Liviu Rebreanu (27 noiembrie 1885-1 septembrie 1944)

,,El singur e mai mult decât o întreagă epocă literară”.
Camil Petrescu

,,Geniul creator al lui Liviu Rebreanu este mai presus de orice îndoială”
Mircea Zaciu

 

„Plecarea” lui Liviu Rebreanu, în urmă cu 75 de ani, la 1 septembrie 1944, este o „plecare amăgitoare”, pentru că a rămas cu „Ion, Apostol Bologa, cu Adam și Eva”, a rămas cu opera sa nemuritoare…

Cel mai drept omagiu, pe care noi, cei de azi, îl putem aduce scriitorului comemorat, este recitirea sau citirea integrală a operei sale.

Ardelean și greco-catolic, Liviu Rebreanu, din aceleași meleaguri năsăudene ca G. Coșbuc, s-a născut în comuna Târlișua, unde tatăl său, Vasile Rebreanu, era învățător. A fost primul copil din cei paisprezece ai familiei.

Tatăl i-a povestit „miracolul ” nopții în care a venit pe lume, noaptea de 27 noiembrie 1885, când Pământul a întâlnit resturile cometei Bialla. Stătea pe prispă și aștepta nerăbdător pe cel dintâi născut, se ridica „și-și tot plimba neastâmpărații pași pe afară, când, dintr-o dată, de sus , e împroșcat cu stele! Picurau din cer din belșug, cu prisosință, stropi de lumină, scăpărări argintii în noapte târzie de toamnă. S-a minunat dascălul Vasile Rebreanu de un dar așa de mare. Profetică vestire, a strigat atunci Ludovicăi: – Bucură-te, nevastă, feciorul meu va fi om însemnat! Afară plouă cu stele!” (Puia – Florica Rebreanu, „Zilele care au plecat”, Editura pentru Literatură, București,1969, p.357).

La scurt timp, învățătorul se stabilește la Maieru, aproape de izvoarele Someșului Mare, locul copilăriei fericite a viitorului scriitor: „În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”, mărturisește  Rebreanu.

Copil fiind, era preferatul grofilor de la conac, adesea chemat la ei; acolo intra într-o altă lume și rămânea uimit în fața bibliotecii uriașe, întrebându-se: „Ce-o fi scris în atâtea cărți? Câte povești minunate trebuie să fie închise acolo!”. O previziune?! Și tot la Maieru a descoperit, în școala primară, „cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte”, mai ales l-au pasionat Poveștile ardelenești  ale lui Ion Pop Reteganul.

„Maieru a fost dimineața senină a unei vieți zbuciumate de  peste 58 de ani! Oamenii, plaiurile și întâmplărilr de acolo au fost preludiul îndepărtat al unei opere nemuritoare” (Fanny – Liviu Rebreanu, ,,Cu soțul meu”, Editura pentru Literatură, București, 1963, p.39).

Din 1895 urmează timp de doi ani „Gimnaziul Greco-Catolic” din Năsăud, unde George Coșbuc și Vasile Rebreanu au fost și ei elevi și colegi, apoi, cu anul 1897, alți trei ani, la „Gimnaziul Evanghelic” din Bistrița, azi, Colegiul Național „Liviu Rebreanu”. Este perioada începuturilor literare, prima dezvăluire a talentului articulat  prin poezii în limba maghiară.

După absolvirea liceului, tatăl l-a îndrumat spre Teologie, fiul ar fi dorit să urmeze Medicina, dar situația modestă a părinților nu-i permite. Alege cariera militară pe care o învață la „Școala Reală Superioară de Honvezi” din Șopron, unde este calificat „eminent” și atrage atenția prin înclinarea deosebită pentru studiul limbilor străine. Între 1903-1906 urmează Academia Militară „Ludoviceum” din Budapesta, la încheierea căreia este repartizat ofițer la Regimentul de Honvezi regali din Gyula. Este perioada când îi apar cinci povestiri în limba maghiară, din ciclul Szamarletra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon.

