„Istoricul Neagu Djuvara, dupa ce subliniaza importanta aportului Bisericii Greco-Catolice în dezvoltarea societatii românesti din Ardeal afirma: „În concluzie consider ca Biserica Ortodoxa Româna a facut o mare greseala politica si un pacat crestinesc, atunci când a profitat de un regim ateu si de o ocupatie straina pentru a încerca sa distruga Biserica sora din Ardeal”.
Vazând tavalugul ce venea din Rasarit si se apropia de tara noastra Episcopul Ioan Suciu spunea: „Bisericii Greco-Catolice îi mai lipsesc martirii”. Eu îmi permit sa-l contrazic si sa spun Biserica Greco-Catolica Româna Unita cu Roma, chiar de la începuturile ei, s-a sprijinit pe sânge de martiri, Biserica Greco-Catolica, nu este o Biserica cladita „pe nisip” – asa cum s-a insinuat – ci pe sacrificiul de sine al clerului si al credinciosilor. Iata cum descrie istoricul Nicolae Iorga, reactia conducatorilor Ardealului: „Vestea Unirii umplu de mânie pe nobilii calvini ai Ardealului, cari pierdeau prada cea mai obisnuita a legii lor încalcatoare, dar mai ales un numar mare de iobagi care în vesmânt preotesc îndeplineau aceleasi sarcini si faceau aceeasi robota ca si taranii ceilalti”. Faceau ,,plângeri la Viena prin trimes anume, prigoniri salbatice, îngroziri, tainuirea Diplomelor Împaratesti, totul fu pus în lucrare pentru a zadarnici o schimbare religioasa. În multe parti furia „domnilor” de pamânt merse asa de departe, încât dadu la pamânt Capistile papistasesti ale Valahilor. „În sfârsit pentru a împiedeca scaparea unui numar prea mare de români de sub jugul cel greu al iobagiei, Guvernul lucrând ca de la sine putere si împotriva vederilor Unirii, hotarî ca în cel mai mare sat din tara ajung 2 preoti, ca preotii fara parohie sa se duca la mânastire si ca numai pamânturile parohiilor pot fi scutite de dijma”.
Aceasta situatie îl determina pe împarat sa emita a Doua Diploma Leopoldina la 14 aprilie 1698, potrivit careia li se ofera românilor posibilitatea „de a se uni cu oricare dintre cele patru religii recepte sau sa ramâna în vechea lor credinta”. Rezulta clar ca Unirea a fost un act de vointa – o alegere libera si nu un act impus de catre împarat sau de catre Sfântul Scaun.
Sa ne întoarcem cu ochii mintii în Transilvania secolului XVII-lea, când poporul român era considerat „plebe”de catre cele trei natiuni conducatoare (ungurii, sasii si secuii), iar religia ortodoxa, „eretica”. Împreuna cu N. Iorga sa analizam situatia poporului. „Starea peste tot a românilor era cea mai proasta […] Preotii stateau si ei pe marginea saracie, erau câte sase într-un sat […] Numai potcapul de culoare albastra, pentru popa de rând, negru pentru protopopi, îi deosebea de ceilalti sateni. Arau semanau si culegeau ce l-i se îngaduia […] Ei atârnau mai mult de domnul locului decât de protopop sau de vladica. Carti multe nu citisera, aceia dintre dânsii care stiau într-adevar sa citeasca si oameni învatati nu-i lamurise în scoli asupra adevarurilor Scripturii si în ale credintei […] Se slujea la biserici numai atunci când lucrul câmpului pentru sine si pentru altii când iobagul si omul lui Dumnezeu nu tineau mâinile prinse pe plug sau sapa, Liturghia se facea numai Dumineca si la sarbatori mari, iar în Marturisirea de credinta „pe care o semnau Mitropolitul la înscaunare se prevedea: „Slujba Bisericii, adica Ohtaiul, Minerale si altele carti ce se cânta duminica si sarbatorile si slujba de toate zilele se vor face neaparat slavoneste iar nu rumâneste”.
Aceste câteva exemple ne arata situatia disperata, culturala si materiala, în care se gasea Biserica Ortodoxa si românii din Ardeal.
Oare îmi iubesc prea mult Biserica în care Dumnezeu m-a primit la botez, daca dupa parcurgerea acestor rânduri îmi permit a ma gândi ca în bunatatea Sa, Dumnezeu, vazând suferintele acestui popor si ale Bisericii sale – în primejdie de calvinizare – L-a trimis pe Spiritul Sfânt sa-L inspire pe Mitropolitul Teofil Semeni întru acceptarea ofertei împaratului, caci pericolul pierderii identitatii nationale ortodoxe era iminent. Înca din 1566 Dieta de la Sibiu decisese sa treaca Biserica românilor sub autoritatea celei calvine, iar episcopul Balgradului (Alba Iulia) îsi putea ocupa scaunul Episcopal doar cu acordul principelui calvin al Transilvaniei si cu respectarea celor 19 puncte calvine.
Nicolae Iorga descrie cu multa obiectivitate conditiile socio-politice în care s-a facut Unirea cu Biserica Romei. „În vecinatate erau Domnii de acelasi neam care erau deprinsi sa se amestece în afacerile Bisericii din Balgrad […] un cuvânt de la Iasi si de la Bucuresti, nu mai putea ajuta cu nimic”.
În consecinta, ramasa fara sprijinul domnitorilor din Principate Biserica ortodoxa din Ardeal, pentru a supravietui, se afla în fata a doua optiuni. „doua lucruri se puteau face” ne spune N. Iorga „Sa se urmeze vechile legaturi cu calvinii sau aceasta sa fie lepadate pentru a face o alianta religioasa cu noul domn al tarii, împaratul”.
