Pandemie, cardinalul Parolin: „În pofida fricii, să nu ne închidem în noi înşine”

De Andrea Tornielli

„Biserica veghează împreună cu fiecare. Este aproape de toţi cei care suferă şi sunt în nevoie”. Secretarul de stat Pietro Parolin exprimă în felul acesta proximitatea Bisericii în acest timp dramatic pe care îl trăieşte omenirea din cauza pandemiei. Cardinalul, în acest interviu cu mass-media vaticane, invită să nu dispară niciodată „solidaritatea internaţională”: în pofida urgenţei şi a fricii, „este momentul de a nu ne închide în noi înşine”.

Cum trăiesc papa şi Curia Romană acest moment de urgenţă?

Împărtăşim cu toate persoanele un moment dificil. Pentru mulţi este un moment dramatic. Mă gândesc la bolnavi, la bătrâni mai ales, la muribunzi, la rudele lor. Suntem în timpul veghii pascale. Biserica veghează cu fiecare. Este aproape de toţi cei care suferă şi sunt în nevoie. Avem nevoie să fim eliberaţi din închisoarea timpului trăit în frustrare, din ameninţarea bolii şi a morţii. „Lazăr, vino afară!” (In 11,43), este strigătul care răsună în timp, în acest timp în mod deosebit, pentru ca el să fie un timp nou al vieţii şi al spiritului. Sfântul Părinte Francisc caută toate modurile posibile pentru a fi aproape de oameni, în întreaga lume. Pentru el contactul cu persoanele a fost mereu fundamental şi, chiar dacă în manieră nouă şi inedită, intenţionează să-l menţină. Transmisia directă zilnică a Sfintei Liturghii de la „Sfânta Marta” este un semn concret. Rugăciunea constantă pentru victime, pentru rudele lor, pentru personalul sanitar, pentru voluntari, pentru preoţi, pentru lucrători, pentru familii este un alt semn concret. Noi toţi colaboratorii încercăm să-l ajutăm să menţină contactele cu Bisericile din toate ţările din lume.

Ce ne învaţă acest eveniment dramatic, care loveşte familiile, schimbă viaţa persoanelor şi care va provoca repercusiuni grave şi asupra sistemului economic?

Trăim o dramă destinată să aibă consecinţe relevante asupra vieţilor noastre. Înainte de toate, suntem puşi în faţa fragilităţii noastre şi a vulnerabilităţii noastre. Ne dăm seama că noi nu suntem creatori, ci suntem sărmane creaturi, care există pentru că le dăruieşte Cineva în fiecare clipă viaţa. Nu suntem stăpâni absoluţi. Este suficient un fleac, un duşman misterios şi invizibil, pentru a ne face să suferim, pentru a ne face să ne îmbolnăvim grav, pentru a ne face să murim. Ne simţim mici, nesiguri, având nevoie de ajutor. În afară de asta suntem puşi în faţa esenţialului, a ceea ce contează cu adevărat. Ne este oferită posibilitatea de a redescoperi valoarea familiei, a prieteniei, a raporturilor interpersonale, a frecventărilor pe care în mod normal le neglijăm, a solidarităţii, a generozităţii, a împărtăşirii, a apropierii în concreteţea lucrurilor mici. Avem nevoie unii de alţii şi avem nevoie de comunităţi şi societăţi care să ne ajute să ne îngrijim unii de alţii. În sfârşit, eu cred că acesta este un moment oportun pentru a ne întoarce la Dumnezeu cu toată inima, aşa cum ne amintea papa Francisc în momentul extraordinar de rugăciune din 27 martie şi cu câteva zile înainte la rugăciune „ecumenică” Tatăl Nostru, făcută împreună cu toţi creştinii din lume.

Ce privire ne ajută credinţa creştină să avem asupra realităţii din aceste zile?

