Sâmbătă în săptămâna a 2-a după Paşti – Ioan 6,14-27

Textul biblic

14Văzând semnul pe care îl făcuse, oamenii spuneau: „Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!”. 15Aşadar, cunoscând că au să vină şi să-l ia cu forţa ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur. 16Când s-a înserat, discipolii lui au coborât la mare 17şi, urcânduse într-o barcă, au venit dincolo de mare, la Cafárnaum. Se făcuse deja întuneric, iar Isus încă nu venise la ei. 18Marea era agitată, pentru că sufla un vânt puternic. 19Când au ajuns la douăzeci şi cinci – treizeci de stádii, l-au văzut pe Isus umblând pe mare şi fiind aproape de barcă. I-a cuprins frica, 20dar el le-a zis: „Eu sunt. Nu vă temeţi!”. 21Atunci au voit să-l ia în barcă şi îndată barca a ajuns la ţărmul spre care se îndreptau. 22A doua zi, mulţimea care stătea pe ţărmul [celălalt] al mării a văzut că nu era acolo decât o barcă mică şi că Isus nu plecase în barcă cu discipolii săi, ci numai discipolii plecaseră. 23Alte bărci din Tiberiáda au venit aproape de locul unde mâncaseră pâinea pe care o binecuvântase Domnul. 24Aşadar, când a văzut mulţimea că nici Isus, nici discipolii lui nu sunt acolo, s-au urcat şi ei în bărci şi au venit la Cafárnaum căutându-l pe Isus. 25Găsindu-l pe ţărmul [celălalt] al mării, i-au spus: „Rabbí, când ai ajuns aici?”. 26Isus a răspuns şi lea zis: „Adevăr, adevăr vă spun: mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. 27Lucraţi nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică pe care v-o va da Fiul Omului; căci pe el l-a însemnat Dumnezeu Tatăl cu sigiliul [său]”.

Meditaţie

Ucenicii, la fel ca mulţimea, voiau ca Isus să devină rege, în felul acesta ar fi avut pâinea asigurată o dată pentru totdeauna. Ignoră hrana lui, care constă în a face voia Tatălui (4,34). Vor un rege care să stăpânească peste ei (cf. 1Samuel 8; Judecători 9,7-15), nu pe Fiul, care îi conduce pe fraţi spre libertate. Vor doar să mănânce, dar ignoră pâinea aceea care îi face să iubească la fel cum sunt iubiţi. Şi totuşi, barca lor e atât de încărcată încât stă să se scufunde. Putem prespune, aşadar, că au luat cu ei cele douăsprezece coşuri pline cu firimiturile rămase de la înmulţirea pâinilor.

Şi sfântul apostol Pavel va călători cu o barcă încărcată cu grâu. Cei două sute şaptezeci şi şase de pasageri stăteau nemâncaţi de paisprezece zile. Apostolul îi sfătuieşte să se hrănească, le e de folos pentru a fi salvaţi. Atunci «a luat pâinea, i-a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, frângând-o, a început să mănânce. Atunci toţi au prins curaj şi au mâncat şi ei» (Fapte 27,34-36). Acel puţin grâu, servit cu aducere de mulţumire, i-a condus pe toţi la izbăvire, la liman,  la pământ uscat. Restul încărcăturii a ajuns în mare, ca o euharistie cosmică, capabilă să acopere abisul.

Situaţia ucenicilor e asemănătoare celei pe care comunitatea creştină, ba chiar omenirea întreagă, o va întâlni mereu. Cu toţii ne aflăm în aceeaşi barcă, temniceri şi întemniţaţi, asemenea lui Pavel şi tovarăşilor săi de călătorie. Isus ne-a dăruit pâinea – însăşi viaţa sa.Această hrană a umplut pământul, dar nu face decât să se risipească, să se ducă în adâncime, dacă nu e luată cu aducere de mulţumire, frântă şi împărtăşită tuturor. Aceasta e noua sa prezenţă din momentul în care s-a făcut nevăzut pe munte, întorcându-se la Tatăl.

După ce Isus s-a retras, ucenicii au rămas acolo alături de ceilalţi, aşteptând ca el să se întoarcă, însă nu se întîmplă nimic. Se simt singuri şi părăsiţi. Se coboară seara şi îl părăsesc pe Domnul. Se întorc în oraş, străbătând în sens invers drumul exodului, de aceea sunt cuprinşi de întuneric. După o zi luminoasă, se reîntorc la robia din care au fost salvaţi. Dezamăgirea i-a făcut să părăsească locul unde au fost înmulţite pâinile, s-au lăsat învinşi de ispită. Unde e Domnul? Oare nu se mai gândeşte la ei? Trec printr-o experienţă asemănătoare morţii, anticipare a rătăcirii ce-i va cuprinde atunci când Isus îşi va încredinţa trupul ca pâine pentru viaţa lumii. Chiar dacă ei l-au părăsit pe Domnul, el nu îi părăseşte, îi iubeşte şi nu-i lasă pradă întunericului. Le vine în întâmpinare umblând pe apă, biruitor asupra morţii. La fel ca în dimineaţa de Paşti, se risipeşte noaptea ce-i învăluia pe ucenici. Îl primesc în barcă şi îndată ajung la mal. Trec de pe mare pe uscat, din moarte la viaţă.

după Silvano Fausti – Una comunità legge il vangelo di Giovanni

traducere şi adaptare: pr. Adrian Fabian BOTEA