Caracteristica esențială a devenirii umane, datorată legăturii dintre trup și suflet, stă sub semnul faptelor. Credința și faptele constituie mijlocul prin care Cristos se imprimă în sufletele noastre și le ridică prin har la viața de comuniune cu Tatăl prin slujirea frățească în Biserică. Calea cea mai sigură a sfințeniei este credința în Domnul Nostru Isus Cristos, cel mort și înviat pentru mântuirea noastră și faptele de iubire pe care le săvârșim în numele său față de aproapele. Ce folos, frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? (Iac. 2, 14), spune sfântul apostol Iacob în Epistola sa și adaugă, Arată-mi credința ta fără fapte, iar eu îți voi arăta credința mea prin faptele mele! (Iac. 2, 18)

Rodul credinței în Dumnezeu sunt faptele bune, iar sfinții întotdeauna au constituit modele de admirat, capabili de fapte excepționale. Ei au strălucit în momente de mari încercări, în pilde de netăgăduit, adevărați eroi. La fel ca și creștinii primelor veacuri, sunt suflete lămurite în focul prigoanei pe care Biserica i-a ridicat la rangul altarelor. Dacă vorbim numai de istoria recentă, Biserica greco-catolică se poate mândri nu cu unul, ci cu multe suflete dăruite de Dumnezeu, încât, dacă privim cu ochii credinței, descoperim că tocmai ei au fost aceia care, prin faptele lor, au pus sămânța credinței și a statorniciei în familiile noastre.

Despre unul din aceștia, om al rugăciunii și al acțiunii, îndrăgit de toți pentru bunătatea și simplitatea sa, avem prilejul să medităm astăzi. Este vorba despre episcopul iubit al Oradiei, Valeriu Traian Frențiu, decanul de vârstă al episcopilor greco-catolici arestați de autoritățile comuniste, a cărui viață a urmat îndemnurile evanghelice: în tinerețe a fost dedicat slujirii aproapelui și un extraordinar împlinitor al faptelor bune, iar în senectute un exemplu desăvârșit de mărturisitor al credinței creștine. Episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost părintele tuturor, îngrijindu-se atât de trup cât și de suflet, a excelat prin faptele și realizările sale, reușind în toate prin blândețe și grija paternă față de toți.

Între anii 1902-1904 episcopul Valeriu Traian Frențiu a activat în Eparhia de Lugoj ca și cancelar, paroh, apoi vicar foraneu al Hațegului, pentru ca pe 4 noiembrie 1912, la vârsta de 37 de ani, să fie numit Episcop al Lugojului. După zece ani, la 25 februarie 1922 Valeriu Traian Frențiu a fost numit episcop al Oradiei. Activitatea sa neobosită a fost recunoscută de autoritățile statale și ecleziale. Astfel, i s-a acordat titlul de Asistent la Tronul Papal de la Roma în 1923, distincțiile de Mare ofițer al Ordinului Coroanei României și Răsplata muncii pentru Biserică în 1926 de către Guvernul Românei și Palium-ul arhiepiscopal în anul 1927 de către Papa Pius al XI-lea.

Programul anunțat cu ocazia instalării sale ca episcop al Oradiei în data de 3 mai 1922 a fost admirabil îndeplinit. Acesta urmărea să restaureze profilul moral și religios al enoriașilor din dieceză, zdruncinat de război, de sărăcie și de urmările lor dezastruoase asupra familiilor și a comunităților parohiale. Permanentul îndemn la convertire și fapte bune a fost emblema constanței sale și a episcopatului său. Exemplaritatea vieții și devotamentul pentru Cristos sunt dovada zelului său apostolic, pe care l-a nutrit pururea pentru înaintarea și prosperarea diecezei și a roadelor cu care Dumnezeu a binecuvântat lucrarea sa.

Sub păstorirea sa, s-au refăcut comunitățile și s-au înființat parohii noi, s-au construit și reparat numeroase drumuri, căi ferate, a consacrat peste șaizeci de biserici, a ridicat școli, case parohiale, institute de sănătate, de cultură și binefacere.

