21
ÎNDUIOȘÂNDU-SE, I-A ALERGAT
ÎN ÎNTÂMPINARE
«Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat». L-a văzut de departe și i-a alergat în întâmpinare asemenea unei mame. L-a văzut de departe asemenea cuiva care așteaptă pe cineva care trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. Se grăbește să-l primească, așa cum face cel care iubește cu adevărat. Se aseamănă unei mame care, cu inima sfâșiată, își așteaptă fiul. Te poți aștepta la ceva de la cineva de felul acesta? Dumnezeu are întotdeauna încredere, nu se resemnează. Îi aleargă în întâmpinare. Iubirea preîntâmpină, se grăbește, anticipă, creează confort, înmoaie sufletul.
Tatăl nu judecă, iubește; nu așteaptă nici măcar să-l asculte pe fiu; nu îi aruncă în față greșeala; nu îl pune la încercare, nu îl examinează; nu pretinde scuze; nu impune compensații; nu îl umilește. Îl îmbrățișează ca să șteargă orice îndoială. E fiul său și vrea să-l reinvestească degrabă în demnitatea pe care a pierdut-o. Iubirea reînnoiește și eliberează de povara trecutului. Inelul, haina, sandalele sunt semnele unei demnități depline, indiscutabile, concrete. «Să facem ospăț», spune tatăl. E sărbătoarea iertării, încheierea mărturisirii, unde cu toții ajungem așa păcătoși cum suntem, dar suntem îmbrățișați de o dragoste tandră și plină de bunăvoință, pasională, nețărmurită. Intrăm la mărturisire așa, smeriți cum suntem, și ieșim transformați în fii. Suntem săraci, slabi, păcătoși, iubiți fără să merităm. Nu e un ospăț oarecare, ci ospățul vieții. E bucuria regăsirii, a biruinței asupra morții, pentru că fiul «s-a întors viu». E biruința aupra răului.
În îmbrățișare se regăsește tot harul mărturisirii. E iertare, nu o jertfă. E ceva serios, dar nu trist. Descoperind că suntem păcătoși, înțelegem milostivirea; încetând să fugim, avem parte de îmbrățișarea ce completează lipsurile, ce ne restituie ceea ce era pierdut. Îmbrățișarea ne face liberi și apți să iubim, să trecem de la singurătate la iubire. Tatăl ne vine în întâmpinare. Stând alături de el avem parte de cuvintele, de plinătatea iertării. E nemeritată. Noi reacționăm adesea prin reciprocitate, însă până la urmă numai «per-dono» (n.t.: joc de cuvinte, în limba italiană cuvântul perdono înseamnă iertare, dar tradus mot-à-mot ar însemna prin dar, prin dăruire) învățăm să iubim. Păcatul ne izolează, ne îndepărtează, ne face să ne pierdem încrederea, apropierea de ceilalți și de Tatăl, ne împietrește. Iertarea ne restituie inocența («Puterea sfântă a acestei nopți șterge fărădelegile, spală orice vină, celor căzuți în păcat le redă nevinovăția, celor întristați bucuria», se cântă în liturgia Vigiliei Pascale), reconstruiește fraternitatea prin alegerea tatălui, care dorește un ospăț pentru cel întors viu. Iată ce înseamnă iertarea: să știm că suntem așteptați, să auzim cât suntem de importanți, să înțelegem bucuria pe care le-o putem oferi celorlalți, să încetăm să mai gândim totul în funcție de noi.
Fiul are nevoie de tatăl acela pentru a putea spune cuiva: am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta. Aceasta este mărturisirea. Așteaptă judecata tatălui, care nu îi oprește viața în loc, ci eventual îl ajută să se regăsească pe sine cu adevărat. Judecata lui Dumnezeu e atât de diferită de judecățile noastre! În fond, el însuși nu judecă, ci mântuiește. Judecățile noastre sunt definitive; abandonează, sunt fără drept de apel; ni se pare că am descoperit adevărul cu privire la cineva. E dorința de a descoperi adevărul despre celălalt, de a-l stigmatiza. Ce este adevărul? Eu sunt adevărul (cf. Ioan 18,30). Isus e adevărul nostru cel mai profund dar și arzător, pentru că e un adevăr de iubire ce arată puțina noastră iubire, numeroasele rețineri, necredințele și neîncrederile absurde, într-un cuvânt – teama. Înțelegând și mărturisind păcatul, fiul găsește în sfârșit milostivirea tatălui. Cei ce se cred drepți nu experimentează această îmbrățișare. Ispita noastră în păcat e aceea de a căuta rapid alinare, precum prietenii falși sau părinții ce se tem de probleme și au impresia că e mai bine să ajute, să mușamalizeze, pentru că altfel urmează dificultățile și se pot stârni probleme. Adevărata speranță înseamnă eliberarea de rău, o îmbrățișare la sfârșitul unui drum dureros dar sincer, nu o îmbărbătare formală.