„Descrierea amanuntita a Casei Maniu facuta de nepotul acestuia, Ionel Pop, unul din cei opt secretari ai Marii Uniri, faciliteaza, astazi, restaurarea ei
Ionel Pop a fost crescut de Iuliu Maniu dupa moartea tatalui sau, a fost doctor în drept si a mostenit de la Maniu biroul de avocat din Blaj.
„Ionel Pop a fost unul din cei opt secretari ai Marii Uniri si el a fost cel care ne-a lasat o descriere amanutita a casei, descriere care ne-a ajutat sa cunoastem care a fost structura initiala a casei si ce obiecte erau în fiecare camera.“ spune parintele Cristian Borz din Badacin, cel care se ocupa de reabilitarea Casei Maniu.
Ionel Pop nu s-a nascut la Badacin, dar a fost mereu legat de aceste locuri si asa cum spune el: “… mai drag, mai legat de sufletul meu era hotarul comunei salajene – Badacin… acolo era – si mai este – una din radacinile fiintei mele, leagan si mormânt al mosilor si stramosilor din vita Mamei”
Ionel Pop, reprezinta un uimitor model de perseverenta, de statornicie, în slujirea printr-o îndelungata si rodnica munca, a unor minunate cauze: dragostea de neam si dragostea de natura, pe ambele le-a iubit cu neasemuita patima în întreaga sa viata.
S-a nascut la 24 noiembrie 1889, în orasul Gherla, judetul Cluj, unde tatal lui, dr. Ioan Pop, a fost profesor la Seminarul Teologic. Mama, Elena, era sora a marelui politician Iuliu Maniu (1873-1953). Dupa tata, îsi are originea în Poiana Ilvei, stramosii lui fiind tarani graniceri.
Primul înaintas al familiei, popa Grigoras Cretul (1725-1800), se confunda cu începutul întemeierii satului. Fiind preot, credinciosii zicându-i popa, treptat, cei din generatia întâi si mai ales a doua nascuti din „popa” l-au numit Pop. Matricolele parohiei ne dovedesc cele afirmate, unde sunt consemnati Larion a popii Grigoras, Andrei a lui Larion a popii Grigoras, de aici, Larion Pop si Andrei a lui Larion Pop. Iata cum sase generatii, pâna la Ionel, au luat numele Pop.
“Baciule Ioan, fii linistit, eu ma voi îngriji de Elenuta si de copiii vostri”
Vicarul dr. Ioan Pop, împreuna cu Elena, au avut patru copii: Ionel – avocat, scriitor, iubitor al naturii si luptator pentru Marea Unire. Matei, avocat, mort pe frontul din Italia; Livia, casatorita cu profesorul universitar Romul Boila si Clara, sotia juristului Zaharie Boila, director al ziarului P.N.T. Patria din Cluj.
Când avea doi ani, familia s-a mutat la Nasaud, unde si-a petrecut copilaria pâna la 13 ani, când tatal sau, vicarul dr. Ioan Pop (1859-1901), moare de tânar la numai 42 de ani. “Baciul Ioan” cum îl numea Iuliu Maniu, nu era preocupat de moarte, ci era îngrijorat ce se va întâmpla cu sotia sa Elena si cu cei patru copii: Livia, Ionel, Matei si Clarita, dintre care cea mai mare avea 14 ani si cea mai mica abia trecuse de un an. Iuliu Maniu a fost aproape de el în clipa mortii, era 1 august 1901, i-a prins mâna si i-a spus: “Baciule Ioan, fii linistit, eu ma voi îngriji de Elenuta si de copiii vostri”.
Clasele I si a III-a le parcurge la Simleul Silvaniei, la bunicii dinspre mama, iar a doua si a patra la Norma din Nasaud, tot aici urmând si primele trei clase gimnaziale (1899-1902).