Preocupările literare sunt tot mai evidente, este atras de clasicii francezi, germani, italieni, ruși, englezi, maghiari, citește intens literatură universală și scrie, își formează o cultură temeinică. Caieteleeditate de N. Gheran(1975) fac cunoscut laboratorul de creație al autorului, căutările începutului și truda imensă a formării personale și apoi a scrisului, talentul nefiind o izbucnire  spontană a unui foc de artificii, cum spune M. Zaciu, ci muncă.

În 1908 demisionează din armată cu dorința de a se dedica literaturii și se înapoiază în ținuturile natale, în Prislopul Năsăudului, unde era de-acum învățător Vasile Rebreanu. Acesta își ridicase o casă modestă pe o porțiune de pământ dăruit din pământul Bisericii de preotul greco-catolic al satului, Belciug – astăzi „Muzeul Memorial Liviu Rebreanu”.

O parte a copilăriei și adolescența viitorului romancier este legată de Prislop. Aici îl regăsește pe fostul coleg și prieten de la „Gimnaziul Greco-Catolic”, Ion al Glanetașului, care, din cauza sărăciei familiei, s-a retras după câteva luni de școală. Contactul cu oamenii locului îi lărgește dimensiunea cunoașterii vieții țăranilor și a dragostei lor pentru pământ. Acum îi încolțește ideea nuvelei Zestrea.

Anul 1908 are o însemnătate deosebită pentru viitorul scriitor: debutul  în literatură. De acum, odată cu schița Codrea (Glasul inimii), publicată în revista Luceafărul din Sibiu, va scrie în limba română; vor continua să apară nuvelele Ofilire, Răfuiala și Nevasta. Aprecierile lui Octavian Codru Tăslăuanu, părintele Luceafărului, nu au întârziat. Și peste ani, Tăslăuanu își va aminti și va mărturisi bucuria de a-l fi descoperit pe Rebreanu: „Îmi părea bine că pe plaiurile  Ardealului răsare un nou prozator. Dar… nu mi-am închipuit că va ajunge așa de mare”.

Pentru  Năsăud și pentru tânărul Rebreanu, anul mai avea o însemnătate: vizita  lui G. Coșbuc (timp de 20 de ani i-a fost interzisă intrarea în Ardeal). Poetul a trecut și pe la  prietenul său drag, dascălul Vasile Rebreanu, acum ,,împovorat de necazuri și cu o casă de copii”, și a aflat că Liviu are talent și a început să scrie. Surprins, Coșbuc i-a spus: „Eu nu te-aș sfătui să te apuci de literatură. Dar știu bine că sfatul meu ar fi zadarnic și că nu l-ai asculta. Dacă ai să vii la București, treci și pe la mine să mai vorbim…”.

Nu peste mult timp, Vasile Rebreanu și-a însoțit băiatul, care pleca în „țara speranțelor” până la Năsăud, l-a îmbrățișat și cu ochii în lacrimi, i-a spus: „Să dea Dumnezeu să ajungi cât Coșbuc de mare!”.

În anul 1909 pleca din Ardeal la București, „purtând în suflet dorința de muncă, răbdare și încredere”. Intelectualii ardeleni din Capitală îl iau în grupul lor, îl sprijină, G. Coșbuc îl pune în legătură directă cu profesorul universitar și criticul literar Mihail Dragomirescu, care îl primește în cenaclul său literar unde i-a cunoscut din personalitățile literare ale timpului: pe Emil Gârleanu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul, Corneliu Moldovanu, Șt. O. Iosif  și D. Anghel. În cadrul cenaclului prezintă nuvela Proștii și în revista lui M. Dragomirescu,Convorbiri critice, îi va apărea nuvela Volbura dragostei (Cântecul iubirii).

Se căsătorește cu Ștefana Rădulescu (Fanny), absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică și scriitoare. Fiica lor este Puia-Florica Rebreanu.

De la primele afirmări cu scrieri originale, Liviu Rebreanu a publicat  și traduceri din literatura germană, maghiară și franceză, stăpânind desăvârșit aceste limbi. La București, în prima etapă, va fi traducător la Teatrul Național. Este perioada în care îl cunoaște Tudor Vianu, care îl vizita  în camera săracă, unde Rebreanu scria  atunci a cincea, a șasea oară romanul Ion. Se așeza la birou la lăsarea serii și continua să lucreze până  spre revărsatul zorilor. Rebreanu și-a scris întreaga operă numai noaptea.

