Episcopul Valeriu Traian Frențiu (1875-1952) este unul dintre cei șapte episcopi greco-catolici morți pentru credință, pe care Papa Francisc i-a ridicat la cinstea altarelor, pe 2 iunie 2019, la Blaj, într-o Sfântă Liturghie solemnă de beatificare, desfășurată pe Câmpia Libertății.

În documentul predat Congregației pentru Cauzele Sfinților din Vatican, Positio super martyriolucrare care sintetizează în mod argumentat, pe baza documentelor de arhivă, mărturia și jertfa episcopilor greco-catolici care, în fața persecutorului comunist, au preferat moartea decât să-și trădeze credința lor catolică, episcopul de Oradea este descris astfel:

„Fiul lui Ioachim, preot greco-catolic, și al Rozaliei Demeter, s-a născut la Reșița, județul Caraș-Severin, la 25 aprilie 1875. A primit Botezul și Mirul la 23 mai din același an. A frecventat scoala elementară în localitatea natală, apoi a mers la Blaj, la Gimnaziul superior, unde a luat examenul de maturitate în 1894. A fost trimis de îndată ca student al Eparhiei de Lugoj la Seminarul central din Budapesta. Hirotonit preot la Lugoj, în 20 septembrie 1898, a fost apoi trimis la Viena, la Augustineum, unde a obținut doctoratul în teologie în 1902.

Întors în Eparhie, a îndeplinit diferite funcții în Curie, apoi, în 1904, a fost numit protopop de Orăștie. În 1912, pentru meritele sale a ajuns să conducă Vicariatul foraneu de Hațeg. La sfârsitul anului 1912 a fost numit episcop de Lugoj. În 1920, Papa Benedict al XV-lea l-a numit asistent al Tronului pontifical. În 1922, a fost transferat la sediul episcopal de Oradea. Datorita posibilităților financiare  ale Eparhiei, a putut deschide școli confesionale în Oradea și a construit acolo Seminarul mare și Institutul teologic, pentru a primi numeroasele vocații. S-a implicat în construirea de noi biserici, precum si în apostolat, aducându-i în Eparhie pe Părinții Asumpționisti, pe Oblatele Asumpționiste, pe Franciscanii conventuali și alte congregații. În 1940, l-a primit ca auxiliar pe episcopul Ioan Suciu. În același an, din pricina ocupării nordului Transilvaniei de către Ungaria horthysta, în urma Diktatului de la Viena (1940), a trebuit să se refugieze la Beiuș, rămas  în România. Aproape întreg teritoriul Eparhiei de Oradea ajunsese să facă parte din Ungaria și a fost încredințat episcopului de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, ca administrator apostolic. În 1941, întrucât scaunul metropolitan de Alba Iulia și Făgăraș rămăsese vacant, episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost numit administrator apostolic al acestuia, rămânând în același timp episcop de Oradea. A condus Arhieparhia cu multă demnitate și înțelepciune în tot decursul războiului, pâna la începutul anului 1947, apoi s-a întors în Eparhia de Oradea, al cărui teritoriu fusese reintegrat în România după razboi. În 1948 a fost numit arhiepiscop ad personam de Papa Pius al XII-lea.

Ca decan de vârstă al episcopilor greco-catolici, a prezidat toate conferințele episcopale din timpul vacanței scaunului metropolitan de Alba Iulia și Făgăras (1941-1948), a reprezentat Biserica Română Unită în fața autorităților și a condus astfel rezistența acestei Biserici în fața atacului întreprins împotriva ei de guvernul comunist, din ură față de credința catolică și față de comuniunea cu Scaunul Apostolic.
A fost arestat în noaptea de 28-29 octombrie 1948, odată cu ceilalți episcopi greco-catolici. Alături de aceștia, a fost dus mai întâi în lagarul organizat de Securitate în vila patriarhului ortodox din comuna Dragoslavele, apoi în lagărul organizat la mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani. În 1950 a fost transferat în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet. Deși s-a îmbolnăvit grav din pricina condițiilor neomenești de viață, n-a primit niciun fel de îngrijire medicală și a murit acolo la 11 iulie 1952, înconjurat de frații săi întru episcopat.

PS Frențiu era „grav bolnav” în iarna lui 1947, când împlinea 73 de ani. După 6 luni, el a fost, totuși, prezent la Conferința episcopală care a avut loc la Oradea la 17.06.1948. În plus, în memoriile sale, părintele Iuliu Rațiu arată ca de-abia în lagarul de la Căldărușani a realizat că episcopul Frențiu suferea si de o boala hemoroidala. Din cauza problemelor periodice de sănătate pe care le-a avut pâna la moarte, Servul lui Dumnezeu a avut de dus o povară cu atât mai grea pe Calea Crucii parcurse de întregul Episcopat al Bisericii Greco-Catolice Române.

