Documentele Conciliului Vatican II. II. Constituția Sacrosanctum Concilium. 5. Rugăciunea Bisericii

Frați și surori, bine ați venit!

În această cateheză reluăm reflecția asupra Constituției conciliare despre liturgie, Sacrosanctum Concilium (SC). Astăzi ne vom opri asupra dimensiunii ecleziale a rugăciunii liturgice.

Așa cum ne sugerează Apostolul Paul, Spiritul Sfânt este Cel care ne învață să ne rugăm. Din ziua Rusaliilor, Spiritul locuiește în Biserică, inspirând întreaga ei activitate și, în mod deosebit, rugăciunea. Viața primei comunități, născută la Ierusalim după Paștele lui Isus, este o viață trăită în Spiritul dăruit de Domnul înviat. „De atunci – spune Conciliul – Biserica nu a încetat niciodată să se adune în adunare liturgică pentru a celebra misterul pascal: citind «în toate Scripturile cele referitoare la El» (Lc 24,27), celebrând Euharistia, în care sunt făcute prezente victoria și biruința morții Sale, și aducând mulțumire «lui Dumnezeu pentru darul Său negrăit» (2Cor 9,15), în Cristos Isus, «spre lauda gloriei Sale» (Ef 1,12), prin puterea Spiritului Sfânt” (SC, 6).

În vremea noastră, în contexte dominate de mentalitatea eficienței și a consumului, rugăciunea poate părea ceva inutil și lipsit de importanță. Într-o lume în care știința și tehnica pretind că oferă răspunsuri la toate întrebările, rugăciunea poate fi percepută ca o formă de evadare. În plus, chiar și în multe familii creștine, transmiterea practicii rugăciunii s-a întrerupt, iar numeroase persoane riscă să o confunde cu una dintre multele tehnici de natură psihologică, orientate spre bunăstarea personală. Rugăciunea însă, fiind o dimensiune fundamentală a umanității noastre, merită să fie redescoperită în adevărul ei autentic.

Constituția Sacrosanctum Concilium a luat în serios această nevoie. Acest lucru îl bucura profund pe Sfântul Papă Paul al VI-lea, care, promulgând primul document aprobat de Conciliul Vatican II, afirma: „Dumnezeu pe primul loc; rugăciunea – prima noastră îndatorire; liturgia – primul izvor al vieții dumnezeiești care ne este împărtășită, prima școală a vieții noastre spirituale” (Discurs, Bazilica Sfântul Petru, 4 decembrie 1963).

În această Constituție, termenul „rugăciune” desemnează întreaga liturgie. Această perspectivă este decisivă, deoarece a orientat reforma liturgică având drept axă fundamentală participarea activă a credincioșilor. Liturgia este prezentată înainte de toate ca locul întâlnirii, al inițiativei lui Dumnezeu, care Se apropie de omenire în Fiul Său, „Cuvântul făcut trup, uns cu Spiritul Sfânt” (SC, 5), iar noi Îi putem răspunde „prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, în unitatea Spiritul Sfânt”, adică prin acea „rugăciune pe care Cristos, unit cu Trupul Său, o înalță Tatălui” (SC, 84).

De aceea, Sfântul Paul al VI-lea dorea cu ardoare ca Liturgia Orelor, adică rugăciunea publică zilnică a Bisericii, inseparabilă de Euharistie, să pătrundă profund, să însuflețească, să călăuzească și să exprime întreaga rugăciune creștină și să hrănească în mod eficient viața spirituală a poporului lui Dumnezeu (cf. Const. ap. Laudis canticum).

Pentru ca această dorință să se împlinească, Liturgia Orelor trebuie să fie tot mai mult primită și trăită în viața obișnuită a celor botezați și a comunităților. Pentru numeroase persoane care doresc să învețe să se roage, îndeosebi pentru catehumeni, ea poate deveni un adevărat drum și o școală a rugăciunii creștine.

În fiecare săptămână și în fiecare zi, Euharistia și Liturgia Orelor sunt respirația vieții Bisericii, prin care Spiritul Sfânt circulă în Trupul lui Cristos. În această rugăciune, Cristos „unește cu Sine întreaga omenire și o asociază în înălțarea acestui dumnezeiesc imn de laudă” (SC, 83); astfel, zi de zi, suntem tot mai mult părtași la misterul pascal și ne conformăm Lui.

Sfântul Augustin afirmă: „Atunci când vorbim cu Dumnezeu în rugăciune, nu trebuie să-L despărțim pe Fiul de El; iar când se roagă Trupul Fiului, să nu-și despartă de sine Capul. Astfel, unul și același Mântuitor al Trupului Său, Domnul nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cel care Se roagă pentru noi, Se roagă în noi și este rugat de noi. Se roagă pentru noi ca preot al nostru; Se roagă în noi ca și Cap al nostru; este rugat de noi ca Dumnezeul nostru. Să recunoaștem, așadar, în El glasul nostru și, în noi, glasul Lui” (Enarrationes in Psalmos, Ps. 85: PL 37, 1081).

Unită de Euharistie, a cărei lumină o prelungește, Liturgia Orelor sfințește timpul vieții noastre de fiecare zi: dimineața ne începem ziua cu credință și recunoștință; la amiază cerem puterea de a rămâne statornici în mijlocul ostenelilor; seara, după încheierea muncii, Vecernia însoțește apusul zilei; iar noaptea adormim încredințându-ne păcii lui Dumnezeu. Fiecare Oră liturgică este un act de speranță: în timpul pelerinajului nostru pământesc, veghem împreună cu întreaga Biserică, așteptând întoarcerea în slavă a Domnului.

Sursa: www.vatican.va