Primii ani la gimnaziul din Nasaud i-au stimulat sentimentul national românesc, prin fascinantele serbari patriotice numite „maialuri”, atmosfera respirata de populatia locului, spre ideea de libertate si unitate nationala. Educatia iubirii de neam era sorbita zilnic în familia marelui român, vicarul Ioan Pop, apoi la Blaj, „Mica Roma”, cum spunea Mihai Eminescu, sentimentele patriotice i se cristalizeaza. Un an au mai ramas la Nasaud primind de la Iuliu Maniu, care era jurist consultul Mitropoliei Blajului, cele trebuitoare traiului.
În prag de toamna au ajuns la Blaj unde au locuit într-o casa cu cinci camere pregatita de Iuliu Maniu. Ionel Pop urma sa intre în clasa a IV-a liceala, Matei a II-a, Livia urma sa se înscrie la scoala normal, iar Clara avea abia doi ani.
Începând cu anul 1907, urmeaza studii universitare de drept si economie politica la Budapesta, Berlin si Munchen, încheiate cu obtinerea doctoratului în drept la Universitatea din Budapesta (1911), apoi, în urma unui examen, ajunge avocat si magistrat (1915). Devine avocat stagiar la Blaj, iar din 1915 la Târgu Mures. În studentie nu a avut griji materiale fiind sustinut de unchiul sau Maniu.
În anii în care a fost student la Budapesta si Maniu era deputat, locuiau împreuna. A avut posibilitatea sa participe alaturi de unchiul sau la sedintele din parlament în calitate de corespondent al ziarului “Românul”, de multe ori fiind secretar de sedinte.
Se casatoreste în 1916 cu Margareta Hodos, fiica directorului bancii “Patria” din Blaj, prieten apropiat al lui Iuliu Maniu. Au avut o casatorie fericita binecuvântata cu un fiu Pitu Pop.
„Da-ti seama, Ionele, ce viata grea, trudita au taranii nostri“
Debuteaza ca publicist în anul 1908, colaborând pâna la Unirea din 1918 la ziarele PNR „Românul” (Arad 1911-1921; 1926-1938), „Lupta” (Budapesta, 1906-1910), „Unirea” (Blaj, 1891-1948), în perioada interbelica la oficiosul „Patria” (Sibiu, Cluj, 1919-1938; 1946), al PNR (din 1926 al PNT) si gazeta „România Noua” (Sibiu, 1940-1941). A întemeiat si condus revista „Carpati”, de vânatoare, pescuit, chinologie (1933-1948). Dupa razboi, scrie la revistele „Transilvania”, „Ocrotirea naturii”, „Viata Româneasca”, „Magazin”, „Veac Nou”, „România Pitoreasca”, „Glasul Patriei” si altele. A semnat si cu pseudonimele Junior, Nemo, I. Venator etc.
Când a intrat ca stagiar în biroul lui Iuliu Maniu de la Blaj, acesta i-a dat câteva sfaturi pe care le-a urmat apoi cu sfintenie: “Da-ti seama, Ionele, ce viata grea, trudita au taranii nostri. Da-ti seama ca pâna s-au hotarât sa vina la tine dupa sfat, dupa ajutor, cât s-au framântat, apoi cum au calcat kilometri, pe jos, ca sa-ti deschida usa. Nu le sfarâma nadejdea, nu-i umili, cu tinuta rece, neprieteneasca. Adu-ti aminte de stramosii tai tarani, cu necazurile lor, ca si cei de azi…”
Dupa cinci ani de avocatura la Blaj, pâna în 1920 se muta la Cluj. Momentul de vârf al întregii sale vieti l-a constituit ziua de 1 Decembrie 1918, când participa ca „deputat ales” al cercului electoral Mures – Uioara, din judetul Alba de Jos, facând parte din notarii constituantei, apoi membru numit al Marelui Sfat National si unul din secretarii acestui parlament provizoriu al Transilvaniei. A dat dovada de multa modestie în privinta rolului în facerea Unirii, pe care o socotea „o floare a sufletului, caldura inimii si munca bratelor a milioane si milioane de români, care în sirag de veacuri au trait în lumina unui ideal în caldura nadejdii”, si ca „este bucuros ca a avut sansa sa traiasca zilele glorioase ale izbândei”. El a trait de atunci, pâna la sfârsitul zilelor, cu imaginea „… figurilor ce au condus neamul nostru transilvan în deceniile cele mai grele ale luptei noastre pentru viata, înfingând în pamântul Ardealului steagul biruintei cu stema României”.
