Sfânta Euharistie – Particularități în Biserica Română Unită cu Roma

          Preafericirile Voastre, Eminența Voastră, Înalt Preasfințiile Voastre, Preasfințiile Voastre Doresc să vă transmit un salut din partea Preafericirii Sale, Preafericitul Părinte Lucian Cardinal Mureșan, tuturor Domniilor Voastre.

          Papa Ioan Paul al II-lea în 17 aprilie 2003, prin „Scrisoarea Enciclică Ecclesia de Eucharistia,” relua principalele teme pe care teologia o acordă Misterului euharistic încă din timpul Conciliului din Trento, dezvoltate de Papa Leon XIII (Enciclica Mirae Caritatis – 28 mai 1902), Papa Pius XII (Enciclica Mediator Dei – 20 noiembrie 1947) sau de către Papa Paul al VI-lea (Enciclica Mysterium Fidei – 3 septembrie 1965), continuând ideile expuse în Scrisoarea Apostolică Dominicae Cenae din 24 februarie 1980 : „Biserica trăiește Euharistia, Biserica se naște din Euharistie, celebrează Euharistia şi este edificată de Euharistie.”

          Trăirea credinței este rodul răspunsului pe care fiecare credincios în parte, într-o simfonie, împreună cu comunitatea creștină locală, fructifică harul lui Dumnezeu și Cuvântul Domnului care se revelează într-un ambient geo-cultural concret. În Răsăritul creștin trăirea credinței este strâns legată de calendarul activităților agrare, de ritmul sărbătorilor, a evenimentelor sociale legate de nașterea unui om – Botez, de formarea unei familii – Cununia, de rugăciunile la vreme de secetă, de cataclisme naturale, de epidemii (molimă), războaie, până la conducerea pe ultimul drum a unui membru al comunității – înmormântarea și cultul strămoșilor. Biserica din centrul comunității tradiționale, cu icoanele, cântările liturgice, rugăciunile, regulile, calendarul și reperele morale care normează viața unui popor devine cel mai important element antropologic care exprimă unitatea în diversitate, devenind expresia unei Biserici locale ca fidelitate a creștinilor fată de practicile de rit, păstrarea neștirbită a patrimoniului liturgic, spiritual şi disciplinar propriu, devenite „legea strămoșească”.

          Biserica română aparține marii tradiții constantinopolitane, făcând parte din familia Bisericilor de rit greco-bizantin. Peste esența comună ritului constantinopolitan, de-a lungul timpului s-au adăugat elementele specifice impuse de limba liturgică română, de practicile particulare şi sensibilitatea spirituală autohtonă, elemente care conduc în cele din urmă la formarea ritului bizantin-român.

          Propun, în continuare, prezentarea particularităților istorice și sublinierea practicilor Bisericii Române referitoare la celebrarea euharistică, adaptări disciplinare, precum și experiența recentă a Bisericii în timpul restricțiilor sanitare impuse de pandemia de Covid-19.

          1) „Locul teologic” al prezenței euharistice este Sfânta Liturghie. O primă caracteristică a Bisericii Române Unite este folosirea limbii române ca limbă de cult încă de la semnarea Actului de Unire. Limba de cult folosită în Biserica Română până în secolul al XVIII-lea a fost, cu mici excepții, limba slavonă bisericească (церковнословянська), circulând ediţii ale Liturghierului de la Cetejine (Serbia), urmate de ediția lui Macarie (Târgovişte 1508, a doua ediţie Braşov 1588, a treia la Dealul 1646). Spre sfârșitul secolului XVII în Transilvania se răspândește ideea folosirii limbii naționale ca limbă de cult, lucru cerut explicit de primul ierarh român-unit, Atanasie Anghel, care decretează ca „popii să facă cât vor putea slujba în românește.”