La începutul anului  1910, o întâmplare dramatică îi întrerupe scrisul: Guvernul austro-ungar a cerut extrădarea lui Liviu Rebreanu. Scriitorul a fost  arestat, închis la Văcărești și extrădat. A fost întemnițat la Gyula, dar eliberat după câteva luni, când s-a înapoiat la București.

Anii 1916-1918 au fost ani de restriște pentru Rebreanu și familia sa. Prin  ocuparea Bucureștiului, ca ardelean, era considerat ofițer în cadrul Armatei austro-ungare și declarat dezertor.

Venit pentru a-l aresta, maiorul austriac cu soldații, la perchiziție, au luat tot ce era scris. Și, la un moment dat, așezat la birou, începu să controleze sertarele; în unul era manuscrisul romanului Ion. Rebreanu încremenise… „Maiorul se întoarse spre mine. Ne privirăm mult, adânc…, fără clipire, fără respirație aproape. Și deodată, cu aceeași  voce domoală, rosti în limba germană: – Sunt profesor universitar. Privi din nou pe tânărul din fața lui.Acest om, care nu cruțase nici o hârtiuță, care ridicase aproape tot avutul literar al scriitorului –cărți, însemnări, notițe, tot – acest aprig mandatar al trupelor de ocupație, avu o secundă de omenie și, privindu-mă cu tristețe, puse manuscrisul încet în fundul sertarului, pe care-l închise ușor. Se ridică de la birou, își înclină capul și părăsi casa…” (Op.cit., p.87).

Liviu Rebreanu a fost arestat urmând să fie trimis la Budapesta și judecat de instanțele militare. La Comandament, într-o încăpere, în timp ce gradatul care îl păzea scria, „cu energia  uriașă a desperării, se azvârli asupra paznicului său, lovindu-l în plină față…”, ieși repede și răsuci cheia în urma lui. S-a adăpostit la M. Sorbul și la pictorul J. Al. Steriadi, care l-a ascuns în pivinițele Muzeului „Kalinderu”, iar apoi prietenii l-au ajutat să treacă în Moldova.

În anul 1920 apare romanul Ion și odată cu el consacrarea imediată ca mare scriitor. Academia Română  i-a acordat cea mai înaltă distincție a timpului: Premiul ,,Năsturel”.

Romanul Ion, cu cele două părți: Glasul pământului șiGlasul iubirii, reflectă lumea satului în care valoarea umană este determinată doar de posesia pământului. Și ceva mai mult, chiar o dragoste pătimașă a țăranului pentru pământ, surprinsă de scriitor într-o imagine uluitoare: „la hotarul satului Prislop, un țăran îmbrăcat în straie de sărbătoare sărutând pământul”.

Referitor la roman, Eugen Lovinescu spune: ,,Ion e cea mai puternică creație obiectivă  a literaturii române”, cu o acțiune pe două planuri: satul și drama unui țăran sărac, Ion al Glanetașului, personajul principal, și intelectualitatea rurală. Romanul Ion marchează un moment crucial în istoria noastră literară, remarca M. Dragomirescu.

În creația sa, Rebreanu se situează  în tradiția Școlii Ardelene, pe care o preia și și-o asumă. La fel ca exponenții ei, reflectă o conștiință istorică: romanul nu este doar înfățișarea unui „caz individual”, ci se înscrie în  coordonatele generalității, în centrul fiind problema vitală a pământului. O mărturisește direct: „Problema pământului mi-a apărut ca însăși problema vieții românești, a existenței poporului românesc, o problemă menită să fie veșnic de actualitate”.

Cu Ion și cu scrisul  lui Rebreanu nu pășim oricum în pragul Europei, ci cu opere solide care îmbogățesc cromatica literaturii universale. Un astfel de roman este și Pădurea spânzuraților, apărut în 1922, roman psihologic, prima operă tradusă a lui Rebreanu. Este romanul unei drame de conștiință, drama lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului, reprezentat  prin Apostol Bologa, ofițer în Armata austro-ungară, care, în Primul Război Mondial, în imposibilitatea morală  de a lupta împotriva românilor, încearcă să treacă la români, este prins și condamnat la moarte prin spânzurătoare. Astfel, un personaj, ,,incolor”, devine erou prin situația fără ieșire a istoriei.

