„„Din cauza înmultirii faradelegii, dragostea multora se va raci” (Mt 24,12)

Iubiti frati si surori,
Înca o data ne vine în întâmpinare Pastele Domnului! Pentru a ne pregati pentru el Providenta lui Dumnezeu ne ofera în fiecare an Postul Mare, „semn sacramental al convertirii noastre”[1], care anunta si realizeaza posibilitatea de a ne întoarce la Domnul cu toata inima si cu toata viata.
Si anul acesta, cu mesajul acesta, doresc sa ajut toata Biserica sa traiasca în acest timp de har cu bucurie si adevar; si fac asta inspirându-ma dintr-o expresie a lui Isus din Evanghelia lui Matei: „Din cauza înmultirii faradelegii, dragostea multora se va raci” (24,12).
Aceasta fraza se afla în discursul care se refera la sfârsitul timpurilor si care este situat la Ierusalim, pe Muntele Maslinilor, chiar acolo unde va începe patimirea Domnului. Raspunzând la o întrebare a discipolilor, Isus anunta o mare suferinta si descrie situatia în care s-ar putea afla comunitatea credinciosilor: în fata evenimentelor dureroase, unii profeti falsi îi vor însela pe multi, asa încât vor ameninta sa stinga în inimi caritatea care este centrul întregii Evanghelii.
Profetii falsi
Sa ascultam acest text si sa ne întrebam: ce forme asuma profetii falsi?
Ei sunt ca „vrajitorii de serpi”, adica profita de emotiile umane pentru a face sclave persoanele si a le duce acolo unde vor ei. Câti fii ai lui Dumnezeu sunt amagiti de lingusirile placerii de câteva clipe, care este confundata cu fericirea! Câti barbati si femei traiesc parca vrajiti de iluzia banului, care îi face în realitate sclavi ai profitului sau ai intereselor meschine! Câti traiesc crezând ca sunt suficienti lor însisi si cad prada singuratatii!
Alti profeti falsi sunt acei „sarlatani” care ofera solutii simple si imediate suferintelor, remedii care se dovedesc însa complet ineficiente: câtor tineri le este oferit remediul fals al drogurilor, al relatiilor „foloseste si arunca”, al câstigurilor usoare dar necinstite! De asemenea, câti sunt încurcati într-o viata complet virtuala, în care raporturile par mai simplu si rapide pentru a se dovedi dupa aceea în mod dramatic lipsite de sens! Acesti escroci, care ofera lucruri fara valoare, iau în schimb ceea ce este mai pretios cum este demnitatea, libertatea si capacitatea de a iubi. Este înselaciunea vanitatii, care ne determina sa facem figura paunilor… pentru a cadea dupa aceea în ridicol; si din ridicol nu ne mai întoarcem. Nu este uimitor: din totdeauna diavolul, care este „mincinos si tata al minciunii” (In 8,44), prezinta raul ca bine si falsul ca adevarat, pentru a încurca inima omului. De aceea, fiecare dintre noi este chemat sa discearna în inima sa si sa examineze daca este amenintat de minciunile acestor profeti falsi. Trebuie sa învatam sa nu ne oprim la nivelul imediat, superficial, ci sa recunoastem ceea ce lasa înlauntrul nostru o amprenta buna si mai durabila, pentru ca vine de la Dumnezeu si este valabil cu adevarat pentru binele nostru.
O inima rece
Dante Alighieri, în descrierea iadului, îl imagineaza pe diavol asezat pe un tron de gheata[2]; el locuieste în gerul iubirii sufocate. Asadar sa ne întrebam: cum se raceste caritatea în noi? Care sunt semnalele care ne arata ca în noi iubirea risca sa se stinga?
Ceea ce stinge caritatea este înainte de toate aviditatea de bani, „radacina tuturor relelor” (1Tim6,10); dupa ea urmeaza refuzarea lui Dumnezeu si prin urmare de a gasi mângâiere în el, preferând dezolarea noastra fata de întarirea cuvântului sau si a sacramentelor[3]. Toate acestea se transforma în violenta care se îndreapta împotriva celor care sunt considerati o amenintare pentru „certitudinile” noastre: copilul înca nenascut, batrânul bolnav, oaspetele în trecere, strainul, dar si aproapele care nu corespunde asteptarilor noastre.
Si creatia este martor tacut al acestei raciri a caritatii: pamântul este otravit de gunoaie aruncate prin neglijenta si interes; marile, si ele poluate, trebuie sa acopere, din pacate, resturile atâtor naufragii ale migratiilor fortate; cerurile – care în planul lui Dumnezeu cânta gloria sa – sunt brazdate de masini care fac sa ploua instrumente de moarte.
Iubirea se raceste si în comunitatile noastre: în exortatia apostolica Evangelii gaudium am încercat sa descriu semnele cele mai evidente ale acestei lipse de iubire. Ele sunt: indolenta egoista, pesimismul steril, tentatia de a se izola si de a se angaja în razboaie fratricide, mentalitatea mondena care induce sa se ocupe numai de ceea ce este aparent, reducând în acest mod ardoarea misionara[4].
Ce este de facut?
Daca vedem în interiorul nostru si în jurul nostru semnalele tocmai descrise, iata ca Biserica, mama si învatatoarea noastra, împreuna cu medicamentul, uneori amar, al adevarului, ne ofera în acest timp al Postului Mare remediul dulce al rugaciunii, al pomenii si al postului.