          Traducerea completă a Liturghiilor într-o limbă română coerentă este realizată de Mitropolitul Antim Ivireanul, ediția din anul 1713 devenind lucrarea de referință de la care pornesc ulterior toate edițiile românești, atât ortodoxe cât şi greco-catolice, corectate şi actualizate, până la cele două forme aflate în uz astăzi în Bisericile române surori. Sunt prezente și anumite particularități ale ritului român față de ritul greco-bizantin sau față de ritul bizantin-slav, de exemplu introducerea recitării de trei ori a troparului invocării Spiritului Sfânt de la Ora a III-a, care separă rugăciunea epiclezei de invocarea concretă a intervenției epicletice, practică specifică ritului greco-bizantin-român. Grija pentru păstrarea disciplinei liturgice tradiționale dar și pentru editarea liturghierelor într-o limbă liturgică conformă evoluției limbii vii, vorbite, se observă în edițiile tipărite la Blaj în 1756, 1775, 1807, 1870 (introducerea grafiei latine și a schimbărilor Duh-Spirit, miluiește-îndură-te, etc.), 1905, 1931. După ieșirea din catacombe, după 1989, s-au tipărit Liturghierul editat la Roma-Blaj 1996 și ultima ediție, Blaj 2014, care realizează reaşezarea sănătoasă a limbajului liturgic românesc pe bazele expresiilor teologice tradiţionale și corectarea anumitor termeni conform semnificației edițiilor originale grecești și slavone.

          2) În ceea ce privește împărtășirea credincioșilor, la începutul sec. XX ierarhia unită a promovat o pastorație care a pus pe primul loc Sfânta Euharistie, introducându-se cuminecarea frecventă, celebrarea Sfintei Liturghii peste săptămână în perioada Postului Mare (cu lecționarul specific acestei perioade – evangheliile și cartea Apocalipsei – aprobat de Congregația pentru Bisericile Orientale, în uz în bisericile greco-catolice) și cultul Preasfintei Euharistii prin rugăciunile de adorație și binecuvântarea euharistică, la ora actuală practici indispensabile în pietatea poporului creștin.

          3) În ceea ce privește cele trei sacramente ale inițierii creștine, Botezul, Mirul și Sfânta Împărtășanie, la ora actuală, se tinde să se dea împreună, precum în vechime. Datorită faptului că există o obișnuință de a se pregătii copii pentru prima Împărtășanie, mai ales în orașele mai mari cu mai mulți copii sau la școlile catolice se trece încet la Prima Mărturisire și Împărtășirea solemnă.

          4) Tot ca o trecere spre situația actuală, încă din perioada Imperiului Habsburgic Biserica Română Unită a jucat un rol de avangardă în emanciparea poporului și în promovarea măsurilor de igienă și sanitare necesare. În plină perioadă de epidemii de holeră și mortalitate infantilă generată de variolă, un rol de avangardă l-a avut episcopul greco-catolic de Oradea, Samuil Vulcan (1758-1839), care pune în aplicare o medicină pastorală: episcopul emite câteva circulare prin care face recomandări de păstrare a igienei personale, dă indicații privind îngrijirea bolnavilor și convalescenților, recomandă aerisirea locuințelor, „deoarece se știe că bolile contagioase se răspândesc mai ales datorită lipsei de igienă”. Vaccinarea antivariolică a început pe teritoriul Eparhiei greco-catolice de Oradea în 1817; în anul 1827 Samuil Vulcan dând mai multe scrisori pastorale prin care îi instruiește pe preoți să educe poporul și să susțină adevărate campanii de vaccinare a copiilor mici, dă circulare în conformitate cu cunoștințele medicale ale timpului care privesc profilaxia și tratamentul simptomatic al holerei. Tot din motive de igienă, este perioada în care în Biserica Română Unită se renunță la folosirea linguriței fiind o hotărâre care a devenit o cutumă preluată și păstrată până astăzi: la pregătirea Sfintelor Daruri, prescura se taie în forma unor părticele lungi care la Împărtășanie sunt luate cu mâna și înmuiate de către preot în Sfântul Sînge și administrate fără ca să se atingă gura credinciosului, evitându-se orice atingere directă, de unde și evitarea unei eventuale contaminări de la o persoană bolnavă la una sănătoasă. În timpul pandemiei de Covid-19 au fost campanii în presă îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe Române și a practicii împărtășirii credincioșilor cu lingurița, situație inexistentă în cazul Bisericii noastre încă din sec. XIX.

          5) În timpul restricțiilor sanitare impuse  în anul 2020, în afara asigurării pastorației în condiții speciale, mai ales a asistenței bolnavilor și celebrarea slujbelor de înmormântare în condiții speciale, un rol important l-a avut celebrarea zilnică pe altarele bisericilor noastre a Sfintei Liturghii și transmiterea online pe diferite căi: canalul youtube al Eparhiei de Oradea, transmisiile Radio Maria sau TV, transmisii pe Facebook din parohii mai mici pentru proprii credincioși. Conciliul Vatican II, prin Inter mirifica trasa liniile directoare ale folosirii mijloacelor mass media, iar noutatea Mileniului III constă în faptul că omul a intrat într-o nouă epocă, marcată de „revoluția numerică” și de internet. De altminteri, această trăire spirituală, în Biserica noastră, a fost o practică bine cunoscută în timpul comunismului și al persecuției Bisericii în România când se asculta Sfânta Liturghie la Radio Vatican și Radio Europa Liberă iar în jurul radioului se adunau, în mod clandestin, credincioșii pentru a se ruga.