Moartea fratelui prin ștreang l-a tulburat profund, a căutat locul execuției, mormântul de la Ghimeș și a mutat osemintele dincolo de fosta graniță, cum a dorit Emil Rebreanu. În Geniul greco-catolic românesc, opera lui Cristian Bădiliță și a Laurei Stanciu, la o analiză mai profundă, se observă că această capodoperă este construită „în mod intenționat… după scenariul Pătimirilor lui Isus”. Apostol Bologa, care se îndepărtase un timp de Dumnezeu,  trăiește din nou senzația prezenței divine și ajunge să-și spună: ,,Sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu!”. Doar astfel, acceptă moartea cu seninătate mistică.

Aceste prime două romane vor fi urmate de Crăișorul, Răscoala și Gorila, cu caracter social, de Adam și Eva, Ciulandra,Jar, romane psihologice, și de romanul polițist Amândoi.

Până să se afirme însă ca romancier, a publicat nuvelele: Catastrofa, Ițic Ștrul dezertor, Golanii, Norocul, Cântecul lebedei, Cuibul visurilor, Dintele și altele. Tot în această perioadă scrie piesele de teatru Cadrilul și Apostolii, iar după apariția primelor romane, piesa Plicul, Metropole (1931, însemnări de călătorie), Mărturisiri (1932), Amalgam (1943, articole și textele conferințelor) și Jurnalul (1927-1944).

La propunerea lui M. Sadoveanu, din partea Secțiunii literare, în 1939 este primit în Academia Română. Referatul de propunere este un omagiu adus scriitorului, o cale de a-l răsplăti pentru opera sa de înaltă valoare. Felicitările nenumărate l-au bucurat, dar, după cum mărturisește în Jurnal, cea mai mare bucurie i-a adus-o felicitarea primită de la Blaj, din partea Bisericii Greco-Catolice, Biserica sa…

Potrivit tradiției, peste un an, noul academician își ține discursul de recepție. A fost la 29 mai 1940, cu Laudă țăranului român. Cuvântul său aducea elogiu țăranului, relevând rolul lui în asigurarea continuității noastre ca popor și limbă. În fața unei Europe ale cărei  frontiere se prăbușeau, discursul lui Rebreanu era un crez, readucea speranța.

Dar peste câteva luni, Diktatul de la Viena i-a prăbușit sufletul: „Mutilarea Ardealului…a lovit toate inimile, parcă neamul întreg ar simți că în Ardeal bate inima cea mare”, scria cu durere nestăpânită. Ardealul de Nord  era ținutul Năsăudului,  al lui Ionși a celei mai mari părți a literaturii sale, al străbunilor, al părinților, al vieții lui.

Puia-Florica, fiica sa, mărturisește că deși locuia în Capitală, Liviu Rebreanu ,,trăia” în Ardeal,revenea mereu  în ținuturile sufletului și înâlnirile cu cei de ,,acasă” îl făceau fericit; pentru el ,,Valea Someșului a fost și va rămâne cel mai frumos loc de pe pământ”. La Prislop, vara,se trezea înaintea tuturor și ,,pleca la școala unde odinioară învățase  clasele primare, ca elev al părintelui său, dascălul Vasile Rebreanu. Se așeza în aceeași bancă, aflată în același loc, își făcea însemnări…”, scria (Puia Rebreanu, op.cit., p.109).

Lumea și prietenii vechi care veneau la el până noaptea târziu era lumea lui, cunoștea gândurile, cuvintele și tăcerile acestei lumi, toate erau   și ale lui… Și ca scriitor, Liviu Rebreanu aparține acestei lumi, asemenea tuturor scriitorilor greco-catolici, a fost un continuator al Scolii Ardelene.

