Cateheza 6 – Cardinal Matteo Zuppi

6

AUTORI SAU VICTIME?

Suntem autori sau victime ale păcatului? Cu ușurință considerăm păcatul ca fiind ceva patologic, o boală ce nu depinde de noi, nu noi l-am ales și nu e în responsabilitatea noastră. Avem vreo scuză pentru faptul că nu am luptat împotriva păcatului, astfel încât s-a împânzit, a devenit ceva obișnuit, un automatism interior (la fel ca autoapărarea cu orice preț; zgârcenia și goana după bani; reputația și ritualurile ce țin de ea; minciunile ca mod de apărare; afirmarea de sine; lăcomia nestăpânită, precum și toate patimile ce ajung să ne stăpânească)? Adesea avem impresia că da, pentru că, până la urmă, «n-a fost cu intenție», «așa sunt eu», «ăsta e caracterul meu», uitând că am refuzat să-l respingem și l-am ajutat să se dezvolte. În realitate, suntem atât victime cât și autori iar recunoașterea acestui lucru înseamnă începutul eliberării, pentru a nu mai fugi de responsabilitățile noastre. Asta se întâmplă, de exemplu, atunci când păcatul devine obișnuință, încât e mai puternic decât însăși voința noastră.

Recunoașterea păcatului aduce cu sine conștientizarea unei alegeri și nevoia de ajutor pentru a-l combate. Adesea preferăm patologia, pentru că ne face să ne simțim fragili, victime și nu cauze, dependenți de ajutor. Numeroase patologii însă ajung să caute terapii interminabile ce pot mângâia eul, înconjurându-l cu atenție, dar care duc la frustrarea de a nu afla o adevărată eliberare.

Isus insistă pe lângă farisei într-un mod atât de dramatic, cu atâta patimă încât pare chiar dur, pentru ca ei să-și înțeleagă păcatul și responsabilitatea ce o au. Aceștia au impresia că văd, dar nu văd. Sunt atât de siguri pe ei încât nu văd realitatea. Isus încearcă stăruitor să le spulbere siguranța, deprinderile interioare, tocmai pentru a se elibera. Violența pe care Isus o îndreaptă împotriva lor e ca o încercare disperată de a-i face să deschidă ochii, să nu se împotrivescă ci să se lase iubiți, să devină vulnerabili, eliberându-se de orgoliul ce le-a devenit siguranță și închistare. Nu poate face altceva decât să stea la ușă și să bată, așteptând să i se deschidă și să se poată așeza cu ei la masă, la ospățul iertării. Nu ne poate transforma fără ajutorul nostru, rămâne afară.

Fariseii îl vor condamna pe Isus la moarte, pentru că prezența lui le încurcă certitudinile, le deranjează buna conștiință, le complică siguranța prostească lipsită de iubirea față de celălalt. Pentru ei, viața este așa cum trebuie să fie iar Isus e enervant, pentru că vrea s-o pună în discuție. Și noi îl condamnăm pe Domnul să rămână afară, să tacă, îl alungăm din viața noastră și nu acceptăm iubirea lui. Isus a venit să ne elibereze și să plinească viața noastră nu pentru că ține morțiș la părerile sale ci numai din iubire pentru noi, pentru că nu trăim cum se cuvine, ne osândim singuri, construind astfel infernuri. Dacă noi nu observăm temnița în care zăcem, Isus nu obosește să stea la ușă și să bată.

Perfecțiunea lui e foarte diferită de cea atât de inumană a fariseilor. Nu e abstractă, departe de viață și deci falsă ori imposibilă. Pentru Isus, perfecțiunea nu reprezintă un model fără erori, ca niște mâini curate care nu se întinează atingând viața. Perfecțiunea este iubire și deci milostivire. Nu cel ce se consideră fără păcat e perfect, nu cel care nu a greșit dar nici nu a iubit, ci vameșul și desfrânata ce ajung înaintea celor drepți în Împărăția Cerurilor. Aceștia au greșit mult, dar sunt perfecți pentru că au plâns și s-au abandonat asemenea copiilor, fără niciun merit, unei iubiri cu mult mai mari decât ei. E perfect cel care a văzut un om flămând și pur și simplu i-a dat să mănânce, fără să aștepte nimic în schimb, doar din iubire.

Uneori avem impresia că e de ajuns să fim «conștienți» de păcatul nostru pentru a ne simți în regulă și a-l rezolva. În realitate, trebuie să recunoaștem că e mult mai greu să ne judecăm pe noi înșine decât pe ceilalți. Nu ne putem elibera cu adevărat de unii singuri. Iertarea se dobândește, e sacramentul darului. Avem nevoie (și încă ce nevoie!) de manifestarea concretă a milostivirii. Am putea și s-o înțelegem singuri, însă are cu adevărat valoare numai dacă e primită în dar. Trebuie să ne străduim să o merităm, având însă în vedere faptul că e un har din belșug și total gratuit. Nicio interpretare, oricât ar fi de rafinată, nu poate înlocui iubirea primită gratuit ce ne eliberează de legăturile cu păcatul nostru. Câtă tristețe se află, în realitate, în autojustificări, chiar și într-o conștiință bună și exactă, tributară unei generații obsedate să nu depindă de nimeni și care ajunge să devină sclava atâtor stupefiante! Nici măcar satisfacția de a avea dreptate nu ajută la nimic dacă suntem fără ceilalți și lipsiți de viață. Atât de mulți «eu» dar niciun «noi». Iertarea înseamnă reconstruirea acestui «noi», pentru că ne ajută să ne regăsim eul nu atât ca pe o insulă, ci tocmai în relație cu un altul și pentru că ne restituie calitatea de frați. Înțelegem iertarea tocmai atunci când ne amintim că avem o casă, că nu suntem orfani, singuri și disperați într-o lume nemiloasă precum cea a individualismului.

Mărturisirea nu se opune rigorii căutării personale, deplinei conștiințe individuale, unei confruntări severe, profunde cu propriul suflet. Unii au impresia că este o rezolvare comodă pentru sufletele trândave, incapabile să-și înfrunte limitele. Nu e așa. Disciplina iertării ne ajută să înfruntăm acea parte din noi care ne răscolește, pentru că scoate la iveală misterul slăbiciunii, al răului ce se află în noi, pe care adesea am vrea să-l înlăturăm sau credem că-l putem rezolva rapid; începem să o studiem, credem că e suficient să o «elaborăm», s-o controlăm. Mărturisirea adaugă la claritatea confruntării personale și a cercetării de sine acel dat exterior nouă ce e indispensabil aflării unui răspuns real. Numai ascultând cuvintele de iubire ale celuilalt, ale celui dintâi și celui din urmă care ne iubește, adică Dumnezeu, putem înțelege păcatul și afla iertarea.

Mărturisirea e alegerea oamenilor adevărați, care nu se dau înapoi, care se străduiesc să devină mai buni, care se reconciliază cu propria slăbiciune și astfel o biruie. E putere pentru cei slabi, bogăție pentru cei săraci, speranță pentru cei deznădăjduiți, noutate pentru oamenii vechi ce renasc de sus. De fiecare dată când rostim Tatăl nostru cerem iertare, iar lucrul acesta ne ajută și să o putem dărui celorlalți. În evanghelii, Isus insistă tocmai pe iertarea celorlalți pentru a afla iertarea. Cât e de adevărat că amintirea iertării dobândite ne ajută să fim mărinimoși față de cei ce ne greșesc, să ne eliberăm de legea rațională și nemiloasă a greșelilor și motivelor, a judecăților!