Amărăciunile în viaţa preotului

O reflecţie ad intra

Nu doresc atât să reflectez asupra suferinţelor care derivă din misiunea preotului: sunt lucruri foarte cunoscute şi deja diagnosticate pe larg. Doresc să vorbesc cu voi, cu această ocazie, despre un duşman subtil care găseşte multe moduri pentru a se camufla şi a se ascunde şi ca un parazit ne fură lent bucuria vocaţiei la care am fost chemaţi într-o zi. Vreau să vă vorbesc despre acea amărăciune focalizată în jurul raportului cu credinţa, cu episcopul, cu confraţii. Ştim că pot să existe alte rădăcini şi situaţii. Însă acestea sintetizează atâtea întâlniri pe care le-am avut cu unii dintre voi.

Accentuez imediat două lucruri: primul, că aceste rânduri sunt rod al ascultării câtorva seminarişti şi preoţi din diferite dieceze italiene şi nu se pot sau nu trebuie referite la vreo situaţie specifică. Al doilea: că marea parte a preoţilor pe care-i cunosc sunt mulţumiţi cu viaţa lor şi consideră aceste amărăciuni ca făcând parte din trăirea normală, fără drame. Am preferat mai degrabă să expun ceea ce ascult decât să exprim opinia mea despre această temă.

A privi în faţă amărăciunile noastre şi a ne confrunta cu ele ne permite să luăm contact cu umanitatea noastră, cu umanitatea noastră binecuvântată. Şi astfel să ne amintim că noi ca preoţi nu suntem chemaţi să fim atotputernici ci oameni păcătoşi şi trimişi. Aşa cum spunea sfântul Irineu din Lyon: „ceea ce nu este asumat nu este răscumpărat”. Să lăsăm ca şi aceste „amărăciuni” să ne indice calea spre o adorare mai mare a Tatălui şi să ne ajute să experimentăm din nou forţa ungerii sale milostive (cf. Lc 15,11-32). Pentru a spune asta cu psalmistul: „Ai schimbat geamătul meu în dans, mi-ai sfâşiat haina de pocăinţă şi m-ai încins cu bucurie, pentru ca sufletul meu să-ţi cânte fără încetare” (Ps 30,12-13).

Primă cauză de amărăciune: probleme cu credinţa.

„Noi credeam că El era”, îşi destăinuie unul altuia discipolii de la Emaus (cf. Lc 24,21). O speranţă dezamăgită este la rădăcina amărăciunii lor. Însă trebuie reflectat: este Domnul care ne-a dezamăgit sau noi am confundat speranţa cu aşteptările noastre? Speranţa creştină în realitate nu dezamăgeşte şi nu eşuează. A spera nu înseamnă a ne convinge că lucrurile vor merge mai bine, ci că tot ceea ce se întâmplă are un sens în lumina Paştelui. Însă pentru a spera creştineşte trebuie – aşa cum îl învăţa sfântul Augustin pe Proba – să trăim o viaţă de rugăciune substanţială. Acolo învăţăm să distingem între aşteptări şi speranţe.

Or, raportul cu Dumnezeu – mai mult decât dezamăgirile pastorale – poate să fie cauză profundă de amărăciune. Uneori se pare aproape că El nu respectă aşteptările unei vieţi depline şi îmbelşugate pe care le aveam în ziua hirotonirii. Uneori o adolescenţă care nu s-a terminat niciodată nu ajută la trecerea de la vise la spes. Probabil că noi ca preoţi suntem prea „cumsecade” în raportul nostru cu Dumnezeu şi nu ne hazardăm să protestăm în rugăciune, aşa cum face în schimb foarte des psalmistul – nu numai pentru noi înşine, şi pentru oamenii noştri; pentru că păstorul poartă şi amărăciunile oamenilor săi -; dar şi psalmii au fost „cenzuraţi” şi cu greu putem să ne însuşim o spiritualitate a protestului. Astfel cădem în cinism: nemulţumiţi şi un pic frustraţi. Adevăratul protest – al adultului – nu este împotriva lui Dumnezeu ci în faţa Lui, pentru că se naşte tocmai din încrederea în El: cel care se roagă îi aminteşte Tatălui cine este şi ce este demn de numele său. Noi trebuie să sfinţim numele său, însă uneori discipolilor le revine să-l trezească pe Domnul şi să-i spună: „Nu-ţi pasă că pierim?” (Mc 4,35-41). Astfel Domnul vrea să ne implice direct în împărăţia sa. Nu ca spectatori, ci participând activ.

Ce diferenţă există între aşteptare şi speranţă? Aşteptarea se naşte când ne trăim viaţa ca să ne salvăm viaţa: ne zbatem căutând siguranţe, recompense, avansări… Când primim ceea ce vrem simţim aproape că nu vom muri niciodată, că va fi mereu aşa! Pentru că punctul de referinţă suntem noi. În schimb speranţa este ceva ce se naşte în inimă atunci când ne decidem să nu ne mai apărăm. Când recunosc limitele mele şi că nu totul începe şi se termină cu mine, atunci recunosc importanţa de a avea încredere. Deja teatinul Lorenzo Scupoli în Lupta spirituală învăţa asta: cheia a toate este într-o mişcare dublă şi simultană: a nu avea încredere în sine, a avea încredere în Dumnezeu. Sper nu atunci când nu mai este nimic de făcut, ci atunci când încetez să mă străduiesc numai pentru mine. Speranţa se sprijină pe o alianţă: Dumnezeu mi-a vorbit şi mi-a promis în ziua hirotonirii că viaţa mea va fi o viaţă deplină, cu plinătatea şi gustul Fericirilor; desigur chinuită – aşa cum este aceea a tuturor oamenilor -, dar frumoasă. Viaţa mea este gustoasă dacă fac Paştele, nu dacă lucrurile merg aşa cum spun eu.

Şi aici se înţelege un alt lucru: nu este suficient a asculta numai istoria pentru a înţelege aceste procese. Trebuie ascultată istoria şi viaţa noastră în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Discipolii de la Emaus au depăşit dezamăgirea atunci când Cel Înviat le-a deschis mintea pentru înţelegerea Scripturilor. Iată: lucrurile vor merge mai bine nu numai pentru că vom schimba superiori, sau misiune, sau strategii, ci pentru că vom fi mângâiaţi de Cuvânt. Mărturisea profetul Ieremia: „Cuvintele tale au fost spre bucuria şi spre veselia inimii mele” (15,16).

Amărăciunea – care nu este un păcat – trebuie primită. Poate să fie o mare ocazie. Probabil este şi salutară, pentru că face să sune semnalul de alarmă interioară: atenţie, ai confundat siguranţele cu alianţa, devii „nepriceput şi greoi de inimă”. Există o tristeţe care ne poate conduce la Dumnezeu. S-o primim, să nu ne supărăm pe noi înşine. Poate să fie ocazia bună. Şi sfântul Francisc de Assisi a experimentat asta, ne aminteşte în Testamentul său (cf. Fonti Francescane, 110). Amărăciunea se va schimba într-o mare dulceaţă, iar dulceţile uşoare, lumeşti, se vor transforma în amărăciuni.

A doua cauză de amărăciune: probleme cu episcopul

Nu vreau să cad în retorică sau să caut ţapul ispăşitor, şi nici să mă apăr sau să-i apăr pe cei din domeniul meu. Locul comun care găseşte în superiori greşelile pentru toate nu mai funcţionează. Toţi suntem greşitori în cele mici şi în cele mari. În ziua de astăzi pare că respirăm o atmosferă generală (nu numai între noi) de o mediocritate răspândită, care nu ne permite să ne căţărăm pe evaluări uşoare. Însă rămâne faptul că multă amărăciune în viaţa preotului este dată de omisiunile păstorilor.

Toţi trăim experienţa limitelor şi lipsurilor noastre. Înfruntăm situaţii în care ne dăm seama că nu suntem pregătiţi cum se cuvine… Dar urcând spre serviciile şi slujirile cu vizibilitate mai mare, lipsurile devin mai evidente şi zgomotoase; şi este şi consecinţă logică faptul că în acest raport se joacă mult, în bine şi în rău. Care omisiuni? Nu se face aluzie aici la divergenţele adesea inevitabile cu privire la probleme de gestionare sau la stiluri pastorale. Acest lucru este tolerabil şi face parte din viaţa de pe acest pământ. Până când Cristos nu va fi totul în toţi, toţi vor încerca să se impună asupra tuturor! Adam cel decăzut care este în noi ne face aceste glume.

Adevărata problemă care amărăşte nu sunt divergenţele (şi probabil că nici greşelile: şi un episcop are dreptul să greşească aşa ca toate creaturile), cât mai degrabă două motive foarte serioase şi destabilizatoare pentru preoţi.

Înainte de toate o anumită derivă autoritară soft: nu se acceptă cei care printre noi gândesc diferit. Pentru un cuvânt sunt transferaţi în categoria celor care vâslesc împotrivă, pentru un „eu consider că” sunt înscrişi printre cei nemulţumiţi. Parresia este îngropată de frenezia de a impune proiecte. Cultul iniţiativelor înlocuieşte esenţialul: o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu Tată al tuturor. Adeziunea la iniţiative riscă să devină metrul comuniunii. Însă ea nu coincide mereu cu unanimitatea opiniilor. Nici nu se poate pretinde că este exclusiv unidirecţională comuniunea: preoţii trebuie să fie în comuniune cu episcopul… şi episcopii în comuniune cu preoţii: nu este o problemă de democraţie, ci de paternitate.

Sfântul Benedict în Regulă – suntem în celebrul capitol al III-lea – recomandă că abatele, atunci când trebuie să trateze o problemă importantă, să consulte întreaga comunitate, inclusiv pe cei mai tineri. Apoi continuă reafirmând că ultima decizie revine numai abatelui, care trebuie să dispună totul cu prudenţă şi corectitudine. Pentru Benedict nu este în discuţie autoritatea, dimpotrivă, abatele este cel care răspunde în faţa lui Dumnezeu despre conducerea mănăstirii; însă se spune că în decizie el trebuie să fie „prudent şi corect”. Primul cuvânt îl cunoaştem bine: prudenţă şi discernământ fac parte din vocabularul comun.

Mai puţin obişnuit este „corectitudine”: corectitudine înseamnă a ţine cont de opinia tuturor şi a salvgarda reprezentativitatea turmei, fără a face preferinţe. Marea tentaţie a păstorului este să fie înconjurat de „ai săi”, de „apropiaţi”; şi astfel, din păcate, competenţa reală este înlocuită de o anumită sinceritate presupusă, fără a mai distinge între cel care este de acord şi cel care sfătuieşte în manieră dezinteresată. Asta dă multă suferinţă turmei, care adesea acceptă fără să conteste nimic. Codul de Drept Canonic aminteşte că credincioşii „au dreptul, ba uneori chiar obligaţia, de a manifesta păstorilor sacri opinia personală cu privire la binele Bisericii” (can. 212 § 3). Desigur, în acest timp de precaritate şi fragilitate răspândită, soluţia pare autoritarismul (în domeniul politic acest lucru este evident). Însă adevărata grijă – aşa cum sfătuieşte sfântul Benedict – se află în corectitudine, nu în uniformitate 1 .

A treia cauză de amărăciune: probleme între noi

Preotul în aceşti ultimi ani a suferit loviturile scandalurilor, financiare şi sexuale. Suspiciunea a făcut în mod drastic mai reci şi formale raporturile; nu se mai bucură de darurile altuia, dimpotrivă, pare că este o misiune a distruge, a minimaliza, a suspecta. În faţa scandalurilor cel rău ne ispiteşte împingându-ne spre o viziune „donatistă” despre Biserică: înăuntru cei impecabili, afară cel care greşeşte! Avem concepţii false despre Biserica militantă, într-un soi de puritanism ecleziologic. Mireasa lui Cristos este şi rămâne ogorul în care cresc până la parusia grâul şi neghina. Cel care nu şi-a însuşit această viziune evanghelică despre realitate se expune la amărăciuni de nespus şi inutile.

Oricum, păcatele publice şi publicizate ale clerului i-au făcut pe toţi mai prudenţi şi mai puţin dispuşi să creeze legături semnificative, mai ales în privinţa împărtăşirii credinţei. Se înmulţesc întâlnirile comune – formare permanentă şi altele – dar se participă cu o inimă mai puţin dispusă. Există mai multă „comunitate”, dar mai puţină comuniune! Întrebarea pe care ne-o punem atunci când întâlnim un nou confrate apare în tăcere: „Pe cine am în faţa mea? Pot să am încredere în el?”

Nu este vorba de singurătate: ea nu este o problemă ci un aspect al misterului comuniunii. Singurătatea creştină – aceea a celui care intră în camera sa şi îl roagă pe Tatăl în ascuns – este o binecuvântare, adevăratul izvor al primirii iubitoare a celuilalt. Adevărata problemă se află în a nu mai găsi timp pentru a sta singuri. Fără singurătate nu există iubire gratuită şi ceilalţi devin un surogat al golurilor. În acest sens ca preoţi trebuie să re-învăţăm mereu să stăm singuri „evanghelic”, ca Isus noaptea cu Tatăl 2 .

Aici drama este izolarea, care este altceva faţă de singurătate. O izolare nu numai şi nu atât exterioară – suntem mereu în mijlocul oamenilor -, cât mai ales inerentă sufletului preotului. Încep de la izolarea mai profundă pentru a atinge după aceea forma ei mult mai vizibilă.

Izolaţi faţă de har: ademeniţi de secularism nu credem şi nici nu mai simţim că suntem înconjuraţi de prieteni cereşti – „marele număr de martori” (cf. Evr 12,1) -; ni se pare că experimentăm că viaţa noastră, suferinţele, nu ating pe nimeni. Lumea harului ne-a devenit puţin câte puţin străină, sfinţii ni se par numai „prietenii imaginari” ai copiilor. Duhul care locuieşte în inimă – în mod substanţial şi nu în figură – este ceva ce probabil că n-am experimentat niciodată datorită disipării sau neglijenţei. Cunoaştem, dar nu „atingem”. Depărtarea de forţa harului produce raţionalisme sau sentimentalisme. Niciodată un trup răscumpărat.

Izolarea faţă de istorie: totul pare să se consume în aici şi acum, fără speranţă în bunurile promise şi în răsplata viitoare. Fiecare lucru se deschide şi se închide cu noi. Moartea mea nu este predarea ştafetei, ci o întrerupere nedreaptă. Cu cât ne simţim mai speciali, puternici, bogaţi în daruri, cu atât ne închidem inima la sensul continuu al istoriei poporului lui Dumnezeu de care aparţinem. Conştiinţa noastră individualizată ne face să credem că n-a fost nimic înainte şi nimic după aceea. Pentru aceasta ne este atât de greu să ne îngrijim şi să păstrăm ceea ce a început bun predecesorul nostru: adesea ajungem în parohie şi simţim că avem datoria să facem tabula rasa, numai să ne distingem şi să marcăm diferenţa. Nu suntem capabili să continuăm să trăiască binele pe care nu l-am născut noi! Începem de la zero pentru că nu simţim gustul de a aparţine la un drum comunitar de mântuire.

Izolaţi faţă de ceilalţi: izolarea faţă de har şi faţă de istorie este una din cauzele incapacităţii de a instaura între noi relaţii semnificative de încredere şi de împărtăşire evanghelică. Dacă sunt izolat, problemele mele par unice şi insurmontabile: nimeni nu mă poate înţelege. Acesta este unul din gândurile preferate de tatăl minciunii. Să ne amintim de cuvintele lui Bernanos: „Numai după mult timp se recunoaşte asta şi tristeţea care anunţă asta, o precedă, cât este de dulce! Este cel mai substanţial dintre elixirele diavolului, suavitatea sa!” 3 . Gând care puţin câte puţin se formează şi ne închide în noi înşine, ne îndepărtează de ceilalţi şi ne pune în poziţie de superioritate. Pentru că nimeni n-ar fi la înălţimea exigenţelor. Gând care numai pentru că se repetă ajunge să se cuibărească în noi. „Cel care-şi ascunde vinovăţia nu va avea succes, dar cel care o face cunoscută şi o părăseşte va avea parte de îndurare” (Prov 28,13).

Diavolul nu vrea ca tu să vorbeşti, ca tu să povesteşti, ca tu să împărtăşeşti. Şi atunci tu caută un bun părinte spiritual, un bătrân „viclean” care să te poată însoţi. Niciodată să nu te izolezi, niciodată! Sentimentul profund al comuniunii îl am numai atunci când, personal, conştientizez acel „noi” care sunt, am fost şi voi fi. Altminteri, celelalte probleme vin în cascadă: de la izolare, de la o comunitate fără comuniune, se naşte competiţia şi desigur nu cooperarea; apare dorinţa de recunoaşteri şi nu bucuria unei sfinţenii împărtăşite; se intră în relaţie ori pentru a ne compara ori pentru a apăra.

Să ne amintim de poporul lui Israel atunci când, mergând în pustiu timp de trei zile, a ajuns la Mara, dar n-a putut să bea apă pentru că era amară. În faţa protestului poporului, Moise l-a invocat pe Domnul şi apa a devenit dulce (cf. Ex 15,22-25). Sfântul popor credincios al lui Dumnezeu ne cunoaşte mai bine decât oricare altul. Sunt foarte respectuoşi şi ştiu să însoţească şi să aibă grijă de păstorii lor. Cunosc amărăciunile noastre şi îl roagă pe Domnul şi pentru noi. Să adăugăm la rugăciunile lor rugăciunile noastre şi să-i cerem Domnului să transforme amărăciunile noastre în apă dulce pentru poporul său. Să-i cerem Domnului ca să ne dăruiască acea capacitate de a recunoaşte ceea ce ne amărăşte şi astfel să ne lăsăm transformaţi şi să fim persoane reconciliate care reconciliază, împăcate şi care împacă, pline de speranţă care insuflă speranţă. Poporul lui Dumnezeu aşteaptă de la noi învăţători de spirit capabili să indicăm fântânile de apă dulce în mijlocul pustiului.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note

1 Un al doilea motiv de amărăciune provine dintr-o „pierdere” în slujirea păstorilor: sufocaţi de probleme de gestionare şi de urgenţe de personal, riscăm să neglijăm munus docendi. Episcopul este învăţătorul credinţei, al ortodoxiei şi al „ortopatiei”, al dreptei credinţe şi al dreptei simţiri în Duhul Sfânt. În hirotonirea episcopală epicleza este recitată cu Evangheliarul deschis deasupra capului candidatului şi impunerea mitrei reafirmă exterior munus de a transmite nu credinţele personale ci înţelepciunea evanghelică. Cine este catehetul acelui discipol permanent care este preotul? Episcopul, desigur! Dar cine aminteşte asta? S-ar putea obiecta că preoţii nu vor de obicei să fie instruiţi de episcopi. Şi este adevărat. Însă acest lucru – chiar dacă ar fi aşa – nu este un motiv bun pentru a renunţa la munus. Sfântul popor al lui Dumnezeu are dreptul de a avea preoţi care să înveţe credinţa; şi diaconii şi preoţii au dreptul de a avea un episcop care să înveţe la rândul său credinţa şi speranţa în Unicul Învăţător, Cale, Adevăr şi Viaţă, care să înflăcăreze credinţa lor. Ca preot nu vreau ca episcopul să mă mulţumească, ci să mă ajute să cred. Aş vrea să pot întemeia în el speranţa mea teologală! Uneori se reduce numai la însoţirea confraţilor aflaţi în criză (şi este un bine), dar şi „măgarii sănătoşi” ar avea nevoie de o ascultare mai directă, senină şi în afara urgenţelor. Iată aşadar o a doua omisiune care poate provoca amărăciune: renunţarea la munus docendi faţă de preoţi (şi nu numai). Păstori autoritari care au pierdut autoritatea de a învăţa?

2 Este vorba de o singurătate pe jumătate – s-o spunem sincer -, pentru că este singurătatea păstorului care este încărcată de nume, feţe, situaţii, a păstorului care ajunge seara obosit să vorbească despre toate aceste persoane cu Domnul său. Singurătatea păstorului este o singurătate locuită de ceartă şi plânsuri ale persoanelor şi ale comunităţii; este o singurătate cu feţe care trebuie oferite Domnului.

3 Diario di un curato di campagna [Jurnalul unui paroh de ţară], Milano 2017, 103.