În 1932  prof. univ. D. Caracostea, de la Facultatea de Litere din București, creează seria de ,,mărturisiri literare” ale unor scriitori români contemporani. Ion Agârbiceanu și Liviu Rebreanu au avut fiecare  seara lui de ,,mărturisire”. Prezența, simplitatea, sinceritatea, concepția despre literatură, au fost aceleași la cei doi cărturari ardeleni. Dacă Părintele Agârbiceanu ,,s-a dezvălluit întreg, așa cum era, ca și cum ar fi vorbit unui prieten”, la fel s-a dezvăluit și Rebreanu, pentru care sinceritatea era o calitate esențială a omului și a scriitorului, și nu numai sinceritatea, ci și dăruirea, sacrificiul și renunțarea. Pentru amândoi, arta însemna viață, mai ales viață sufletească. „Pentru mine, zic «artă» și mă gândesc mereu la literatură, înseamnă creație de oameni și de viață. Astfel arta, întocmai ca și creația divină, devine cea mai minunată taină”, spunea Rebreanu. Și dacă arta înseamnă viață sufletească, „numai arta pornită din credință dă merinde sufletească”, iar Agârbiceanu întregea: „ …dacă opera literară  nu adaugă nimic la bucuria noastră de viață, cred că e zadarnic scrisă, zadarnic citită”.

Au crezut în Dumnezeu. Rebreanu mărturisește: „Cred în Dumnezeuși în clipa în care mi-aș pierde credința aceasta, îmi închipuiesc că ar trebui să pierd dragostea de viață și încrederea în orice rost”. Avea o reproducere a Madonnei de Rafael [Raffaello], de care nu s-a despărțit niciodată: „a stat la căpătâiul lui Rebreanu, înlesnindu-i marea trecere la Judecata de Apoi a scriitorului, atunci când acesta a închis ochii pentru ultima oară, încheindu-și socotelile cu  prădalnica viață” (Paul Rogojinaru, „Parfumul aristocrației interbelice răzbate Casa Memorială «Liviu și Fanny Rebreanu»”,Literatorul nr.3, 2019).

Liviu Rebreanu și I. Agârbiceanu au iubit Biserica Greco-Catolică, credința și Biserica le-au fost sprijin. Loviturile vieții nu i-au ocolit: „Am fost scriitorul cel mai crunt atacat. Nu mi-a fost cruțat nimic. Viața mea cea mai intimă ca și activitatea mea publică”, spune cu tristețe Rebreanu în Jurnal.

Activitatea literară a lui Liviu Rebreanu a fost deosebit de bogată. A condus reviste literare, încurajând tinerii: săptămânalul Mișcarea literară (1924) și România literară (1932-1934), dar și altele, și a colaborat la principalele reviste ale timpului: Sburătorul, Universul literarși  Revista Fundațiilor Regale.

A fost președinte al Societății Scriitorilor Români și lui i se datorează sediul de astăzi al Societății. Și tot în această calitate a făcut cunoscută literatura română în Europa. În țară, în spiritul Școlii Ardelene, a organizat șezători culturaleîn principalele orașe ale Ardealului, cu participarea lui I. Agârbiceanu și a scriitorilor ale căror nume împodobesc frontispiciul literaturii noastre. La Blaj, au fost primiți de erudiții preoți-cărturari în frunte cu Mitropolitul Vasile Suciu – o fotografie imortalizează evenimentul: în grup, Mitropolitul și Liviu Rebreanu…

,,Liviu Rebreanu este un mare scriitor și pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern cu mult asupra ceea ce epoca lui produsese”, afirmă G. Călinescu. Este exponentul ,,tendinței de sinteză între tradiție și modernitate, premisă a noului clasicism” constituit în literatura română în anii care au precedat cel de al Doilea Război Mondial, susține M. Zaciu.

Dar Liviu Rebreanu „face parte din impresionanta listă de personalități culturale și religioase pe care greco-catolicii i-a dat neamului românesc”. A adus cu sine între noi și a transmis credința, truda, simplitatea și jertfa Corifeilor Școlii Ardelene, „a dat vieții o operă și operei o viață”.

La comemorarea celor 75 de ani de la intrarea în Eternitate, din datorie  de suflet și de conștiință, aducem scriitorului Liviu Rebreanu omagiul nostru pentru creația sa literară și  pentru omul de înaltă ținută morală care a fost, și o rugăciune de taină ca Dumnezeu să lase binecuvântarea Sa peste  sufletul său.

Otilia Bălaș