          În cazul „comuniunii online” ceea ce contează este „comuniunea spirituală” care implică „o comuniune ca efort pentru a actualiza în mod personal uniunea în credință și iubire cu Domnul în Spiritul său. Comuniunea spirituală conferă în mod real fructul și bunurile sacramentului.”[1] Karl Rahner explică faptul că: „comuniunea spirituală nu este un simplu substitut «ca și cum» al comuniunii sacramentale. Din potrivă produce, în Spirit, o comuniune, reală și în mod supranatural rodnică, cu persoana lui Isus; o comuniune a cărui contact cu trupul lui Hristos, când este primit ca hrană în comuniunea sacramentală, nu este decât semnul sensibil, nu este decât un mijloc sacramental în totalitate orânduit în serviciul acestei comuniuni cu Hristos în Spirit.”[2] Momentul culminant al participării online la o celebrare liturgică rămâne „împărtășania spirituală”. Aceasta devine: „un demers al credinței personale și a iubirii ordonate spre comuniunea spirituală. Este o adeziune conștientă a acestei uniuni spirituale cu Hristos care aduce harul sfințitor al Spiritului Sfânt; acceptarea reînnoirii în adâncul inimii, a unei astfel de uniuni, este ceea ce mărește și aprofundează o densitate ontologică.[3] Este o participare iconică. Transmiterea Sfintelor Liturghii „în direct” au fost „interfața” care a permis, în sensul spiritualității iconice, „trăirea” comuniunii, transformând credincioșii care au participat fiecare în parte, izolat, împreună cu preoții celebranți, într-o „comunitate” reală în sens metafizic. Nu este practica comunitară ordinară, însă a protejat absența posibilității participării comunitare. Această experiență a purificat și a spiritualizat gestul participării la celebrările liturgice din biserică.

          Un studiu în ambientul urban și rural făcut în Eparhia de Oradea Mare imediat după reluarea participării Sfintelor Liturghii cu public, demonstrează utilitatea măsurilor luate în această perioadă, precum și „plasticitatea corpului eclezial” care s-a adaptat și a participat la celebrări, mai ales la Sărbătoarea Pascală. Începând cu data de 14 martie 2020, sâmbăta pomenirilor răposaților, numărul accesărilor a urcat la 393, pe 15 martie (Duminica a Doua din Postul Mare) 1833 de accesări (cu 1563 de accesări mai mult decât în duminica precedentă). Vârfurile de audiență corespund Duminicilor și zilelor de sărbătoare: Duminica a treia din Postul Mare (22.03.2020) un număr de 2232 de accesări, pe 25 martie, Bunavestire (1833 accesări), Duminica a patra din Postul Mare (29.03.2020) cu 1892 de accesări, Duminica a cincea (05.04.2020) cu 2105 accesări, iar pe 12.04.2020, de Florii, un număr de 2788 de accesări. Săptămâna Mare: Luni 1229 de accesări, marți 1130 accesări, miercuri 1668 de accesări. Joia Mare (16.04.2020), cu Sfânta Liturghie de dimineața și Denia celor 12 Evanghelii seara, este marcată de un număr de 4145 de accesări online, fiind una dintre cele mai importante zi pentru pietatea populară în ritul bizantin. Vinerea Mare, cu Prohodul Domnului, un număr de 3740 de accesări online, Utrenia Pascală și Sfânta Liturghie de Paști (19.04.2020) avem punctul maxim de 5404, respectiv 2588 de accesări, acestea fiind transmise și de către TV Maria. După revenirea la normalitate, numărul accesărilor s-a reîntors la audiența normală, ceea ce arată că rămâne un mijloc folosit numai de către bolnavii care nu se pot deplasa la biserică.

+ Virgil Bercea – 1.IX.2021

[1] cf. Karl Rahner, L´Eucharistie et les hommes d´aujourd´hui, Maison MAME, 1966, p. 160.

[2] ibidem, p. 161.

[3] ibidem