„De calvini erau satui românii. Li se jertfise de voie sau de nevoie atâtea. În multe lucruri siguri nu vor fi stiut care e legea cea adevarata, venita de la Parintii Bisericii si de la Soboare si care e schimbarea adusa printr-o hotarâre a Dietei sau a Craiului calvin.
Ei preotii atârnau mai mult de domnul locului decât de protopop sau de vladica. Se mai gasea cineva care sa tie, acum când puterea trecuse în mâinile altora, la calvinismul Superintendentilor si domnilor ramasi atunci când principele disparuse? Era deosebire de purtare între catolici si calvini, primii trebuiau sa maguleasca pe fratii nostri chiar si în afara de fagaduieli. Calvinii Craiului bateau din picior, catolicii împaratului faceau propuneri: cei dintâi amenintau cu temnita si bataile, acestilalti faceau sa se zareasca începutul unei ere de lumina”.
Vedem deci pericolul în care se afla Biserica Ortodoxa Româna atunci când, în 1967, Mitropolitul Teofil Semeni convoaca un Sinod în care se hotaraste Unirea. Iata ce spune Nicolae Iorga despre acest Sinod: „Se tinu în martie 1697 un sinod de doua zile, la care desigur protopopii veniti, de toti zece, nu vor fi chemati cu deosebita staruinta nici spunându-li-se ca era vorba de o noua orientare religioasa: Teofil vorbi si cuvântarea lui fu foarte potrivita, adevarat rechizitoriu pentru un veac de suferinta si umiliri din partea calvinilor. Se aratase câte încalcari avusese sa sufere din partea superintendentilor, ritul de care erau legate sufletele oamenilor: înlaturarea icoanelor, dispretul posturilor cu controlarea mâncaturilor ce se puneau pe masa în acele zile, într-o oala pentru agentul calvinesc si într-o oala pentru mântuirea sufletelor. Nu le a fost greu protopopilor sa accepte cele patru puncte, cu conditia pastrarii riturilor si a obiceiurilor”.
Dar Teofil moare în acelasi an, si în Scaunul Mitropolitan este numit Atanasie Anghel care, în 7/24 octombrie 1698, convoaca un nou Sinod, deoarece Guvernul condus de Calvini nu a aplicat prevederile Diplomei Leopoldine.
De data aceasta, datorita numarului mare de participanti, Sinodul a avut caracterul unui plebiscit; în total adunându-se 2270 de semnaturi. Referindu-se la aceasta hotarâre, N. Iorga face mentiunea „Atanasie Anghel nu se învoi totusi a-si pune pecetea cu cei trei Arhangheli ai Mitropoliei, pâna nu se adause de aceeasi mâna, ca nu întelege unirea decât cu conditii si anume „Pre noi si ramasitele noastre din obiceiurile Besericii noastre a Rasaritului sa nu se clateasca, ci toate taramoniile, sarbatorile, posturile, cumu pâna acumu, asa si de acumu înainte sa fim slobozi a le tinea, dupa calindariu vechiu”.
Deci din cele de mai sus, date cuprinse în operele marelui istoric ortodox, Nicolae Iorga, reiese clar ca unica sansa de salvare a credintei noastre pravoslavnice era Unirea cu Roma.
„Istoria Unirii”, spune N.Iorga, „pe care au întunecat-o si complicat-o patimi, usor de înteles, dar daunatoare statornicirii adevarului istoric cum se poate mai simplu, precum simple erau împrejurarile si firea popoului, a carei aristocratie de popi foarte putin carturari a luat în mai multe rânduri sub doi vladici, unul dupa altul, aceleasi masuri PE CARE LE PORUNCEA VREMEA”.
Recunoscând binefacerile Unirii cu Roma care a ridicat religia românilor considerata „eretica” la rangul de „religie recepta”, fara însa a-si schimba ritul, iar poporul român „plebea” de alta data obtinând drepturi sociale si culturale, teologul ortodox Radu Preda recunoaste: „Ei greco-catolicii se bucurau de un statut social superior cu ce lasau ei în spate. Ulterior si ortodocsii s-au organizat si au format noi elite, dar mai târziu, cu un decalaj de un secol si ceva”.
În încheiere îmi permit sa va rog, pe voi ce-i de o religie cu mine: Cunoasteti-va trecutul, istoria, cinstiti-va înaintasii, si nu uitati ca aceasta Biserica mult încercata a supravietuit datorita spiritului de sacrificiu, platit de multe ori chiar cu viata, si, ca fii ai ei, sunteti raspunzatori a duce mai departe ceea ce în 1698-1700 s-a creat prin puterea si vointa lui Dumnezeu.
Iar pe cei care apartin Bisericii surori Ortodoxe, în aceasta perioada, când în Occident ateismul cuprinde natiuni întregi, sa ne unim în rugaciune pentru ca Raul sa nu triumfe si la noi în tara. Epoca comunista a adus multa suferinta si chiar martiriul în rândul ambelor Biserici surori. Sa-i cinstim aratând ca suntem crestini adevarati – frati întru Domnul si ca respectam porunca data de Isus „Porunca noua va dau voua sa va iubiti unul pe altul!”.

Nicolae IORGA, Istoria Bisericii românesti si vietii religioase a românilor, vol. II, Valenii-de-Munte: Tipografia „Neamul Românesc”, 1908.
Nicolae IORGA, Sate si preoti din Ardeal, Editura Saeculum.