„Limba Arameica, pe care a vorbit-o Însusi Mântuitorul Iisus Hristos”,

„Arabii crestini: este categoria de crestini apartinatori unei confesiuni crestine, care sunt fie de etnie araba ori se integreaza în spatiul cultural si de limba araba al locului. Majoritatea crestinilor arabi traiesc în Orientul Apropiat, unde la început constituiau majoritati compacte de rum ortodocsi, monofititi sau asirieni. Dupa secolul al VII-lea, adica odata cu expansiunea islamului si convertirile fortate ori de buna voie la noua religie, procentul crestinilor arabi a început sa scada, devenind în cursul secolelor o minoritate. Actualmente, numarul crestinilor arabi, de toate confesiunile si jurisdictiile, este estimat la 40 pâna la 48 de milioane de suflete, majoritatea dintre ei traind în emigratie: 16 milioane în Brazilia, 9,7 milioane în S.U.A., Europa, America, Australia etc. Egiptul formeaza înca o masa compacta de crestini copti, cu 15 milioane, Libanon 1,5 milioane, Siria 1,5 milioane, Iordania 290.000, Kanada 200.000, Australia 140.000, Israel 150.000, Irak 100.000 etc.
Înca din primul secol crestin au existat o serie de triburi arabe, care s-au botezat, cum a fost cazul GHASANITILOR, care traiau în nordul actualei Arabii Saudite, realizând o serie de contributii pentru cultura si civilizatia araba, cum ar fi traducerile din greceste a diferitelor opere literare si stiintifice. Asa se face ca între „crestinii arabi” au existat o serie de medici, scriitori, arhitecti, artisti, politicieni si oameni de stiinta.
Trebuie sa fim însa foarte atenti, atunci când definim etnia „crestinilor arabi”, pentru ca o mare parte din ei sunt numai vorbitori de limba araba. Coptii din Egipt, de pilda, au limba proprie – copta – si se definesc a fi numai vorbitori de limba araba, dar de etnie copta, urmasii vechilor Ptolemei. La fel este cazul si cu crestinii de limba arameica sau vechii sirieni, astazi bilingvi (aramaica si araba). Si maronitii din Libanon se considera a fi continuatorii vechilor fenicieni, iar chaldeenii din Irak se considera a fi continuatorii arameilor, spre a se deosebi de arabii musulmani, din Arabia Saudita, desi toti sunt vorbitori de limba araba.

Limba arameica
Ca urmasi ai poporului arameic din antichitate, crestinii aramei folosesc pentru limba liturgica si vorbirea obisnuita, limba clasica siriana sau „vechea siriana”, de unde si numele lor de „crestini sirieni”. Mai exact, limba liturgica arameica provine din zona geografica a orasului Edesa si din vestul Mesopotamiei. Arameica literara sau „a cartii” este arameica Kthobonoyo”, limba în care este scrisa si Biblia Pesitta si în care se celebreaza si Sfânta Liturghie. Crestinii arameii sunt astazi divizati în „arabi”, sirieni, asirieni si chaldei. Din punct de vedere confesional, ei sunt rum ortodocsi, melkiti catolici, asirieni (nestorieni), uniti (chaldei), sirieni monofiziti, sirieni monofiziti uniti cu Roma, maroniti. Numele de „sirieni”, dat arameilor este de origine greceasca si dateaza din epoca helenismului.
În timpul vietii pamântesti a Mântuitorului, limba arameica era vorbita, din Palestina, pâna în Imperiul Persan, deci Mântuitorul a vorbit limba arameica, deoarece limba ebraica veche era folosita doar ca „limba liturgica” în Templul din Ierusalim si în sinagoga. Populatia Palestinei vorbea arameica, dovada sunt si cuvintele Mântuitorului: „Talitha cumi”, Marcu 5,41; „Ephphatha”, Marcu 7, 34; „Eloi, Eloi, lama sabachthani ?”, Marcu 15, 34. Termenii neotestamentari „Abba”, Pascha”, „Hosanna” sunt tot de origine arameica. Lecturile din sinagoga facându-se în limba ebraica veche, pe care credinciosii cei mai multi evrei n-o mai întelegeau, în Syiria, aceste lecturi au fost traduse în arameica, textele respective fiind numite „Targumuri”. Limba arameica este folosita în cult nu numai de catre crestinii aramei, ci si de alte grupari religioase si secte iudeo-crestine, cum ar fi mandeii sau „crestinii ioaniti”, numiti si „Nazorei”, cunoscuti si sub numele de „Sabeer” (sba – botez, în arameica), nume creat dupa raspândirea islamului, adica dupa secolul al VII-lea. Credinta mandeilor este un sincretism iudeo-crestino-gnostic, dupa care Mesia – Unsul – a fost Ioan Botezatorul, nu Iisus Hristos. Limba lor liturgica este un dialect arameic rasaritean.