Dupa Marea Unire, Ionel Pop cunoaste „adevarata patrie româneasca”. Activitatea politica si-o continua în PNT, a carui platforma a îmbratisat-o, ca reprezentant al organizatiei judetului Cluj, sau ca membru în Delegatia Permanenta, ce asigura conducerea partidului între sedintele Comitetului Central Executiv. În urma odiosului Dictat de la Viena (30 august 1940), paraseste Clujul sau drag, asezându-se la Sibiu. De aici, dupa eliberarea tarii de sub stapânirea fascisto-hortysta, este numit ministru al Ardealului în guvernele Sanatescu (4 noiembrie – 2 decembrie 1944) si Radescu (6 decembrie 1944-28 februarie 1945). Desi Clujul universitar (eliberat în 11 octombrie 1944) îl chema si astepta prin vocea rectorului Iuliu Hateganu, va alege calea Capitalei României.
Perioada care a urmat, prigoana împotriva membrilor de seama taranisti, persecutiile din partea noilor stapâni, precum si alte momente grele din viata nu l-au determinat sa-si paraseasca tara, desi ar fi putut sa se expatrieze.
Avocat de certa notorietate s-a oferit din oficiu sa-i apere pe cei implicati în cunoscutul „proces al comunistilor” de la Sibiu, din 1943. Pledoaria sa stralucita, ca în multe alte procese, minutios pregatite în birourile avocatiale de la Blaj si Cluj, a avut drept rezultat absolvirea inculpatilor de pedeapsa capitala în conditiile starii de razboi. Câtiva ani mai târziu, copartizanii celor pe care i-a sustinut prin sentimentul savârsirii unui act umanitar, desi nu împartasea funciarmente ideologia lor, deci ca jurist impartial, aveau sa-i intenteze un proces în anii „dictaturii proletariatului”, dupa ce l-au purtat o buna bucata de vreme prin temnitele comuniste. Se consolase probabil ca nu era singura victima, mai cu seama meditând la sfârsitul tragic al celui care i-a fost cel mai apropiat sufletului sau – Iuliu Maniu.
În 1948, a fost arestat odata cu familia si înca câteva rude, în total vreo zece persoane din care si doi-trei copii. A fost banuit ca vrea sa puna la cale o miscare de partizani în munti. Nici vorba de asa ceva. Casa i-a fost luata si transformata în vila oficiala pentru noile autoritati comuniste.
Ionel Pop are un loc de netagaduit în istoria literaturii române
Mihail Sadoveanu a declansat acel har literar, materializat între anii 1957-1985, într-un numar de 22 volume, inspirate din viata naturii românesti.
Membru al Uniunii Scriitorilor, si-a confirmat pe deplin aceasta calitate prin cele paisprezece lucrari traduse în mai multe limbi, printre care se remarca titluri ca: De la urs la pantarus, Întâlniri neasteptate si Pasi prin lumea pasarilor, i-au fost traduse în limba germana, o versiune semnata de Yves Auger aparând si în franceza – Rencontres avec Ies betes (Neuchâtel, 1973).
Fin observator al naturii, al vietuitoarelor din paduri si din ape, Ionel Pop este un vânator si un pescar animat de un „sentiment cavaleresc”. El face mai mult literatura decât vâneaza, asemenea lui Mihail Sadoveanu, a carui calauza de vânatoare în muntii Sebesului a fost si cu care va fi comparat, deoarece – scrie Serban Cioculescu – „de la Mihail Sadoveanu încoace, marele lui prieten, nimeni nu a reusit sa îmbine arta povestirii cinegetice cu vibratia simtirii, într-o forma proprie”.
