Cu maximă reverență și în spirit de evlavie ne putem întreba: Cum își ducea zilele Maica Preacurată, după ce Isus, Fiul ei, s-a înălțat la cer? Știm că, Isus, de la înălțimea crucii, a încredințat-o pe Mama Sa lui Ioan, ucenicul iubit: Iată mama ta! Și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine. (In. 19,27).
Cartea Faptele Apostolilor, prima Istorie a Bisericii, consemnează faptul că, după înălțarea lui Isus la cer, de pe muntele ce se cheamă al Măslinilor, ucenicii s-au întors în Ierusalim, s-au suit în camera de sus unde locuiau și toți, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Isus, și cu frații Lui (cf. 1,12-14). După Cincizecime, după ce Sfântul Spirit s-a coborât peste Apostolii adunați, obștea celor ce credeau și se botezau s-a înmulțit; cu toții stăruiau în învățătura apostolilor și în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu și, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii, lăudând pe Dumnezeu (cf. Fap.2,42-47). Așadar, Maria, mama lui Isus, petrecea și se ruga întru smerenie, fiind inima Bisericii primare care sporea zilnic.
Conciliul Vatican II, în Constituția dogmatică despre Biserică „Lumen gentium” (65), învață: „În timp ce Biserica își atinge în Preacurata Fecioară desăvârșirea care o face să fie fără pată și zbârcitură (cf. Ef.5,27), credincioșii se străduiesc încă să crească în sfințenie învingând păcatul; de aceea, ei își ridică ochii spre Maria, care strălucește ca model de virtuți în fața întregii comunități a celor aleși. Biserica, gândindu-se la ea cu pietate și contemplând-o în lumina Cuvântului făcut om, pătrunde mai adânc, cu venerație, în sublimul mister al Întrupării și devine tot mai asemenea cu Mirele său. Într-adevăr, Maria, intrată intim în istoria mântuirii, unește într-un fel în sine și reflectă cele mai înalte date ale credinței; de aceea, când este predicată și cinstită, ea cheamă pe credincioși la Fiul său, la Jertfa Lui și la iubirea Tatălui. Iar Biserica, urmărind slava lui Cristos, devine mai asemănătoare cu Prototipul ei sublim, înaintând necontenit în credință, speranță și iubire, și căutând și urmând voința lui Dumnezeu în toate”.
De atunci, de după Înălțarea lui Isus la cer, Maria, smerită și credincioasă, veghează la viața Bisericii, și intervine, precum la Nunta din Cana, pentru a mijloci la Fiul ei minunile de care Biserica are nevoie, în lupta cu forțele răului și ale întunericului.
Același, Nicolae Pura, surprinde în faimoasa Simfonie a Mariei, prezența Preacuratei în viața Bisericii care are nevoie de mijlocirea ei:
În umbra smereniei
Când Maria-şi dete seama că Biserica, prin lupte
Câştigate cu ardoare şi strădanii ne-ntrerupte,
A crescut şi se avântă prin vârtejuri fără teamă,
Spre a nu-i mai face umbră cu splendoarea Ei de Mamă,
Se ascunse, bucuroasă, sub marama umilinţii.
Şi la umbra Ei cea deasă, la izvoarele Credinţii,
Ea-şi trăieşte anii ultimi de viaţă pe pământ
Zăvorâtă-ntr-o tăcere cu mireasmă de mormânt.
Dar smerenia, sporită lângă focul din cămin,
Nu-i un cioclu ce-i îngroapă perla harului divin,
Ci-i un scripete ce-o-nalţă în sfinţenie mai sus!
Iar tăcerea ei pătrunsă de misterul lui Isus,
E ca râul care curge pe sub dealuri şi păduri,
Tăinuit, şi-n depărtare, răzbătând prin mii de guri,
Se revarsă pe câmpie ca o mană roditoare,
Înverzind cu harul proaspăt iarba arsă de dogoare…
Ea trăieşte-acum în sine, toată inimă şi dor,
Într-un praznic de lumină, într-un rai încântător,
Şi-ntr-atât o-mpodobeşte Duhul Sfânt cu noi splendori
Că, privind-o, serafimii stau pe gând întrebători!
Şi văzându-ţi înălţată până-aicea slava ta,
Mă cutremur să mă-ncumet să te cânt cu lira mea!
O Lumina mea, Marie, pentru ce mă-ndemni să-ţi ferec
Neprihana Ta-n cuvinte, eu, prihană de-nturerec?
Căci zadarnic îmi închipui, în oglinda minţii mele,
O fecioară mai curată ca lucirile de stele;
Şi-n zadar îi mai adaug vraja câmpului cu flori,
Şi-nmulţesc aceste haruri zeci de mii de multe ori,
Tu eşti totuşi mai frumoasă decât tot ce cuget eu,
Căci eşti floarea omenirii ce-a rodit un Dumnezeu!
Dar putea-vei, multă vreme, să mai stărui pe pământ,
Tu, o rază de lumină, fără Soarele tău sfânt?
Lumea n-are nici un farmec, dacă nu-i în ea Isus;
Şi de-atunci, de când Iubirea-i te-a rănit şi-apoi s-a dus,
Tu te mistui însetată după El mai arzător
Ca un cerb rănit ce-adastă apa rece de izvor…
Învățăm de la Preacurata delicatețea și smerenia atentă în slujirea lui Isus și a Bisericii, precum și forța și curajul de a lupta, cu credință, împotriva celui rău.
Pr. Ioan Fărcaș