Dedicând mai mult timp rugaciunii, permitem inimii noastre sa descopere minciunile secrete cu care ne înselam pe noi însine[5], pentru a cauta în sfârsit mângâierea în Dumnezeu. El este Tatal nostru si vrea pentru noi viata.
Exercitarea pomenii ne elibereaza de aviditate si ne ajuta sa descoperim ca celalalt este fratele meu: ceea ce am nu este niciodata numai al meu. Cât as vrea ca pomana sa se transforme pentru toti într-un adevarat stil de viata! Cât as vrea ca, fiind crestini, sa urmam exemplul apostolilor si sa vedem în posibilitatea de a împartasii cu altii bunurile noastre o marturie concreta a comuniunii pe care o traim în Biserica. În aceasta privinta îmi însusesc îndemnul sfântului Paul, când îi invita pe corinteni la colecta pentru comunitatea din Ierusalim: „lucrarea aceasta va este de folos voua” (2Cor 8,10). Acest lucru este valabil în mod special în Postul Mare, în timpul caruia multe organisme aduna colecte în favoarea Bisericilor si populatiilor aflate în dificultate. Dar cât as vrea ca si în raporturile noastre zilnice, în fata oricarui frate care ne cere un ajutor, noi sa ne gândim ca acolo este un apel al Providentei divine: fiecare pomana este o ocazie pentru a lua parte la Providenta lui Dumnezeu fata de fiii sai; si daca el se foloseste astazi de mine pentru a ajuta un frate, cum nu va avea grija mâine si de necesitatile mele, el care nu se lasa învins în generozitate?[6].
În sfârsit, postul îi ia violentei noastre forta, ne dezarmeaza si constituie o ocazie importanta de crestere. Pe de o parte, ne permite sa experimentam ceea ce simt aceia carora le lipseste chiar si strictul necesar si cunosc muscaturile zilnice ale foamei; pe de alta parte, exprima conditia spiritului nostru, înfometate de bunatate si însetat de viata lui Dumnezeu. Postul ne trezeste, ne face mai atenti fata de Dumnezeu si fata de aproapele, trezeste vointa de a asculta de Dumnezeu care, singur, satura foamea noastra.
As vrea ca glasul meu sa ajunga dincolo de granitele Bisericii catolice, pentru a ajunge la voi toti, barbati si femei de bunavointa, deschisi la ascultarea lui Dumnezeu. Daca precum noi sunteti chinuiti de raspândirea faradelegii în lume, daca va preocupa gerul care paralizeaza inimile si actiunile, daca vedeti ca dispare simtul de umanitate comuna, uniti-va cu noi pentru a-l invoca împreuna pe Dumnezeu, pentru a posti împreuna si împreuna cu noi pentru a darui ceea ce puteti ca sa-i ajutati pe frati!
Focul Pastelui
Îi invit mai ales pe membrii Bisericii sa întreprinda cu zel drumul Postului Mare, sprijiniti de pomana, de post si de rugaciune. Daca uneori caritatea pare sa se stinga în atâtea inimi, ea nu este stinsa în inima lui Dumnezeu! El ne daruieste mereu noi ocazii pentru ca sa putem reîncepe sa iubim.
O ocazie propice va fi si în acest an initiativa „24 de ore pentru Domnul”, care invita sa celebram sacramentul Reconcilierii într-un context de adoratie euharistica. În 2018 ea se va desfasura vineri 9 si sâmbata 10 martie, inspirându-se din cuvintele Psalmului 130,4: „La tine este iertarea”. În fiecare dieceza, cel putin o biserica va ramâne deschisa timp de 24 de ore consecutive, oferind posibilitatea rugaciunii de adoratie si a Spovezii sacramentale.
În noaptea de Paste vom retrai ritul sugestiv al aprinderii lumânarii pascale: luata din „focul nou”, lumina încet-încet va alunga întunericul si va umple de stralucire adunarea liturgica. „Lumina lui Cristos care învie glorios sa risipeasca întunericul inimii si al spiritului”[7], pentru ca toti sa putem retrai experienta discipolilor din Emaus: ascultând cuvântul Domnului si hranindu-ne cu Pâinea euharistica va permite inimii noastre sa arda din nou de credinta, speranta si caritate.
Va binecuvântez din inima si ma rog pentru voi. Nu uitati sa va rugati pentru mine.
Din Vatican, 1 noiembrie 2017
Solemnitatea Tuturor Sfintilor

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Patrascu

Note:
[1] Liturghierul Roman, Duminica I din Postul Mare, Rugaciunea zilei.
[2] „Stapânul groazei ce-i fara de fine / iesea pâna-n buric din gheata lui” (Iadul XXXIV, 28-29).
[3] „Este curios, dar de atâtea ori ne este frica de mângâiere, de a fi mângâiati. Mai mult, ne simtim mai siguri în tristete si în dezolare. Stiti de ce? Pentru ca în tristete ne simtim aproape protagonisti. În schimb în mângâiere Duhul Sfânt este protagonistul!” (Angelus, 7 decembrie 2014).
[4] Nr. 76-109.
[5] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclica Spe salvi, 33.
[6] Cf. Pius al XII-lea, Scrisoarea enciclica Fidei donum, III.
[7] Liturghierul Roman, Vigilia Pascala, Pregatirea lumânarii pascale.