Cateheza 7 – Cardinal Matteo Zuppi

7

SĂ IERTĂM DIN INIMĂ,

CA SĂ FIM IERTAȚI

Petru îl întreabă pe Domnul de câte ori trebuie să ierte pe fratele său ce-i greșește. Sugerează o măsură generoasă, de șapte ori. Noi nu știm să iertăm nici măcar o dată. Petru alege să o facă, dar până la un loc. Dorește o limită pentru a putea accepta mai ușor jertfa iertării. Da, iertarea e de neînțeles pentru felul nostru de a face dreptate. E nedreaptă. Atunci, cine ar mai putea să merite iertarea? Isus nu o condiționează în niciun fel, ne iartă și atât. De ce să condamnăm greșelile? Dacă eu iert astăzi, celălalt va continua să păcătuiască împotriva mea sau a celorlalți. Nu am nicio garanție.

Faptul de a suferi o nedreptate ne face destul de curând să ne simțim îndreptățiți a deveni învățători și judecători ai celorlalți, apărători implacabili ai dreptății. Iertarea pare o slăbiciune evidentă, ca și cum nu am fi capabili să reacționăm ori să ținem minte. Avem impresia că ne face să părem vulnerabili, așa încât celălalt ar putea să profite. Uneori, iertarea poate părea complicitate cu răul sau, mai grav, indiferență față de victimele greșelii, trădare față de însăși durerea lor. Ajungem să jertfim prietenii și relații, chiar unele profunde, de dragul de a avea dreptate. «El greșește iar eu trebuie să-l iert? De ce?». În iertare există mereu ceva nedrept, la fel ca iubirea. Dar ce anume transformă sufletul oamenilor și îi scapă de rău? Iubirea – înțeleaptă, înțelegătoare, puternică, dăruită, personală, fără a fi redusă la stadiul de sentiment superficial, lipsit de viață și de suflet – sau dreptatea? Iertarea nu șterge trecutul, nu e nepăsare față de prezent. Isus nu închide ochii înaintea păcatului nostru, ca un om distras ori atât de înțelegător încât nu mai judecă. El recunoaște răul, îl refuză și ne învață să nu-l acceptăm în viața noastră, nici măcar în cele mai mici lucruri. De aceea iartă, chiar și de pe cruce.

Iertarea înseamnă să nu cădem în capcana logicii răului, cu resentimentele, cu tentaculele interminabile ale unei dreptăți mereu nesătule. Iertarea înseamnă să scuzăm greșeala numai prin milostivire, fără să ținem socoteala. Iertarea înseamnă să mergi un kilometru în plus alături de cel care te obligă să mergi cu el un kilometru, numai ca să descoperi motivul cerinței sale, să răspunzi nevoii sale de iubire, să cauți cheia inimii sale și să înmoi cu blândețe îndârjirea sau răutatea sa. «Iubiți pe vrăjmașii voștri!». Iertarea dă șanse viitorului celui care o primește sau celui care o oferă, unui viitor diferit de dușmănie, de vină sau de păcat.

Ce se întâmplă cu cel care nu iartă și nu cere iertare? Acesta rămâne el însuși prizonier al răului suferit. Cel ce nu iartă cere socoteală; își aduce aminte și-l identifică pe celălalt cu greșeala lui, iar pe sine cu dauna suferită; se simte îndreptățit să facă rău oricui; ține la părerile sale; cultivă neîncrederea; încetează să iubească. Cel care nu iartă ajunge să caute răzbunarea și devine sclavul resentimentelor. Iertarea permite viitorul. Lipsa iertării înmărmurește totul în trecut.

Dar oare iertarea pune piedică dreptății? Devenim cu toții una, călăi și victime? Nu. E drept că nu există pace în lipsa dreptății, dar nu există nici dreptate în lipsa iertării. Lucrul acesta este valabil pentru popoare, pentru relațiile dintre popoare, în viața socială. Așa trebuie să fie. La fel se întâmplă, la scară redusă, în cazul fiecăruia dintre noi. Adevărata putere nu stă în răzbunare, în represalii, ci în dialogul ce potolește ura, dezarmează inima, construiește un altfel de viitor.

Isus nu pretinde ceva peste puterile omenești, ca și cum nu l-ar interesa problemele concrete ale vieții, ci iartă tocmai pentru că e om adevărat. Răzbunarea ne face neoameni. Iertarea nu reprezintă un gest ocazional de toleranță sau de bunătate, ci alegerea permanentă și puternică a iubirii. Isus cere tocmai puterea de a iubi pentru a putea învinge răul și a nu fi pângăriți, pentru a dezamorsa mecanismul ce continuă să regenereze păcatul și separarea dintre oameni. Acesta este secretul răspunsului lui Isus. Nu indică o poruncă, nu stabilește o limită, o regulă, ci arată importanța iubirii. Cu toții suntem slujitori datornici, aceasta e realitatea vieții noastre. Amintirea acestui lucru ne ajută să iertăm și să cerem iertare.

