„Nicio jertfă nu e prea mare când este pentru neam şi adevăr”, sunt cuvintele spuse de Iuliu Maniu în ultimul său discurs ținut în vara anului 1947 înainte de arestare, rememorate de pr. Cristian Borz, paroh al parohiei Greco-Catolice din Bădăcin, promotor și inițiator al proiectului dedicat Casei Memoriale a lui Iuliu Maniu din locul său natal și autor al Monografiei Satului Bădăcin şi a familiei Maniu, în alocuțiunea ținută joi, 18 aprilie a.c., pe esplanada Catedralei „Sfântul Nicolae” din Oradea, cu prilejul dezvelirii statuii lui Iuliu Maniu, în cadrul unui eveniment special al Centenarului Oradiei Mari, dedicat de Primăria Municiului Oradea marelui om politic și creștin exemplar, greco-catolic.

«Preasfinția Voastră
Stimate Domnule Primar,
Distinse autorități civile și militare
Stimați dascăli, dragi elevi
Stimați invitați,

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873, în Țara Silvaniei fiind cel de al cincilea copil al familiei Ioan și Clara Maniu. Descendent din două familii de oameni de cultură și patrioți care și-au legat numele de lupta pentru emanciparea românilor din Ardeal, este vorba despre familia lui Simion Bărnuțiu pe linie paternă, iar pe linie maternă de familia preotului Demetriu Coroianu, Iuliu Maniu înzestrat cu un real talent politic, sa numărat printre marii oameni de stat ai ţării noastre, luptând cu perseverenţă împotriva tendinţelor autoritare ca un adevărat apărător al democraţiei. A făcut parte din cea de a treia generație a Școlii Ardelene blăjene alături de George Pop de Băsești, Al. Vaida Voievod, Ștefan Cicio Pop, Teodor Mihaly.

A fost avocat, doctor în drept al Universității din Viena, membru de onoare al Academiei Române. A aparținut unei generații de oameni politici și de cultură numită și Generația Marii Uniri, generație care a dovedit că avea viziune, voință și mijloace de a face nu doar o Românie Mare, ci și să infăptuiască o civilizație inspirată și asemuită celei occidentale.

Iuliu Maniu a fost crescut şi educat în ambianţa Bisericii Greco-Catolice. Un rol determinant în educaţia lui a avut-o bunicul său matern, Demetriu Coroianu, vicar al Silvaniei, canonic și rector al Seminarului din Gherla, precum şi ambianţa Blajului greco-catolic, unde a urmat primele clase liceale, iar mai apoi a debutat şi funcţionat ca profesor de drept la Seminarul blăjean și timp de 16 ani ca jurisconsult al mitropoliei. Cu toate acestea, Iuliu Maniu a avut un spirit ecumenic, dornic de a reface unitatea tuturor creştinilor pe calea dialogului teologic.

La vârsta de numai 24 de ani, Iuliu Maniu este ales în Comitetul de conducere al P.N.R., devenind astfel unul dintre fruntaşii politici ai românilor din Ardeal.

Sa implicat activ în realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, iar din funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent a reuşit integrarea rapidă a administraţiei din Transilvania în cea a României reîntregite. Dacă la 1848, Simion Bărnuțiu prin discursul său ținut în Catedrala Blajului a așezat pe făgașele naționale activitatea politică ezitantă și confuză, în toamna anului 1918, Iuliu Maniu corectând interpretările greșite ale principiilor wilsoniene, a eliminat ideea prezentă la mulți dintre fruntașii românilor cum că Transilvania ar trebui să rămână un stat autonom, autonom chiar și față de regatul României.

Calitatea care la consacrat în prim-planul scenei politice a fost moralitatea ireproşabilă, motiv pentru care a fost numit de către marele istoric Nicolae Iorga „sfinxul de la Bădăcin”.

Puţini sunt oamenii mari, care au fost feriţi de patimi. Iuliu Maniu a intrat în rândurile lor. Scandaluri publice, atât de cunoscute în lumea politică, lipsesc cu desăvârşire în biografia lui, a avut tăria de a-şi feri existenţa chiar şi de bănuială. Mistic şi moral a înţeles că trebuie să fie pildă de viaţă creştinească pentru cei mulți. Nu a căutat luxul în îmbrăcăminte, umbla ani de a rândul în acelaşi costum, întotdeauna curat, întotdeauna obsedant de îngrijit. În 1929 era Preşedinte al Consiliului de Miniştri și purta ca sfetnic al Coroanei acelaşi pardesiu pe care îl avea cu 23 de ani înainte ca deputat de Vinţ. Bogăţia nu l-a ispitit niciodată, a trăit modest şi simplu ca student sârguincios la Viena, ca deputat de Vinţ, ca avocat renumit la Blaj, ca prim-ministru al României întregite, ca solitar la Bădăcin. Strălucirea şi onorurile de mulţi ahtiate, sau lovit de un Maniu imunizat. Istoricul Constantin Xeni spunea: „Mare forţă e modestia! N-a visat, n-a râvnit niciodată averea. Nu l-a interesat. N-a primit o dată să figureze într-un consiliu de administraţie. Şi nu o dată i s-a oferit. În casa lui de sus, de la Bădăcin, nici covoare persane, nici tablouri de preţ, nici bronzuri. În Bucureşti, o odaie de hotel, la Athénée Palace, odaie simplă ce nici pe departe nu justifica numele somptuos de «Palace». Şi nu e o micşorare să adaug că nu o dată l-am găsit seara mâncând singur în odăiţa lui, pe un colţ de masă, pâine neagră din care tăia tacticos cu un cuţitaş şi câteva mere frumoase, pe care cu mândrie spunea că le adusese de la Bădăcin. Un ascet. Iar în colţ, pe masa de lucru, vedeai numai două cărţi: Biblia şi broşura oficială de Mers al trenurilor. Una pentru drumurile lui sufleteşti, cealaltă pentru cele trupeşti, în necontenitele lui deplasări politice”.

