Iosif Vulcan – de la nașterea căruia se împlinesc, la 31 martie a.c., 181 de ani – a fost una dintre personalităţile remarcabile ale spiritualității românești din vremea sa, practicînd un activism cultural în care s-a angajat total, cu o consecvență rar întîlnită în mediul scriitoricesc. Spirit iluminist și înflăcărat promotor literar, acesta a contrapus vicisitudinilor istorice redutele apărării limbii și ale creativității în diverse registre spirituale. De numele lui sînt legate mai ales două mari înfăptuiri care au marcat în moduri diferite evoluția ulterioară a întregii literaturi române: întemeierea revistei Familia și debutul lui Mihai Eminescu în paginile acesteia. La care se mai pot adăuga, printre alte activități colaterale, și preocuparea pentru constituirea unui teatru de expresie românească în Transilvania, unul care să pătrundă în toate straturile sociale, dar și interesul pentru culegerea și valorificarea folclorului autohton.

Aşa după cum se ştie, Iosif Vulcan, care provenea dintr-o veche familie greco-catolică, fiind nepotul de unchi al Episcopului Samuil Vulcan, pe lîngă meritul de a fi fondat, în anul 1865, la Pesta, revista Familia, una dintre cele mai longevive reviste românești, este şi cel care a deschis cu generozitate, un an mai tîrziu, în 1866, poarta literaturii pentru debutul lui Mihail Eminovici, un tînăr privatist de numai şaisprezece ani, aflat la Cernăuţi, prilej cu care îi schimbă numele în Mihai Eminescu. Fără nici un fel de reticenţă, acesta acceptă noul nume, semnîndu-şi poeziile ulterioare în acord cu propunerea vulcaniană. Nu faptul că i-a schimbat numele – dincolo de controversele generate de proveniență – a fost determinant în evoluția sa, ci acela de a-l fi debutat cu generozitate și entuziasm, aspect care i-a modificat cu adevărat perspectiva destinului său literar. Eminovici sau Eminescu, el ar fi rămas, în oricare ipostază, poetul care a transgresat aceste denominațiuni, ridicîndu-le la statutul inclasabil al genialității. Pe această mică poartă vulcaniană păşeşte în literatura română, cu poemul De-aş avea, cel care avea să fie numit luceafărul poeziei românești. Faptul în sine poate părea unul minor, dar, în realitate, este cel care a schimbat evoluţia ulterioară a întregii literaturi române, prin raportarea directă sau indirectă la scrisul eminescian. De fapt, doi tineri, unul de douăzeci și patru de ani – Vulcan, altul de șaisprezece – Eminescu, au pus bazele unei schimbări înnoitoare a întregului climat literar, care va urma cu totul o altă turnură evolutivă. Eminescu rămîne paradigma autoritară a literaturii noastre, cel care a dat limbajului poetic o nouă dimensiune. Iar acest fapt nu poate fi separat total de primul său pas literar. Probabil că oriunde şi oricînd ar fi debutat, Eminescu rămînea tot Eminescu. Doar că noi îl ştim, cum îl ştim, pe Eminescu debutat de Vulcan.

În perioada ideologiei totalitare comitea o dublă blasfemie cel care spunea că Mihai Eminescu a debutat în în revista Familia, care apărea în Imperiul Habsburgic, la Pesta, fiind publicat de un greco-catolic. De fapt, debutul lui Eminescu în literatura română rămîne cea mai mare faptă publicistică a unui greco-catolic – deși Iosif Vulcan nu făcea paradă de greco-catolicismul său – și al unui conducător de revistă, căci ce poate fi mai important și mai onorant decît să îl debutezi în propria publicaţie pe cel mai valoros poet și scriitor român. Întrebarea de ce a ales tînărul poet – aflat în acea perioadă în biblioteca „profesorului său de suflet”, Aron Pumnul – revista lui Iosif Vulcan, îşi găseşte explicaţia în cartea dedicată vieţii acestuia de către George Călinescu. „Eminescu îşi aşternu pe curat poeziile ce i se păruseră mai desăvîrşite, cu gîndul să le trimeată la vreo revistă. Dintre cele care se aflau în Biblioteca gimnaziaştilor, Familia lui Vulcan din Pesta trezea mai mult curaj. (…) Dacă mai adăugăm că magazinul avea şi o «Poştă a redacţiei», în care un porumbel cu un plic sigilat în cioc aducea în fiecare număr răspunsuri blînde debutanţilor, înţelegem de ce tînărul Mihai Eminovici a ales această revistă pentru a-şi încerca norocul”. Debutul eminescian din revista Familia, datorat acestuia, demonstrează că generozitatea în cultură poate fi uneori genială. Căci nu de intuiţia valorii viitorului poet putem vorbi cu adevărat în acest caz, ci mai mult de o prospecţiune a generozităţii. Generozitate manifestată iniţial chiar prin întemeierea revistei, care era o revistă privată, destinată păstrării limbii şi culturii române în spaţiul transilvan, cu deschideri spre întreaga românitate, dar şi spre universalitate, context în care întemeietorul ei era considerat „unul din predicatorii unităţii culturale”, cu o afirmaţie a lui Nicolae Iorga. În acest caz, de fapt, s-a întîlnit în mod rarisim genialitatea în potenţă cu generozitatea în act. Generozitatea lui mergea mînă în mînă cu lipsa orgoliului auctorial, situație rar întîlnită printre cei care se îndeletnicesc cu scrisul, indiferent de valorarea acestora. Deşi a fost şi el scriitor, e drept, unul mai modest, cu încercări în diferite direcţii literare – poezie, teatru, proză, istorie literară, instantanee de călătorie, traduceri -, Iosif Vulcan i-a publicat cu benevolenţă pe cei mai valoroşi decît el, oarecum în răspăr cu eterna propensiune românească de a-i marginaliza pe cei mai buni. Aşa se face că în revista lui vor publica numele cele mai importante ale vieţii literare, dar şi unele necunoscute din tot spaţiul românesc, într-o emulaţie pe care numai el era în stare să o producă.

El a încercat să facă o sinteză între spiritul Şcolii ardelene şi cel al Junimii, punîndu-şi toată competenţa, forţa şi abilitatea în folosul limbii şi naţiunii sale. Căci „naţiunea e limba întocmai cum limba e naţiunea. A nu-şi cultiva limba este egal cu sinuciderea. Valoarea naţiunilor se măsoară după starea de cultură în care se află limba lor”, după cum sublinia, cu patos, cărturarul bihorean. Cunoscîndu-și bine posibilitățile literare, climatul politic și social în care se mișca, Iosif Vulcan caută să adune în jurul său condeie de diverse condiții, fiind însă atent să-și asocieze și numele cele mai prestigioase. Dincolo de revista de care și-a legat numele, de diversitatea operei sale, care viza prioritar culturalizarea mai mult decît estetismul literar, Iosif Vulcan a pus în valoare tot ce avea mai bun cultura și spiritualitatea românească într-un gest de o rară generozitate. Dincolo de pragmatismul său cultural, profund ancorat în datele istorice şi sociale ale acelei perioade, Iosif Vulcan a mobilizat, prin intermediul revistei Familia, mari rezerve de altruism şi generozitate pentru a-şi putea duce la bun sfîrşit proiectul de suflet al vieţii sale – limba şi literatura română. În memoria sa merită să ne ridicăm veşnica pălărie a recunoştinţei.

 

Ioan F. POP

Sursă imagine: oradeainimagini.ro