²³ De aceea, împărăţia cerurilor este asemănată cu un rege care a vrut să încheie conturile cu servitorii săi. ²⁴ Când a început să ceară [conturile], i-a fost prezentat unul care îi datora zece mii de talanţi. ²⁵ Întrucât nu avea să-i restituie, stăpânul a poruncit să fie vânduți el, soţia, copiii şi tot ce avea şi să achite [datoria]. ²⁶ Atunci, servitorul s-a prosternat în faţa lui, zicându-i: «Stăpâne, ai răbdare cu mine şi-ţi voi restitui totul!». ²⁷ Stăpânului i s-a făcut milă de servitorul acela, l-a lăsat să plece şi i-a iertat datoria.

²⁸ Dar ieşind, servitorul acela l-a găsit pe unul care era servitor împreună cu el şi care îi datora o sută de dinári. Înşfăcându-l, îl strângea [de gât] spunându-i: «Dă-mi ceea ce îmi eşti dator!». ²⁹ Căzând în genunchi, cel care era servitor împreună cu el îl implora, zicându-i: «Ai răbdare cu mine şi îţi voi restitui!». ³⁰ Dar el nu a vrut; dimpotrivă, a mers şi l-a aruncat în închisoare până când îi va fi plătit datoria.

³¹ Văzând deci ceilalţi servitori cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, i-au povestit stăpânului lor toate cele întâmplate. ³² Atunci, chemându-l stăpânul lui, i-a zis: «Servitor rău, ţi-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. ³³ Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m-am îndurat de tine?». ³⁴ Şi, mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria.

³⁵ Tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă”. (Matei 18,23-35)

Adesea suntem asemenea slujitorului iertat din evanghelie. Poate că a acumulat acea datorie uriașă gândindu-se că nimeni nu-i va mai cere socotelă. Începuse să facă pe șeful, să acapareze, însușinu-și ceea ce îi fusese doar încredințat. Poate că se bizuia pe puterile sale și pe urmă s-a trezit victima unui mecanism ce-l depășea. Poate s-a lăsat cuprins de iluzia îmbogățirii facile, cu orice preț, rapide, și a rămas, așa cum pățesc cei mai mulți, înșelat. Stăpânul acționează inițial cu dreptate și-l pedepsește pe slujitor. Ce trebuia să facă? Nu se răzbună, și cu toate că știa că îi era imposibil să plătească datoria, vrea să-l trimită în temniță până când va restitui banii. Are dreptate, dar dreptatea nu e de ajuns. Înaintea rugăminților acelui om, se îndură. Continuă să acorde încredere unui slujitor pungaș sau incapabil, tolerează. Iertarea înseamnă a permite cuiva să trăiască, să se răscumpere. Nu îi răpește viitorul, are încredere, așa cum face și cu noi, chiar și atunci când noi înșine considerăm că nu e drept să fim iertați și ne resemnăm.

Dar slujitorul acela uită repede. Nu e recunoscător, consideră că totul i se cuvine. Tocmai el, pungașul, se ia de ceilalți. Nu-i tratează pe ceilalți așa cum ar fi vrut să fie el tratat. E exigent, rigid cu celălalt slujitor ce îi datora o nimica toată. Merge pe mâna justiției, care se demonstrează a fi nemiloasă. La fel facem și noi atunci când nu-i acordăm încredere celuilalt. O dorim pentru noi, ne simțim în măsură să putem face imposibilul, dar considerăm că pentru ceilalți e altfel și devenim judecători aspri și neînduplecați. «Ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri». Slujitorul acela care a ales justiția fără dragoste față de ceilalți e judecat, la rândul lui, în același fel.

De aceea, creștinul îi cere iertare lui Dumnezeu în prezența preotului. «Păcătoșii», cei care simt povara propriului trecut, a eșecurilor și dezamăgirilor față de ceilalți și față de ei înșiși, intuiesc efectul eliberator al iertării și leacul milostivirii. În umilință, fără pretinse merite ce deformează realitatea și induc ideea că sunt altcineva decât ceea ce sunt cu adevărat, sau pe care le utilizează crezând că vor putea evita o confruntare reală cu ei înșiși, «păcătoșii» experimentează puținătatea propriei vieți și, comparativ cu aceasta, măreția iubirii căpătate.

Atunci când ne confruntăm cu slăbiciunea noastră înțelegem cât este de mare ajutorul din partea lui Dumnezeu. Altfel, vom crede mereu că avem vreun merit sau calitate care ne îndreptățesc. Umilința ne ajută să descoperim sufletul și să înțelegem harul iertării. «Păcătosul» nu poate minimaliza, falsifica singurătatea cauzată de rău, suferința provocată și cea pe care o simte în el însuși, eșecul, dezamăgirea, pentru că le-a experimentat, le-a văzut consecințele; resimte osânda și găsește în Isus un om bun, care ascultă și eliberează. Nu e o problemă de fațadă, ci de suflet. Nu e ceva de prisos, o bunăstare interioară, ci luptă pentru supraviețuire.