Potrivit Positio martyrio, există trei mărturii privitoare la momentul și desfășurarea arestării episcopului Frențiu. Fiecare dintre acestea are un unghi de vedere diferit, dar toate dau o idee clară asupra pmodului în care au fost tratați episcopii greco-catolici.

– Prima mărturie o găsim într-un manuscris redactat chiar de episcop în lagărul de la Căldărușani:
În 29 oct[ombrie] 1948, noaptea, la ora unu (1), am fost sculat din somn de șefii Siguranței și poftit să plec la București la Ministerul Cultelor, având ei ordin să-mi pună la dispoziție mașina, accentuând că nu sunt arestat, ci numai poftit de Dl Ministru. Seara, sosind la București, am mers la Min[isterul] de Interne, zicând că trebuie să se prezinte ca au sosit. După o așteptare de o oră în mașină m-au poftit în salon pâna când se informează când mă primește Dl Ministru. Intrând la Ministerul de Interne, m-au condus într-o celulă din beciurile Min[isterului], unde era deja P.S. Aftenie […].

– A doua mărturie îi aparține episcopului Iuliu Hossu:
Fratele Valeriu, căruia i s-a spus că este dus la București în audiență la dl. ministru, n-a voit să plece până nu va liturghisi; așa au așteptat până s-a pregătit și a terminat Sf. Liturghie; a fost adus cu un jeep mic și astfel a avut o călătorie foarte grea, fără întrerupere de la Oradea la București; de altcum, era slăbit din boala grea din iarnă, din care încă nu se refăcuse deplin; astfel, era suferind.

– A treia marturie a fost culeasă de părintele Anton Moisin de la cantorul Traian Cristea, care fusese de față la arestare. Iată marturia acestuia, redactată de pr. Moisin:
În noaptea de 28/29 octombrie 1948, o echipă de cca 10 agenți de poliție s-a prezentat la palatul episcopal din Oradea, pentru a-l aresta pe episcopul român unit (greco-catolic) de Oradea, Valeriu Traian Frențiu. Un martor, pe nume Traian Cristea, cantor la Ep. V. Tr. Frentiu, care în acea noapte era cu Episcopul Frențiu, mi-a spus că echipa de arestare l-a silit, pare-se, pe pr. Man să-l cheme pe Episcop, ceea ce s-a și întâmplat, acesta fiind bolnav. Episcopul le-a cerut voie agenților să facă o Sf. Liturghie, ceea ce i s-a admis. În cameră au rămas vreo 2-3 agenți, alții fiind în apropiere. Martorul care mi-a relatat […] a rămas la Sf. Liturghie și a dat răspunsurile (fiind de față numai el și agenții de pază). De atunci, martorul acesta nu l-a mai văzut pe Episcop niciodată.

După două nopți petrecute în celulele Ministerului de Interne, „audiența” celor cinci episcopi greco-catolici la Ministrul Cultelor (episcopul Hossu fusese în ajun) a avut drept obiectiv să se verifice dacă nu cumva vreunul dintre ei ar fi fost dispus să cedeze (v. capitolul Calea Crucii comună, 1948-1956).

 

Un adevărat „fiu al pacii”, episcopul a înțeles că „singurul dușman al păcii este păcatul”, după cum spunea în Pastorala de Paști din 1940. „Deci nu va fi pace în suflete, în familie, în societate, între neamuri si popoare”, scria Valeriu Traian Frentiu, „pâna ce acelea sunt în slujba pacatului, a egoismului, a lacomiei, a urii si a razbunarii si nu în slujba lui Cristos care, precum prin glasul atotputerniciei sale a linistit valurile turbate ale marii, singur poate, prin glasul poruncilor sale, al moralei sale traita integral, sa linisteasca valurile furtunoase ale patimilor, care au adus asupra noastra fulgerele blestemului Domnului”.
Episcopul Frentiu nu a fost niciodata judecat sau condamnat, cu toate ca moare la închisoarea din Sighet în urma regimului de tortura si umilinta care-i agraveaza starea de sanatate precara. Este îngropat în noaptea zilei de 11 iulie 1952 în Cimitirul Saracilor din Sighet, iar mormântul sau nu poate fi identificat.