Opera: Dupa focul de arma, Bucuresti, 1956; Capra neagra, Bucuresti, 1957; Vulpea, Bucuresti, 1957; Din fauna noastra, Bucuresti, 1959; Întâlniri cu animale, prefata de Demostene Botez, Bucuresti, 1960; Hoinareli prin natura (în colaborare cu Demostene Botez), Bucuresti, 1961; Instantanee din viata animalelor, Bucuresti, 1964; Pasi prin lumea pasarilor, Bucuresti, 1965; Vânatorul si natura, Bucuresti, 1969; Întâlniri neasteptate, Bucuresti, 1970; Mamifere din România (în colaborare cu Vasile Homei), I-II, Bucuresti, 1971; De la urs la pantarus, Bucuresti, 1972; Îmi aduc aminte, Cluj, 1972; Vânatori – oameni si câini, prefata de Serban Cioculescu, Bucuresti, 1972; Poienita ielelor, Bucuresti, 1974; O palma de râu si niste istorii vânatoresti, Bucuresti, 1978; Un ochi râde, altul plânge, Bucuresti, 1981; Priviri în atelierul naturii, Bucuresti, 1982; Vapaia, Bucuresti, 1984; Povestiri vânatoresti, Bucuresti, 1986; Inima padurii, Bucuresti, 1986.
Mai întâi, Ionel Pop si-a câstigat un loc de netagaduit în istoria literaturii române prin promovarea unui gen de scriitura prea putin cultivat, rezultat din nararea cinegetica, împletita cu descrierea scrupuloasa si în acelasi timp plina de sensibilitate a vietii animalelor si pasarilor.
Încercând o alaturare virtuala cu înaintasii sai întru cultivarea speciei literare amintite, Al. Odobescu, Ion Bratescu-Voinesti si nu în cele din urma Sadoveanu, filiatia de idei si stil ne apare foarte palida, Ionel Pop detasându-se printr-o abordare originala a habitatului zoologic, folosind un limbaj aparte, deosebit de viu si colorat, plin de savoare, generând o placere speciala celui care parcurge paginile scrierilor sale.
Farmecul si valoarea literelor lui Ionel Pop consta în aceea ca lectorul, fie el un simplu taran sau mestesugar, fie un intelectual de elita, percepe cu aceeasi intensitate frumusetea.
Vâltorile vietii l-au purtat pe multe meleaguri, dar el a simtit mereu atras de Tara Nasaudului, fermecat de Blaj, stapânit de Salaj si Cluj, iar în inima pastra alaturea, cele patru locuri sfinte în care erau acorate radacinile fiintei sale.
Dupa o viata lunga, zbuciumata si austera, de 95 ani, la 27 ianuarie 1985, s-a stins ultimul supravietuitor al celor care au semnat, la 1 Decembrie 1918, actul sfânt al Unirii Transilvaniei cu România, fiind unul din cei patru secretari ai Adunarii.

Cei care doresc sa contribuie, în continuare, la reabilitarea casei o pot face donând în conturile:
Lei: RO22 RZBR 0000 0600 0208 5400
Euro: RO18 RZBR 0000 0600 0289 9205
Dolari: RO11 RZBR 0000 0600 1092 7730
Cont PayPal: salvaticasamaniu@yahoo.com
deschise la Raiffeisen Bank, Agentia Simleu Silvaniei, jud. Salaj.
Cei care pot si doresc sa ajute echipa cu materiale de constructii (ciment, grinzi de lemn etc.) ne pot contacta pe pagina de Facebook:
https://www.facebook.com/SalvatiCasaMemorialaIuliuManiu/?fref=ts , unde poate fi consultata si întreaga activitate legata de evolutia campaniei publice „Salvati Istoria Nationala, Salvati Casa lui Iuliu Maniu”.

Sursa: http://www.salajulpursisimplu.ro