Iuliu Maniu a avut o carieră politică întinsă pe parcursul a 56 de ani, a fost deputat în parlamentul de la Budapesta și în cel de la București, președinte al Consiliului Dirigent, a fost de trei ori prim-ministru al României, a condus două mari partide: PNR și PNȚ, pe acesta din urmă la și fondat, de numele lui se leagă rezistența împotriva ocupației sovietice și a regimului totalitar impus de aceasta.

În vara anului 1947 a fost arestat, i s-a înscenat un proces la care sentința se cunoștea dinainte.

Tribunalul Militar l-a condamnat la 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă. A fost închis mai întâi în închisoarea Malmaison din București, apoi la Galați, iar mai apoi ajunge la Sighet unde se aflau și alte personalități politice și culturale și întreg episcopatul greco-catolic.

Iuliu Maniu a suscitat, în închisoare, acelaşi climat de nobleţe morală în care se complăcuse toată viaţa. Nicio şovăială, nicio slăbiciune, la acest om care preferase să moară în închisoare decât să gireze, un regim de sclavie. Mulți dintre cei închiși erau suspectați de o lașitate posibilă și supuși verificării. Cât a fost închis nimeni nu a încercat să-l corupă.

După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. În ultimele ore de martiraj, episcopul Alexandru Todea cel care avea să devină mai târziu, mitropolit şi cardinal al Bisericii Române Unite, deţinut la Sighet, în condiţii strict secrete, i-a oficiat ultimele Sfinte Sacramente. La 5 februarie 1953, Vasile Ciolpan, directorul închisorii, a telefonat la Bucureşti anunţând că „în celula 3 s-a stins lumina” şi tot el, noaptea, l-a pus într-un sac şi l-a aruncat într-o groapă scormonită în prundişul Tisei, numită de localnici „Cimitirul săracilor”, fără cruci, având drept împrejmuire linia ferată. Tot acolo așteaptă învierea morților și episcopii greco-catolici morți în temnița de la Sighet și care vor fi ridicați la cinstea altarelor pe data de 2 iunie la Blaj de către Papa Francisc.

Iuliu Maniu şi-a închinat toată viaţa neamului său, respectându-şi jurământul din tinereţe în care spunea: „Jur în Faţa lui Dumnezeu, pe conştiinţă şi onoare, că îmi voi jertfi viaţa pentru triumful cauzei româneşti”, şi-a lăsat osemintele drept piatră de hotar, iar prin testamentul lăsat preciza: „Sufletul mi-l închin Atotputernicului Dumnezeu, tot devotamentul meu şi dincolo de mormânt, mult încercatului meu neam românesc”. A dorit să-şi doarmă somnul de veci lângă părinţii săi în pământul Dealului Ţarinei din Bădăcin, până acum nu s-a întâmplat, trupul lui se odihneşte într-un mormânt neştiut departe de ţarina lui. El, creştinul convins, nu are la cap o cruce!

Doamnelor și domnilor,

Iuliu Maniu are la Oradea un liceu și o stradă care îi poartă numele și de astăzi și un monument, deoarece orădenii au dorit să-i recupereze pe merit memoria săvârșind și un act de reparție morală în fața celor care încă îi contestă valoarea și încercă să rescrie o altă istorie.

Iuliu Maniu a avut o legătură strânsă cu orașul Oradea, aici s-a întâlnit de nenumărate ori cu bunul său prieten Aurel Lazăr alături de care a făcut parte din PNR și din Consiliul Dirigent, aici în primăvara anului 1919 a însoțit familia regală. În gara din Oradea, Iuliu Maniu își reîntâlnește mama și sora după ce aceastea au fost arestate și închise la Budapesta de trupele bolșevice ale lui Bella Kun și tot aici la Oradea, Iuliu Maniu l-a avut pe cel mai bun sfătuitor, pe episcopul de pie memorie Valeriu Traian Frențiu.

Noi, fiii Bădăcinului prezenți astăzi aici, suntem profund recunoscători celor care s-au implicat în realizarea acestui frumos monument. Mulțumim în primul rând Primăriei Oradea, domnul primar Ilie Bolojan pentru implementarea proiectului și Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Oradea, Preasfințitului Virgil Bercea, pentru oferirea acestui spațiu generos.  Îl felicităm pe domnul Deak Arpad ,sculptorul care a realizat această frumoasă lucrare.

Înainte de a încheia aș dori să mulțumesc și pentru contribuția pe care Primăria Oradea, dl primar Ilie Bolojan a avut-o la reabilitarea Casei Memoriale Iuliu Maniu de la Bădăcin în cursul anului trecut, grație acestei donații și sigur a multor altora, foarte multe venite din Oradea suntem astăzi în măsură să anunțăm că în toamna acestui an, cu ajutorul Bunului Dumnezeu vom finaliza lucrările și vom inaugura casa și expoziția care va fi organizată acolo. Domnule primar, Sf Pavel ne asigură că „Dumnezeu îi iubește pe cei ce dăruiesc cu bucurie” suntem siguri că ați făcut toate aceste lucruri cu multă dragoste și cu multă bucurie și în semn de recunoștință vă rog să primiți din partea noastră un cadou simbolic. Este vorba despre Monografia satului Bădăcin și a familiei Maniu  [Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2012]».