Muzicianul, violonistul, maestrul Alexandru Tomescu, a revenit pentru a treia oară la Oradea, la Catedrala Greco-Catolică în cadrul Turneului Internațional Stradivarius pe care l-a inițiat și-l susține de cinsprezece ani, de când a câștigat dreptul de a cânta pe o vioară faimoasă, Stradivarius Elder-Voicu 1702. În acest an a adăugat șirului de locuri extraordinare în care concertează și Casa Memorială Iuliu Maniu din Bădăcin. Înainte de a pleca spre  următoarea destinație, a avut amabilitatea să ne transmită câteva gânduri.

Ce înseamnă Turneul Stradivarius pentru Alexandru Tomescu?

Turneul Stradivarius este împlinirea unei promisiuni pe care am făcut-o atunci când am primit vioara și anume că o voi duce în fața cât mai multora dintre posesorii săi, pentru că lumea uită că vioara aparține statului român, adică fiecăruia dintre noi, că noi suntem statul român. Sigur că e un proiect gigantic, nu știu dacă voi reuși să cânt în fața tuturor celor  douăzeci de milioane de locuitori ai României, dar important e că am început. Deja de cincisprezece ani facem aceste concerte. Încercăm la fiecare ediție să ajungem în locuri noi și la fiecare ediție doresc să reinventez spectacolul pe care îl prezint publicului. De fiecare dată este altceva, alt program, altă idee, alt concept. Și mai am încă idei pentru multe ediții de acum înainte.

Turneul din acest an este împreună cu Dragoș Ilie, un tânăr chitarist cunoscut și foarte talentat. Este și acesta un proiect, de a promova tinerii alături de Alexandru Tomescu?

Da, fără îndoială e important să identificăm, să găsim din timp viitoarele talente ale României și să le punem în valoare. De mai mulți ani încoace mă bucur foarte mult să pot să invit artiști români care sunt plecați în străinătate, să revină aici în România, să vadă că se pot face lucruri ieșite din comun și aici, și la noi în țară. Dragoș are o carieră extraordinară acolo, în Statele Unite. Sper din tot sufletul să revină cât mai des în România pentru că e un muzician extraordinar. 

Această combinație de vioară și chitară este o combinație uluitoare, foarte la modă în secolul al XIX-lea, aproape dată uitării în ziua de astăzi și foarte multă lume a fost extrem de plăcut surprinsă de aceste sonorități mai puțin obișnuite. Programul este o integrală a unei lucrări semnate Niccolo Paganini, cele șase sonate pentru vioară și chitară și este o incursiune, dacă vreți, în lumea italienească, lumea muzicii de operă transpuse pentru vioară și chitară. Paganini era un mare iubitor de operă, bel canto-ul, aceste arii tipic italienești se regăsesc în muzica pe care o cântăm și, cred eu, că oamenii vor fi foarte plăcut surprinși să descopere acest spirit a lui Paganini.

Care este compozitorul  pe care vă place să-l cântați cel mai mult?

Compozitorul preferat este cel al cărui nume se găsește pe afișul concertului care urmează. Dincolo de aceste preferințe de moment există un compozitor aparte în viața mea și anume Johann Sebastian Bach. Este cel mai spiritual dintre compozitori și la muzica lui revin de fiecare dată. Enescu l-a descris cel mai bine, spunea că muzica lui Bach ”este pâinea lui cea de toate zilele”.

Când  ați realizat că ați fost dăruit cu niște talanți și că trebuie să-i înmulțiți?

Totdeauna am știut că muzica trebuie să facă parte din viața mea pentru că m-am născut într-o familie de muzicieni și nu mi-aș putea imagina viața fără, fără muzică și chiar a trebuit să le dovedesc părinților această dorință de a cânta la vioară pentru că ei, fiind ei înșiși muzicieni, trăind înainte de Revoluție, ar fi avut alte gânduri pentru mine, adică nu să devin muzician. Și am insistat, am insistat până ce i-am convins. Oricum, atunci când ești violinist începi lucrul cu vioara încă de la vârste destul de mici: trei-patru-cinci ani. Șase ani e deja târziu. Eu am început la șase ani.

Este o alegere, o alegere timpurie într-adevăr, dar care trebuie reînnoită în fiecare zi.

 

Sunteți foarte admirat, sunteți foarte cunoscut, sunteți iubit. Cum reușiți să rămâneți mereu la o modestie și o simplitate care uimește?

Eu cred că dincolo de tot ceea ce facem pe scenă, suntem și trebuie să rămânem oameni și lucrul acesta este foarte important. Nu sunt decât eu însumi, de fapt, nimic deosebit. Nici pe scenă, nici în afara ei.

Cum îl simțiți pe Dumnezeu?

A, Dumnezeu este în viața noastră în permanență, fie că îi simțim prezența așa, în mod concret fie că nu, nu o simțim, dar este întotdeauna acolo și într-adevăr are niște planuri pe care noi nu putem să le întrezărim. Poate târziu, după zeci de ani, zicem ”aha  asta s-a-ntamplat pentru că… sau aceea pentru că …” Dar este, este într-adevăr, e tot timpul acolo, nu în toate formele lui de materializare, dar e peste tot.

Ce ați putea spune publicului orădean, credincioșilor Eparhiei de Oradea?

Eu am revenit cu mare bucurie la Oradea. Știu că acolo e un loc binecuvântat, un loc plin de spiritualitate, plin de cultură, un oraș care a renăscut în ultimii ani și care se dezvoltă extraordinar și este un exemplu, aș zice. Dacă fiecare oraș din România ar fi atât de îngrijit și de iubit cum este Oradea, am trăi într-o țară mai frumoasă. Dar, așa, pic cu pic, loc cu loc, vom reuși să construim ceva mai bun.

Vă mulțumim frumos!

Vioara Stradivarius a tăcut la Oradea. Și la Bădăcin. A plecat. Însă ecoul ei a rămas în sufletele noastre profund, ca o scriitură de frumusețe care iradiază calm, spirit, parcurs de rugăciune prin muzică. Marea muzică…

Rodica Indig

Consilier cultural EGCO

Șimleu, 28 iunie 2022