Vizionar fiind, preocuparea sa majoră era educația, atât religioasă prin susținerea învățământului teologic, cât și laică prin înființarea școlilor normale de fete și băieți. În acest sens, a intervenit activ în dezvoltarea învățământului prin publicații religioase și laice, tipărire de manuale, susținere a personalului didactic și insistența cu care s-a implicat în favoarea accesului la educație, mai ales, a elevilor săraci din zonele rurale, indiferent de confesiune. Sub grija sa a luat naștere Vestitorul – ziarul oficial al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea. A fost un Mecena al culturii din Bihor. Prin învățământul confesional greco-catolic, a dorit să se dea nu numai o bună instruire tinerilor, dar să formeze și oameni cu credință și largă cultură umanistă.

Mitropolitul Alexandru Nicolescu îl evoca astfel: Grija ce o poartă acest ilustru confrate de școli ne arată noul internat de băieți cu proporții atât de vaste, noul Seminar Teologic, ne arată uriașa clădire ce adăpostește Școala Normală; ne-o arată aducerea din partea dânsului la Beiuș a ilustrei Congregații a Părinților Asumpţionişti, cărora le-a dat tineretul și stabilirea la Oradea a Maicilor Notre Dame de Sion, precum a Fraților Școlari tot aci, sub grija cărora a pus tinerele odrasle ale neamului. Grija sa pentru viața religioasă, o arată și aducerea din partea-i pe teritoriul eparhiei a Părinților Franciscani din provincia Moldovei, cărora le-a asigurat adăpost în cartierul „Ioşia” și le-a încredințat atâtea parohii pe teritoriul eparhiei, unde muncesc cu rod atât de bogat… Dacă mai adăugăm la toate acestea și realizările, într-adevăr minunate, înfăptuite la Stâna de Vale… ridicându-se acolo ca prin farmec, adăposturi și biserici… atunci ne putem da seama ce slugă credincioasă a fost și este acest ierarh al lui Cristos, utilizând sută la sută talanții pe care i-a dat Dumnezeu” („Vestitorul”, nr. 3/1938).

Sub patronajul său, structura administrativă și viața internă a Episcopiei Române Unite de Oradea, precum și pastorația și apostolatul laicilor au luat o amploare fără precedent. În Dieceză, pentru o înaltă viață spirituală, s-a bazat pe doi piloni, pe Sfânta Euharistie și pe Reuniunea Mariană – Reuniunile Mariane au existat în toate parohiile. Ca să mențină vii forțele sufletești ale preoților, le-a impus celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii, lectura spirituală, momente de meditație și rugăciune. Pentru desăvârșirea vieții creștine, a introdus în întreaga Dieceză Exercițiile spirituale și Misiunile, a creat centre de pelerinaj la Zalău și Drăgești. La Catedrala ,,Sfântul Nicolae” din Oradea Sfintele Liturghii erau înălțătoare, răspunsurile Corului ,,Francisc Hubic” erau acompaniate de orchestra introdusă de Preasfinția Sa.

După decesul mitropolitului Alexandru Nicolescu în 1941, episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost găsit potrivit pentru funcția de administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, păstorind aici pe toată perioada războiului, lăsându-l la Oradea, în calitate de episcop-auxiliar pe Ioan Suciu. În anii senectuții, Dumnezeu l-a învrednicit să-și mărturisească credința îmbărbătându-i cu exemplul său pe cei mai tineri să îmbrățișeze cu demnitate calvarul prigoanei comuniste la care era supusă Biserica lui Cristos.

În 1947 a revenit la Episcopia de Oradea și a intrat atenția securității comuniste ca reacționar statornic deoarece, în 1945, a dat o circulară ca preoții să nu se amestece în activități politice și a pledat vehement pentru păstrarea credinței.  A fost arestat în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1948, la vârsta de 73 de ani și bolnav de inimă, a pornit cu demnitate ca într-un pelerinaj pe drumul spre Golgota sa, a Bisericii și a neamului. A suportat cu stoicism condițiile inumane de detenție, fiind o prezență luminoasă peste tot pe unde a fost dus de autoritățile comuniste: la sediul Ministerului de Interne din București, la Dragoslavele, la Căldărușani și într-un final la Sighet, unde la vârsta de 77 de ani, a murit în faimă de martir al credinței și a neamului românesc, primind cu vrednicie cununa de martir din mâna Domnului.

