„”Opreste-te, priveste si întoarce-te!” sunt cele trei imperative pe care papa Francisc le-a adresat la predica primei Sfinte Liturghii din Postul Mare, celebrata în Miercurea Cenusii, 14 februarie a.c., în bazilica paleocrestina Sfânta Sabina. Ritul sacru a început cu asa numita ”statio” la biserica Sfântul Anselm, din imediata vecinatate a bazilicii, unde pontiful a prezidat si ritul auster al binecuvântarii si punerii pe cap a cenusii în semn de pocainta. Credinciosii de rit bizantin – greco-catolici si ortodocsi – încep Postul Mare luni, 19 februarie, dupa Duminica lasatului sec de brânza si a Izgonirii lui Adam din Rai. Sfântul Parinte a subliniat la predica din Miercurea Cenusii ca pentru a primi cu o inima noua vestea Învierii Domnului e necesar sa refacem notele discordante ale vietii crestine.

Va oferim mai jos, în traducerea noastra de lucru, predica papei Francisc de la Sf. Liturghie din Miercurea Cenusii:

«Timpul Postului Mare este un timp prielnic pentru a corecta acordurile discordante ale vietii noastre crestine si a primi vestea Pastelui Domnului, o veste mereu noua, plina de bucurie si de speranta. Biserica, în întelepciunea ei materna, ne propune sa acordam o atentie deosebita la tot ceea ce poate sa raceasca si sa oxideze inima noastra care crede.

Ispitele la care suntem expusi sunt numeroase. Fiecare dintre noi cunoaste greutatile pe care trebuie sa le înfrunte. Si e trist sa vezi cum, în fata vicisitudinilor de fiecare zi, se aud voci care, profitând de durere si nesiguranta, nu stiu sa semene altceva decât neîncredere. Iar daca rodul credintei este caritatea – cum îi placea sa spuna Maicii Tereza de Calcutta – rodul neîncrederii este apatia si resemnarea. Neîncredere, apatie si resemnare: demonii care cauterizeaza si paralizeaza sufletul poporului care crede.

Postul Mare este un timp pretios pentru a demasca aceste tentatii si altele si pentru a lasa ca inima noastra sa înceapa din nou sa bata în ritmul inimii lui Isus. Aceasta liturgie este impregnata în totalitate de atare simtamânt si am putea spune ca acesta rasuna în trei cuvinte care ne sunt oferite pentru ”a reîncalzi inima care crede”: opreste-te, priveste si întoarce-te.

Opreste-te un pic, lasa aceasta agitatie si aceasta cursa fara sens care copleseste sufletul de amaraciune când auzi ca nu se ajunge niciodata nicaieri. Opreste-te, lasa aceasta obligatie de a trai în mod frenetic care împrastie, dezbina si ajunge sa distruga timpul familiei, timpul prieteniei, timpul fiilor, timpul bunicilor, timpul gratuitatii, timpul lui Dumnezeu. Opreste-te un pic în fata necesitatii de a aparea si de a fi vazut de toti, de a sta mereu ”în vitrina”, care te face sa uiti de valoarea interioritatii si a spiritualitatii. Opreste-te un pic în fata privirii mândre, a comentariului rapid si dispretuitor care se naste din faptul ca s-a dat uitarii tandretea, mila si respectul pentru întâlnirea cu ceilalti, mai ales cu cei vulnerabili, raniti si chiar cufundati în pacat si greseala. Opreste-te un pic în fata dorintei necuvenite de a voi sa controlezi totul, sa afli totul, sa distrugi totul, care se naste din uitarea gratitudinii fata de darul vietii si a multului bine pe care l-ai primit. Opreste-te un pic în fata galagiei asurzitoare care atrofiaza si asurzeste urechile noastre si ne face sa uitam de puterea fecunda si creatoare a tacerii. Opreste-te un pic în fata atitudinii care alimenteaza sentimente sterile, fara roade, care provin din închidere si auto-compatimire si te fac sa uiti sa mergi în întâmpinarea celorlalti pentru a împartasi greutatile si suferintele. Opreste-te în fata nimicului a ceea ce este instant, momentan si efemer, care ne lipseste de radacini, de legaturi, de valoarea parcursului si de a ne sti mereu pe cale.

Opreste-te ca sa privesti si sa contempli! Priveste semnele care împiedica stingerea caritatii, care pastreaza vie flacara credintei si a sperantei. Fetele vii ale blândetii si bunatatii lui Dumnezeu care lucreaza în mijlocul nostru. Priveste fata familiilor noastre care continua sa parieze zi dupa zi, cu mari eforturi, ca sa mearga înainte în viata si, printre multele lipsuri si neajunsuri, nu neglijeaza nicio încercare pentru a face din casa lor o scoala de iubire. Priveste fetele, care ne interpeleaza, ale copiilor nostri si ale tinerilor încarcati cu viitor si speranta, încarcati cu ziua de mâine si cu potentialul care cere daruire si ocrotire. Lastare vii de iubire si de viata care mereu îsi croiesc drum în mijlocul calculelor noastre meschine si egoiste. Priveste fetele batrânilor nostri brazdate de scurgerea timpului: fetele purtatoare de memoria vie a neamului nostru, fetele întelepciunii lucratoare a lui Dumnezeu. Priveste fetele bolnavilor nostri si ale multora care se îngrijesc de ei, fete care, în fragilitatea si slujirea lor, ne amintesc ca valoarea fiecarei persoane nu poate fi redusa niciodata la o chestiune de calcul sau de utilitate. Priveste fetele caite ale multora care încearca sa-si repare erorile si greselile si, pornind de la mizeria si durerea lor, se lupta ca sa schimbe situatiile si sa mearga înainte. Priveste si contempla chipul Iubirii rastignite, care astazi de pe cruce continua sa fie purtatoare de speranta, mâna întinsa pentru cei care se simt rastigniti si care simt în viata lor apasarea falimentului, dezamagirii si deziluziei. Priveste si contempla fata concreta a lui Cristos cel rastignit din iubire fata de toti, fara excluziune. Fata de toti? Da, fata de toti. A privi fata Lui este o invitatie plina de speranta a acestui timp de Post pentru a învinge demonii neîncrederii, apatiei si resemnarii. Fata sa ne invita sa exclamam: Împaratia lui Dumnezeu este posibila!

Opreste-te, priveste si întoarce-te! Întoarce-te la casa Tatalui tau. Întoarce-te fara teama în bratele dornice si întinse ale Tatalui tau bogat în milostivire care te asteapta (cf. Ef 2,4). Întoarce-te! Fara teama: acesta este timpul potrivit pentru întoarcerea acasa, la casa ”Tatalui meu si a Tatalui vostru” (cf. In 201,17). Acesta este timpul pentru a se lasa atins la inima. A ramâne pe calea raului este doar sursa de iluzie si tristete. Adevarata viata este ceva cu mult diferit si inima noastra o stie bine. Dumnezeu nu oboseste, nici nu va obosi în a-si întinde mâna (cf. bula ”Misericordiae vultus”, 19). Întoarce-te fara teama ca sa simti blândetea vindecatoare si reconcilianta a lui Dumnezeu! Lasa-L pe Domnul sa-ti vindece ranile pacatului si sa împlineasca profetia facuta parintilor nostri: ”Va voi da o inima noua, voi pune în voi un duh nou, voi lua de la voi inima de piatra si va voi da o inima de carne” (Ez 36,26).

Opreste-te, priveste, întoarce-te!»

(rv – A. Danca)
Sursa: http://ro.radiovaticana.va