Credinţa creştină este intrarea năvalnică a lui Dumnezeu în istoria omului. Dumnezeu care se face trup, Dumnezeu care vine să împărtăşească totul din existenţa noastră, în afară de păcat, şi este dispus să pătimească şi să moară pentru a ne mântui. Ne pregătim să celebrăm Paştele în acest Post Mare aşa de deosebit: Isus învie, învinge moartea, dăruieşte viaţa. Privirea de credinţă, în aceste timpuri dificile ne ajută să ne abandonăm tot mai mult lui Dumnezeu, să batem la uşa sa cu rugăciunea noastră neîncetată pentru ca să scurteze acest timp de încercare. Ne ajută să vedem binele aşa de mult care ne înconjoară şi care este mărturisit de multe persoane. Întăreşte faptul de a atinge cu mâna creativitatea pastorală, amintită deja de papa Francisc, a episcopilor, preoţilor, călugărilor, călugăriţelor şi angajarea atâtor laici. Sunt „glasul” Evangheliei. Aşa cum sunt toţi cei care (de la medici la infirmieri, la voluntari) care luptă cu boala. Cred că face bine a vedea cum Biserica, trăind cufundată în realitatea oamenilor săi, caută şi găseşte mii de căi, folosind toate mijloacele posibile, pentru a face în aşa fel încât persoanele să nu fie singure, să se poată ruga, să poată primi un cuvânt de încurajare. M-a impresionat că, deşi în drama actuală, se găseşte modul de exprimare – de exemplu cu muzica şi cântarea – pentru a fi împreună. Mi-ar plăcea ca acest lucru să poată avea loc în vreun fel şi pentru parohii. Ar fi frumos dacă toate bisericile, la aceeaşi oră, de exemplu la amiază, ar trage clopotele lor timp de un minut; şi ca acest sunet alo lor să fie o chemare la rugăciune împreună chiar dacă fizic sunt departe…

Ce ne puteţi spune despre situaţia sanitară a angajaţilor de la Sfântul Scaun?

Aşa cum ştiţi la ora actuală sunt şapte cazuri de rezultat pozitiv la Covid-19. La începutul lunii martie a fost cazul unei persoane care a tranzitat în ambulatoriile din serviciul nostru sanitar pentru examene medicale în vederea unei angajări în Curie. La acest prim caz, în săptămânile trecute s-au adăugat alte şase. Toţi au depăşit faza critică şi acum se simt mai bine. Desigur, ca în Italia şi în toate ţările din lume, monitorizăm situaţia zi de zi, oră de oră, graţie angajării medicilor şi infirmierilor noştri.

Ce face concret Sfântul Scaun în acest moment pentru a ajuta Bisericile din lume?

Sfântul Scaun, prin Dicasterele sale, se angajează să menţină contactele cu Bisericile particulare, încercând să ajute, pe cât posibil, populaţiile deosebit de lovite de răspândirea coronavirusului, independent de apartenenţa religioasă sau naţională, aşa cum a făcut mereu. De când a început urgenţa sanitară la nivel global, Sfântul Părinte însuşi a voit să exprime apropierea şi solidaritatea sa faţă de populaţia chineză, trimiţând un dar organizaţiei caritative Jinde Charities şi diecezei de Hong Kong, şi după aceea şi Iranului, Italiei şi Spaniei. Şi sunt în studiu diferite iniţiative pentru a da concreteţe solidarităţii şi pentru a mărturisi caritatea.

Liturghiile şi celelalte celebrări – inclusiv înmormântările – sunt suspendate, însă bisericile sunt aproape peste tot încă deschise. Ce înseamnă asta? Ce simţiţi să spuneţi credincioşilor care nu pot primi sacramentele?

Suspendarea celebrărilor a fost necesară pentru a evita aglomerările. Însă în aproape toate oraşele bisericile rămân deschise şi eu sper ca să fie redeschise cât mai curând şi acelea care eventual au fost închise: acolo este prezenţa lui Isus Euharistie, preoţii continuă să se roage şi să celebreze Sfânta Liturghie pentru credincioşii care nu pot să participe la ea. Este frumos să ne gândim că uşa casei lui Dumnezeu rămâne deschisă, aşa cum sunt deschise uşile caselor noastre, chiar dacă suntem invitaţi puternic să nu ieşim decât pentru motive de forţă majoră. Familia este Biserică familială, putem să ne rugăm şi să ne pregătim pentru Paşte urmărind celebrările şi rugăciunile la televizor. Numeroşilor credincioşi care suferă pentru că nu pot să primească sacramentele aş vrea să le spun că împărtăşesc durerea lor, dar să le amintesc, de exemplu, posibilitatea împărtăşaniei spirituale. În afară de asta, papa Francisc, prin Penitenţiaria Apostolică, a acordat darul de indulgenţe speciale credincioşilor, nu numai celor loviţi de Covid-19, ci şi lucrătorilor sanitari, rudelor şi tuturor celor care în orice mod, chiar şi cu rugăciunea, se îngrijesc de ei. Dar există şi un alt aspect care într-un timp de veghere cum este acesta trebuie evidenţiat şi întărit. Şi este posibil pentru toţi. Rugăciunea folosind Cuvântul lui Dumnezeu. A citi, a contempla, a primi Cuvântul care vine. Dumnezeu a umplut cu al său Cuvânt golul care ne înspăimântă în aceste ore. În Isus, Dumnezeu s-a comunicat, Cuvânt deplin şi definitiv. Nu trebuie pur şi simplu să umplem timpul, ci să ne umplem de Cuvânt.