Limba arameica a devenit si una din limbile oficiale, din Imperiul Persan multietnic – „arameica imperiala”. Limba ebraica a preluat alfabetul arameic în a doua jumatate a secolului întâi, î.d.Hr. – „scrierea consonantica patrata cu 22 de litere”. Pentru ca notiunea de „aramaic”, cu toate derivatiile ei, era considerata „pagâna”, de catre literatura rabinica, evreii mentionau aceasta limba sub numele de „limba siriana”. De aici confuzia care s-a creat între cele doua notiuni, confuzie accentuata ulterior si de crestinismul helenistic, nu numai de literatura iudaica.
În limba arameica au fost scrise si parti din Sfânta Scriptura, cum ar fi cartile lui Ezdra: 4, 8 – 6,18; 7, 12 – 26; Daniel 2, 4 – 7, 28; Ieremia 10, 11, Geneza 31,47. Chiar si Gamara (o parte din Talmud) a fost scrisa tot în arameica, nu în limba ebraica veche.
În aceste conditii limba mama a Crestinismului este limba aramaica, pe care a vorbit-o însusi Mântuitorul Iisus Hristos, nu ebraica, devenita limba moarta înca din timpul exilului babilonic, adica aproximativ 500 de ani î.d.Hr., nici greaca si nici latina. Numai conditiile politice si culturale ale timpului au impus prin helenism limba greaca, ca limba de exprimare a Crestinismului, alaturi de care a evoluat de prin secolul IV, limba latina. În Imperiul persan însa si în afara granitelor romane s-a mentinut tot timpul limba arameica, ca si limba liturgica si de exprimare a teologiei.
Monumentul crestin al limbii arameice îl constituie Biblia Pesitta, din a doua jumatate a sec. al III-lea, cu versiunea mai veche a Evangheliilor, numita „Vetus Syra”, precum si Sfânta Liturghie, adica ritul a sapte Biserici: rum ortodoxa, melkito-catolica, siro-monofizita, siro-uniata, maronita, asiriana si chaldeana.
Lovitura de moarte a primit-o limba arameica de la arabii musulmani, dupa secolul al VIII-lea, acestia înlocuindu-o cu limba araba în decurs de câteva secole.
Schema evolutiei si raspândirii limbi arameice, cu dialectele, subdialectele, graiurile si specificul acesteia
a. Arameica veche
i. Arameica timpurie, pâna în anul c. 700 î.d.Hr.; Sfire-Stelen
ii. Arameica târzie, c. sec. VII – VI, î.d.Hr.; Hermopolis-Papyri)
b. Arameica imperiala
i. Arameica imperiala Achemida, c. sec. V – III î.d.Hr.; Papyri Elephantini
ii. Arameica imperiala post Achemida, de prin a. c. 200 î.d.Hr.
1. Arameica Biblica, în cea mai mare parte
2. Arameica Nabateilor
3. Arameica din Palmyra
4. Dialectele Targumelor galileene si babilonice
c. Arameica mai veche
i. Arameica veche orientala
1. Siriana veche
2. Mesopotama orientala, cu inscriptiile de la Hatra
ii. Aramaica veche apuseana
1. Dialectele din timpul lui Iisus Hristos: galilean, samaritean, iudaic etc.
d. Arameica medie
i. Arameica orientala
1. Mandee
2. Siriana clasica
3. Iudeo-babilonica
ii. Arameica de apus
1. Iudeo-palestiniana
2. Samariteana
3. Crestino-palestinenza
e. Neoaramaica
i. Neoarameica siriana
1. Neomandee
2. Neosiriana de rasarit: Swadaya
3. Neosiriana de apus: Turoyo;
4. Arameica centrala
ii. Neoarameica apuseana: Malula
*