12
«MYSTERIUM INIQUITATIS»:
OPTIMISM SAU SPERANȚĂ?
Într-o vreme, am trăit un optimism nebunesc și surprinzător față de om, ca și cum ar fi bun din fire și ar fi suficient să fie apărat de condiționările exterioare pentru a se putea dezvolta liber de rău. Părea că apărându-l de condiționările exterioare, de regulile sistemului, omul ar putea să regăsească un fel de puritate originară, de stadiu infantil peren, liber de rău. Convingerea era banală, facilă: răul vine din exterior. Era suficient să fim apărați din calea comportamentelor sociale, a regulilor, a ideologiilor, pentru a regăsi libertatea paradisiacă de la început și capacitatea de a iubi în mod liber. Generația noastră a descoperit cu amărăciune puterea răului din propriul suflet, acel mysterium iniquitatis. Desigur, schimbarea lumii și a numeroaselor structuri ale păcatului, rod al istoriei complicității și moștenirii răului, al contaminării materiale și spirituale ce se transmite cu o rodnicie uimitoare, ne ajută să identificăm răul, să nu-l acceptăm, să ne scandalizăm de manifestările sale, să păstrăm activă frontiera cu binele și să nu-i acceptăm povara, ca și cum acesta ar fi destinul. Descoperim însă că nimeni nu e protejat de mysterium iniquitatis, nimeni nu se situează din start de partea potrivită, suntem cu toții marcați de slăbiciune, de fragilitate, de capacitatea de a face rău, capacitate pe care o purtăm în noi, astfel încât, așa cum exclamă Apostolul, nu reușim să facem binele pe care îl voim, ci facem răul pe care nu îl voim (cf. Romani 7,18-19). În felul acesta, optimismul acela candid, cu anumite rezerve dar și cu o substanțială și importantă încredere în om, a lăsat loc cinismului, convingerii opuse și înșelătoare că în fiecare om subzistă un lup, unei resemnări amare cum că, până la urmă, nu ne rămâne decât să ne apărăm de rău sau să încercăm să-i evităm consecințele.
Răul este opusul iubirii dar, în fond, îi este asemănător: iubirea unește, răul dezbină, dar nu sunt niciodată ceva ce trăim singuri, ca și cum am fi capabili să ne organizăm în singurătate, în mod individual. Păcatul e personal, dar ne unește strâns cu ceilalți, cu aproapele pe care nu mai știm să-l recunoaștem, cu celălalt pe care nu-l iubim, cu talantul pe care îl îngropăm și astfel i-l «furăm» stăpânului și celor care ar fi putut beneficia de el. Păcatul are întotdeauna o valență comunitară, chiar și atunci când ar părea că îl putem reduce, în ansamblu, la un act privat. Nu este așa. Păcatul e opus iubirii, ceea ce înseamnă că întotdeauna îl privăm de ceva pe aproapele, chiar și atunci când, aparent, nu facem nimic împotriva lui. De aceea trebuie să considerăm întotdeauna complicitatea ca răul cel mai mare. După cum iubirea dă naștere altei iubiri, tot așa și răul întinează lumea, marchează relațiile, devine obișnuință, creează alt rău dincolo de intențiile personale sau de puținul pe care îl considerăm liniștitor și controlabil.
Nu știm să vedem păcatul nostru legat de răul acestei lumi și nu considerăm că până și atitudini și alegeri aparent indiferente sau inofensive ar permite răului să lovească în voie. Ne absolvim cu ușurință și ne considerăm îndreptățiți să nu simțim mustrări de conștiință, de exemplu pentru prăpastia evidentă dintre bogăție și sărăcie. În taina mărturisirii există o putere, un har ce ne deschide ochii sufletului spre recunoașterea răului, dar fără să ne lase pradă disperării. Acesta este unul dintre roadele pe care le aduce în noi spovada. Răul e ca un leu ce rage, pândind în jur pe cine să sfâșie (1Petru 5,8).
Iertarea e forța ce ne eliberează de rău, ne permite să scăpăm din lațul său. Pentru Isus e clar. El nu trăiește pentru sine, nu se aventurează ca cei împăcați cu ei înșiși care îi folosesc pe ceilalți pentru propriul interes și pentru a se simți importanți sau buni. E un păstor ce împlinește până la capăt voința ca nimic din viața noastră să nu se piardă. Iubește oamenii și de aceea recunoaște răul ce se ascunde în sufletul nostru. Suntem cu adevărat marcați de păcatul strămoșesc, de acel mister cu o putere teribilă, care uneori ne zguduie, un adevărat abis ce se poate deschide în sufletul nostru. Papa Benedict al XVI-lea spunea: «Dumnezeu a făcut să existe totul, în special a creat făptura umană după chipul său; nu a creat moartea, ci aceasta a intrat în lume prin invidia diavolului care, răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, i-a atras în înșelăciune și pe oameni, îndemnându-i la răzvrătire (cf. Cartea Înțelepciunii lui Solomon 1,13-14; 2,23-24). Aceasta e drama libertății, pe care Dumnezeu o acceptă până la capăt din iubire » (Benedict al XVI-lea, Angelus, 8 decembrie 2008). Răul continuă să semene diviziune chiar și în liniște, să întineze simțămintele, să insufle dușmănie și, în special, să ne paralizeze putința de a iubi, putință pe care a așezat-o în noi Dumnezeu. Răul ne izolează, iar izolarea e întotdeauna complice a slăbiciunii fiecăruia.