Una din dramele din aceste zile este reprezentată de singurătate. În secţiile Covid-19 oamenii mor singuri, fără întărirea propriilor rude care nu pot să intre în saloanele de terapie intensivă. Cum poate manifesta Biserica apropierea sa de persoane?

Este una din consecinţele epidemiei care, într-un anumit sens, mă tulbură. Am citit şi am ascultat relatări dramatice şi înduioşătoare. Când, din păcate, nu este posibilă prezenţa preotului la patul celui care este în ceasul morţii, fiecare botezată şi fiecare botezat poate să se roage şi să aducă încurajare, în virtutea preoţiei comune primite cu sacramentul Botezului. Este frumos şi evanghelic să ne imaginăm în acest timp dificil, că în vreun mod, şi mâinile medicilor, infirmierilor, lucrătorilor sanitari, care în fiecare zi consolează, vindecă sau însoţesc în ultimul moment de viaţă pe aceşti bolnavi, să devină mâinile şi cuvintele noastre ale tuturor, ale Bisericii, ale familiei care binecuvântează, salută, iartă şi mângâie. Este mângâierea lui Dumnezeu care vindecă şi dă viaţă, şi viaţa veşnică.

Cum vor avea loc celebrările din Săptămâna Sfântă în Vatican?

Am studiat modalităţi diferite de cele tradiţionale. De fapt nu va fi posibil să fie primiţi pelerinii aşa cum s-a întâmplat mereu. Respectând pe deplin normele de precauţie pentru a evita infectarea, vom încerca să celebrăm marile ritului din Triduum-ul Pascal în aşa fel încât să-i însoţim pe toţi cei care din păcate nu vor putea să meargă în biserici.

Criza devine mondială şi începe să implice şi ţări din sudul lumii. În ce mod poate contribui Biserica la un spirit de ajutor reciproc între naţiuni şi continente diferite şi cu probleme diferite, pentru ca să nu dispară spiritul de solidaritate şi de colaborare multilaterală?

Din păcate ne aflăm în faţa unei pandemii şi infectarea se răspândeşte ca o pată de ulei. Pe de o parte, vedem câte eforturi extraordinare au angajat ţările dezvoltate, cu multe sacrificii la nivel de viaţă obişnuită a fiecărei familii şi de economie naţională, pentru a înfrunta eficient criza sanitară şi a elimina răspândirea virusului. Însă, pe de altă parte, trebuie să mărturisesc că mă preocupă şi mai mult situaţia din ţările mai puţin dezvoltate, unde structurile sanitare nu vor fi în măsură să asigure îngrijirile necesare şi adecvate populaţiei în cazul unei răspândiri mai mari a bolii Covid-19. Prin vocaţie, Sfântul Scaun încearcă să aibă ca orizont lumea întreagă, încearcă să nu-i uite pe cei care sunt departe, pe cei care suferă mai mult, pe cei care eventual cu greu sunt luminaţi de reflectoarele mass-mediei internaţionale. Aceasta nu este o preocupare legată numai de actuala urgenţă datorată pandemiei: câte războaie, câte epidemii, câte penurii biciuiesc atâţia fraţi şi surori ai noştri! Cu adevărat este nevoie să ne rugăm şi să ne angajăm cu toţii, pentru ca să nu dispară niciodată solidaritatea internaţională. În pofida urgenţei, în pofida fricii, este momentul de a nu ne închide în noi înşine. Din păcate ne dăm seama de asta în aceste zile: probleme şi drame pe care le consideram departe de vieţile noastre, au bătut la uşa noastră. Este o ocazie pentru a ne simţi mai uniţi şi a face să crească spiritul de solidaritate şi împărtăşire între toate ţările, între toate popoarele, între toţi bărbaţii şi femeile din lumea noastră. Din această urgenţă se vor naşte dificultăţi şi schimbări profunde. Avem ne voie ca aceia care au responsabilităţi politice să le exercite dincolo de egoismul propriului interes, personal, de grup, naţional, ci să ştie să privească la bunul comun cu înţelepciune şi cu responsabilitate, conform valorilor de libertate şi de dreptate.

(După Vatican News, 2 aprilie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro