Misiunea ecumenică a Bisericilor Catolice Orientale din Europa astăzi
Intervenția Cardinalului Leonardo Sandri, Prefectul Congregației pentru Bisericile Orientale
Întâlnirea Episcopilor Orientali Catolici din Europa
Roma, joi 12 septembrie 2019
Colegiul Pontifical Ucrainean Sfântul Iosafat de pe Gianicolo
Eminență,
Preafericite,
Excelențe,
Dragi frați întru Episcopat!
- În calendarul liturgic al Bisericii latine, astăzi celebrăm sărbătoarea Sfântului Nume al Mariei, care în mod istoric se leagă cu mulțumirea exprimată pentru victoria în bătălia de la Viena, moment în care vedem reunite în fața unei amenințări comune – de tip politic bineînțeles, dar nu fără consecințe religioase după cum ne putem da seama – anumite Țări Europene Occidentale, susținute decisiv în această situație de forțele polone conduse de Regele Ioan Sobieski care avea în armata sa și câțiva cazaci ucrainieni valoroși. Orientul a ajutat Occidentul pentru ca Europa să rămână fidelă tradiției sale în fața invaziei otomane. Maicii Sfinte, Mamei lui Dumnezeu, Sfintei Mame, și mijlocirii sale cerești, încredințăm așadar întâlnirea noastră anuală, rugând-o să ne însoțească lucrările și mai mult decât atât să ne facă de acum atenți și docili indicațiilor pe care le putem primi de la Succesorul Sfântului Apostol Petru, Papa Francisc.
- E necesar să aduc aminte de predecesorul meu, venerabilul Cardinal Achille Silvestrini care a plecat la Domnul recent, dar care în lunga sa experiență diplomatică s-a ocupat și de diverse dosare care aveau ca temă Europa Orientală, având convingerea că odată cu trecerea timpului, întâlnirile și dialogul, vor fi adus roadele lor, și în calitate de Prefect al acestei Congregații, începând cu anul 1991 până în anii 2000, a acompaniat ieșirea câtorva dintre Bisericile voastre din catacombe.
- În contextul reflecției care mi-a fost cerută să o propun, rămâne ca punct de referință afirmația Conciliului în ceea ce privește identitatea și misiunea Bisericilor Orientale Catolice. Cunoaștem bine textele, dar îmi doresc să readuc aminte perspectiva eclesiologică oferită de n. 23 al Constituției Dogmatice Lumen Gentium: Prin providența divină, diferite Biserici, întemeiate în diferite locuri de către apostoli și urmașii lor, s-au constituit în decursul timpurilor în mai multe grupuri legate în mod organic, care, păstrând unitatea credinței și unica structură divină a Bisericii universale, au o disciplină proprie, o uzanță liturgică proprie, un patrimoniu teologic și spiritual propriu. Unele dintre ele, mai ales vechile Biserici patriarhale, au odrăslit, ca niște trunchiuri, alte vlăstare ale credinței, cu care au rămas unite până astăzi printr-o legătură mai strânsă de iubire în viața sacramentală și în respectul reciproc al drepturilor și îndatoririlor. Această varietate de Biserici locale ce converg în unitate demonstrează și mai limpede catolicitatea Bisericii nedespărțite. În mod similar, conferințele episcopale pot aduce astăzi o contribuție multiplă și rodnică pentru ca spiritul colegial să se traducă în realizări concrete.
Aceeași premisă e fundamentală, pentru că ea clarifică situația Bisericilor Catolice Orientale, Biserici a căror apariție nu a fost cauzată de anumite evenimente istorice, ba chiar există datorită unui proiect providențial. Acest lucru înseamnă faptul că diversitatea din sânul Bisericii e ceva care reflectă un proiect divin, și chiar o epifanie instrumentală a catolicității Bisericii nedespărțită. Nu doar acest lucru este însă de remarcat, ci trebuie menționat și faptul că organicitatea acestor grupuri e dată de disciplină, de liturgică și de patrimoniul spiritual și teologic specific. O astfel de încadrare trebuie întotdeauna readusă în fața ochilor și a inimii pentru că împiedică aderarea la prejudecățile care rezultă din vederea acestor Biserici ca „impediment” pentru ecumenism. În ceea ce privește partea ortodoxă, „contestația”[1] vine pentru că Bisericile Catolice Orientale sunt considerate «ca părți smulse din substanța lor eclesială, adesea fiind contrafăcute sau doar manifestări a ceea ce Georges Florovsky a numit în mod teribil „pseudomorfoze”»[2]
Dificultatea cu aceste Biserici apare și din reacțiile foarte negative ale ortodocșilor după promulgarea aceluiași Orientalium Ecclesiarum, după cum relatează bine unii autori[3]. Prin urmare, unii latini, nu în mod rar, în numele unui ecumenism fără discernământ prudent, au văzut – și, din păcate, continuă să vadă – Bisericile Catolice Orientale ca pe un obstacol în calea dialogului, în special cu Bisericile Ortodoxe[4].
Cu toate acestea, această perspectivă este nefondată și este rezultatul unei cunoștințe insuficiente, nu numai pentru ceea ce s-a spus deja din perspectiva eclesiologiei regăsite în Lumen Gentium, ci și pentru mandatul explicit care este Orientalium Ecclesiarum la nr. 24-29 sau Decretul Unitatis Redintegratio la nr. 17 care explică în detaliu sarcina ecumenică a Bisericilor noastre Catolice Răsăritene.
- Acestea fiind spuse, aș dori să intru în contextul european de astăzi și provocarea ecumenică care este cuprinsă în el. De-a lungul câtorva ani, am asistat la o accelerare a prezențelor estice, din cauza unor factori diferiți, de la emigrare din motive economice – ne gândim la sutele de persoane, în special la femei, venite ca ajutoare de familie sau asistenți la vârstnici și bolnavi – sau persoane venite să evadeze din lanțul violenței, al războaielor și, în unele cazuri, de la adevărate persecuții, ajungându-ne doar să ne gândim la Orientul Mijlociu, cu Siria și Irak, fără a uita frontul estic ucrainean. . Asistența pastorală necesară care trebuie să fie garantată acestor credincioși, nu numai catolicilor, este o provocare pentru capii Bisericii de referință, precum pentru Congregația noastră, care, prin urmare, pe continentul european trebuie să se confrunte cu o dublă misiune: aceea de a însoți viața unor Biserici „istorice”, mă gândesc la toate cele ale tradiției bizantine din Europa Centrală și de Est și misiunea de a încerca garantarea unei recunoașteri corecte pentru noile prezențe menționate mai sus. Există exemple luminoase de colaborare și atenție din partea Conferințelor Episcopale naționale, care înțeleg bine nevoile din diferite sfere, inclusiv cea economică, deoarece nu putem ascunde unele rezistențe și osteneli despre care chiar voi ați putea vorbi .
- Există probleme legate de permiterea folosirii bisericilor și a spațiilor comunitare, cu o varietate de situații: în unele țări în care rata de secularizare este foarte mare, bisericile sunt deja scoase uz, sau chiar sunt gestionate de comitele laice sau private, cu care este necesar să se intre într-o negociere economică aproape fără ca episcopul latin să poată interveni în vreun fel, așa cum s-a întâmplat la cumpărarea de către Patriarhia Siro-Catolică a unei biserici din Olanda. În alte contexte, bisericile sunt de fapt deschise cultului ca rectorii sau biserici subsidiare și sunt puse la dispoziție doar pentru Sfânta Liturghie duminicală. Nu este rar că, în cazul custodiei stabile, datorită „curtoaziei” ecumenice, pentru frații Bisericilor Ortodoxe este mai ușor să meargă înainte și doar în al doilea rând, cele catolice răsăritene.
- Fără nicio conotație polemică, ci doar la nivelul unei simple observații, nu ar trebui să uităm cea mai avantajoasă condiție în care Bisericile Ortodoxe și Ortodoxe Orientale se găsesc acționând: nefiind legați de niciun Acord sau Concordat, ei înființează Eparhii și Mitropolii, numesc Episcopi sau Administratori cu caracter episcopal, în timp ce în contextul Bisericii Catolice instrumentul concordat, în sine un succes și o garanție pentru credincioșii catolici din fața Statului, își arată limitarea în cadrul Bisericilor noastre Orientale, atunci când de exemplu, interzice numirea unui Episcop fără cetățenie a țării respective sau împiedică jurisdicția sa să fie transnațională (de exemplu, o eparhie caldee sau siro-catolică pentru țările scandinave sau că cea ucraineană din Franța să includă în teritoriul său Belgia, Luxemburg, Olanda …). Dicasterul a subliniat deja necesitatea unui studiu aprofundat al temei la competenta Secțiunea pentru Relațiile cu Statele din Secretariatul de Stat, dar ar putea fi util să redeschidem subiectul atunci când Cardinalul Secretar de Stat va interveni mâine. Pentru a încerca să depășim aceste dificultăți, unii Vizitatori Apostolici au fost desemnați, în vederea unei viitoare posibile creări a unor circumscripții ecleziastice sau au primit o facultate ad instar Hierarchae Loci, care din punct de vedere canonic o cunoaștem ca fiind o situație limită.
- O provocare comună pentru catolici și non-catolici este de a se integra pe deplin în țesătura societății lor. Această observație se aplică pe mai multe niveluri: pentru „nou-veniți” înseamnă o acceptare completă a ordinii administrative civile, așa cum se întâmplă de exemplu în Germania sau în alte țări de limbă germană. Dacă suntem catolici, orientali sau latini, trebuie să ne înregistrăm ca atare, chiar dacă aceasta implică plata impozitelor relative către stat, deoarece s-a întâmplat deja că la momentul verificării statistice a prezenței credincioșilor, de exemplu la caldeeni, datele care apar să fie descurajatoare, nu pentru că oamenii lipsesc, ci pentru că în ochii statului sunt înregistrați ca „atei”. Dincolo de cetățenie, nu este acceptabil ca un preot însărcinat cu îngrijirea pastorală după câțiva ani să nu poată încă să se exprime în limba locală, atât pentru contactele cu lumea înconjurătoare, cât și pentru credincioșii săi , care nu se pot gândi la apartenența eclesială legitimă ca la închiderea într-un fel de enclavă sau mai rău, într-un ghetou. Și mai mult pentru că trebuie să avem mărturia în suflet, care sigur că se observă printr-un anumit stil de viață, dar care necesită și darul vorbirii, în contextul secularizat al continentului european, în care proclamarea Evangheliei trebuie să fie dragă tuturor creștinilor indiferent de confesiunea din care fac parte, aceeași Evanghelie care în tradiția vie a Bisericii de-a lungul secolelor a generat conștientizarea, de exemplu, a recunoașterii și protecției libertății de cult și religie.
- Prin urmare, este necesar să cunoaștem și să respectăm tradițiile Bisericilor respective, în special ordinea lor canonică și istoria lor, iar uneori, în sfera ecumenică, păstrarea puterii asupra unui anumit teritoriu, certitudinea granițelelor acestuia, cât și conștientizarea comună a aridității inimilor multora, mai ales după zeci de ani de regimuri ateiste și anticlericale, care, în consecință, cer tuturor creștinilor să se implice personal, astfel încât Evanghelia lui Hristos să poată umple setea tuturor inimilor. Desigur, calea de urmat trebuie să evite orice fel de neînțelegere cu privire la o posibilă interpretare a „ocupării teritoriului”, cum ar fi prezența unor noi structuri jurisdicționale pe teritorii în care prezența credincioșilor greco-catolici, de exemplu, nu este atestată. Totuși, acest lucru nu ne împiedică să fim prezenți cu toate instrumentele posibile prin „jurisdicția carității”, care de la sine nu admite granițe, după cum ne învață bine exemplul Papei Francisc, care ca succesor al lui Petru și Episcop al Romei ,,prezidează în caritate ”. Fără a intra în activitate ca și cum am fi un ONG / Organizație non-proft, să ne gândim la câte servicii pline de sarcini profetice suntem capabili să proiectăm și să punem în aplicare: mă gândesc, de exemplu, la tineri, la diferitele forme de însoțire, atenție. și asistență pentru persoanele cu dizabilități. Am citit recent un articol emoționant care-l comemora pe Jean Vanier, fondatorul Comunității de Arche și al Mișcării Credință și Lumină, care a murit în urmă cu câteva luni, dar care și-a făcut drum în Rusia ortodoxă datorită atenției sale asupra lumii dizabililor. Dar mă gândesc și la activitățile Caritas Ucraina pe care le-am văzut în Sloviansk și Kramatorsk în estul Ucrainei, care au avut grijă de refugiații interni ucraineni apăruți din cauza conflictului ascuns.
- Biserica Romei nu uită mărturia de credință a Bisericilor Catolice Orientale, care au trecut și prin martiriu: Mă gândesc la beatificările celor șapte episcopi greco-catolici ai României pe data de 2 iunie la Blaj, prima dată când Sfântul Părinte a fost de acord să prezideze o Liturghie într-un rit non-latin (nici măcar în Armenia, unde prezența latină este foarte limitată), sau la beatificarea martirilor ucraineni în timpul vizitei Sfântului Ioan Paul al II-lea. Nota distinctivă a comuniunii cu succesorul lui Petru nu este nici uitată, nici subestimată. Amintesc cuvintele Sfântului Părinte către agențiile ROACO în cadrul Plenului din 2018: „Permiteți-mi un ultim cuvânt de mulțumire și îndemn. Datorită activității ROACO, prin privirile și gesturile de caritate care susțin viața Bisericilor Orientale, Succesorul lui Petru își poate continua misiunea de a căuta posibile căi către unitatea vizibilă a tuturor creștinilor. În timp ce încearcă să îmbrățișeze mâna celor mai îndepărtați frați cu smerenie și inimă sinceră, copiii nu sunt mai puțin iubiți și nu sunt uitați, dar, de asemenea, cu ajutorul vostru, sunt mereu ascultați și ajutați să meargă înainte ca Biserică a Înviatului, prin provocări, prin suferințe spirituală și materiale, în Orientul Mijlociu și în Europa de Est ”.
