea diavolului roșu și-a făcut simțită prezența și a căror efecte se vor vedea mult timp. Cu aceste gânduri ne-am unit în jertfa euharistica celebrată în curtea interioară, punându-i pe altar pe toți acești ispășitori din trecut și din prezent care și-au unit propria suferință cu cea a Domnului. Pe altar, i-am încredințat și pe cei care au fost uneltele răului, cu dorința ca și ei să se mântuie și ca efectele faptelor lor să fie limitate și reparate prin puterea harului dumnezeiesc. Si, cu siguranță, pr. Langa ne-a unit la jertfa altarului pe toți pelerinii, urmașii deținuților, pe toți fii bisericii și ai națiunii noastre, cu intenția „să îi punem Domnului la dispoziție inima noastră, voința, ruga, ispășirea și pelerinajul nostru, pentru ca răul comis la Jilava, și continuat mai apoi cine știe cât și cum, să fie transformat prin puterea harului Lui.” Astfel, misiunea noastră abia începe, continuând-o pe a lor…

Nistor Alin Bădiceanu

Președinte Agru eparhial Oradea