Pentru credința în Una, Sfântă, Catolică și Apostolică Biserică, toți Episcopii greco-catolici au fost arestați, întemnițați, exterminați. La arestare, Preasfințitului i s-a permis să celebreze o Sf. Liturghie în Capela Palatului episcopal. Când a ieșit din clădire, portarul i-a pus în mâini o bucată de prescură. De-acum, Preasfințitul Frențiu avea să trăiască din plin strivitoarele osteneli ,,ale Aceluia care a fost îmbrâncit sub povara Crucii”… A fost tratat cu ură și cu răutate, înjurături și batjocură, supus celor mai umilitoare munci. A suportat totul cu răbdare senină, având la întrebările celor din jur, invariabilul răspuns: ,,Pentru aceea suntem aici, să suferim”. Episcopului nostru, care era deja foarte înaintat în vârstă, i-ar fi fost suficiente ,,ostenelile” anilor.

În ,,Memoriile” sale, Cardinalul Iuliu Hossu amintește de viața spirituală pe care o trăiau cu toții, deci și episcopul Frențiu: Rugăciunea cea mai scumpă era viața trăită acolo și închinată Domnului. Ne-a lipsit sfânta liturghie, cu sfânta Împărtășanie; ne-a rămas sfânta Spovedanie, pe care o făceam săptămânal, și unii chiar mai des, cu împărtășania spirituală, străduindu-ne să rămânem strâns uniți cu Domnul Isus, știindu-L împreună cu noi: „În temniță am fost și ați venit la mine[3]…”; am primit de la El marea cinste de a fi întemnițați pentru credința Lui și simțeam că, nu numai vine la noi, dar este cu noi zi și noapte. „Eu cu voi sunt în toate zilele[4]…” […].

Episcopul Hossu notează apoi cu durere: ,,Priveam fața mereu și observam cum sta liniștit fără mișcare, fără respirație; sufletul a intrat întru îmbrățișarea Domnului Isus, care, în mila sa nemărginită, i-a rostit invitația promisă: „Slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost pus credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului Tău”. […] Așa a fost dus scumpul frate din partea noastră pe calea spre mormânt; aici a rămas în mâna și stăpânirea temnițerilor, dar mai presus de ei, în stăpânirea Domnului Isus, a Maicii Preacurate și a sfinților îngeri, până la obșteasca înviere; în fața acestei isprăvi a morții, rostim cu tărie: „aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”.

Aceasta a fost cea mai frumoasă și luminoasă parte a vieții sale până la sfârșitul ei pe pământ, trecând la veșnicie încununat de Domnul cu cununa mărturisitorilor neînfricați și neînfrânți ai credinței, și a intrat din mila Lui nemărginită întru Împărăția Lui, unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viață fără de  sfârșit… N-a sunat atunci nici clopotul mare de la Catedrala din Oradea, unde nu se știa atunci de trecerea la veșnicie a marelui și bunului Arhipăstor, dar nu cred să fi sunat nici mai târziu, ajunse și clopotele și sunatul lor pe mână străină…” Trupul Sfântului nostru Episcop a fost aruncat într-o groapă comună din ,,Cimitirul Săracilor” din Sighet… Așa au fost aruncate și trupurile Episcopilor greco-catolici Ioan Suciu și Tit Liviu Chinezu și a Episcopului romano-catolic Anton Durcovici.

Suntem siguri că Preasfințitul Valeriu Traian Frențiu, alături de toți ceilalți episcopi morți pentru credință, ne binecuvântează de dincolo de zări, însoţindu-ne pe drumul către împlinirea unității și a mântuirii neamului românesc. (Ep. Virgil Bercea)

Pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Vicar General