- Caritatea ca formă de avangardă și de prezență „catolică” autentică, este universală, deschisă tuturor, și este un mod de educare a oamenilor pornind de la Evanghelie. Când, de fapt, cineva ne spune „dar și ceilalți sunt ajutați”, adică „dușmanii”, trebuie să recitim împreună pilda Bunului Samaritean, pentru a decide dacă vrem să continuăm să gândim și să acționăm ca preoții care continuă pe drum, iar asta pentru a nu se lăsa contaminați de persoana rănită, sau alegem să fim precum Samariteanul, chipul lui Hristos însuși, care se apleacă asupra rănilor acelui om fără să-i ceară mai întâi documentele și care plătește personal pentru tratamentul său, pentru sănătatea sa. Deși acum se află la granițele Europei și ale contextului de referință al CCEE (Consiliul Conferințelor Episcopale Europene), aș dori să menționez două exemple: cel al Caritas Georgia, care este o breșă a iubirii deschise în inima ortodoxiei georgiene, care este de mare ajutor și care e apreciată de Ierarhia locală non-catolică, iar mai apoi ,,Spitalul Papei”, numit așa deoarece structura a fost dorită puternic de către Sfântul Ioan Paul al II-lea, și care se află în munții înghețați ai Armeniei la Ashots pentru a ajuta populația după groaznicul cutremur din 1988.
- În cele din urmă, caritatea concretă este însoțită de o artă de discernământ dificilă, dar necesară: situația actuală a ortodoxiei bizantine este cunoscută de toți, datorită confruntării deschise între Patriarhia Ecumenică și cea a Moscovei, pe tomosul Autocefaliei Ucrainene. Repercusiunile sunt în cascadă: de la evenimentele care au implicat istoricul Exarhat pentru credincioșii ruși din diaspora din Paris, a căror Adunare Arhiepiscopală ar fi trebuit să voteze la 7 septembrie trecerea sub jurisdicția moscovită, la diferitele poziții luate de ceilalți patriarhi, ale căror teritorii coincid în mare măsură cu cele ale diferitelor circumscripții urmate de Dicasterul nostru. Dificultatea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina este bine înțeleasă, având în vedere evoluțiile politice pe plan național. Biserica Catolică este conștientă de conflictul aflat în desfășurare, acesta fiind unul dintre provocările contemporane ale creștinismului global în care Ispititorul continuă să dorească și mai mult să sfâșie tunica lui Hristos, oferind un spectacol care duce la diviziuni ulterioare care devin scandal. mai presus de toate, credinței celor simpli. Cu toate acestea, continuăm să menținem deschise ușile ascultării, ale dialogului, ascultând motivele tuturor – istorice, canonice, procedurale – însă fără să luăm o poziție care nu ne aparține, dorind să privilegiem întotdeauna posibila construcție de poduri. Chiar și atunci când a apărut în logica fraților noștri tentația cum că era de preferat puterea și mentalitatea lumii acesteia, noi nu am avut altă formă de răspuns decât cea indicată și trăită de Hristos. Suntem discipoli și nu putem fi mai mult decât Maestrul. După cum a amintit Sfântul Părinte la întâlnirea din iulie cu PF Șevchuk cu Sinodul permanent și cu Mitropoliții Bisericii Greco-Catolice din Ucraina: ,,În noaptea conflictului prin care treceți, ca în Ghetsemani, Domnul le cere discipolilor săi să „vegheze și să se roage”; nu să se apere, nici cu atât mai puțin să atace. Însă discipolii au adormit în loc să se roage și la sosirea lui Iuda au scos sabia. Nu s-au rugat și au căzut în ispită, în ispita mondenității: slăbiciunea violentă a trupului a prevalat asupra blândeții spiritului. Nu somnul, nu sabia, nu fuga (cf. Mt 26,40.52.56), ci rugăciunea și dăruirea de sine până la sfârșit sunt răspunsurile pe care Domnul le așteaptă de la ai săi. Numai aceste răspunsuri sunt creștine, numai ele salvează din spirala lumească a violenței.”
[1] Emmanuel Lanne, «Un christianisme contesté: l’Orient catholique entre mythe et realité», în Robert F. Taft (ed.), The Christian East: its Institutions and its Thought. A Critical Reflection. Papers of the International Scholary Congress for the 75th Anniversary of the Pontifical Oriental Institute, Rome 30 May- 5 June 1993, OCA, 251 (1996) 85-106.
[2] Lanne, op. cit, 185
[3] Manuel Sotomayor, Decreto sobre las Iglesias orientales catolicas. Introduccion, texto y comentario, Madrid, 1965, 58-62
[4] Lanne, op. cit, 87
Traducere: Giuseppe Ghiurca