„

17 martie 1857 – 15 mai 1924

„Nimic nu-i leaga mai mult pe oameni decât constiinta unui trecut comun”.

Eugen Lovinescu

Ne privim adesea trecutul, ne apartine, ne însoteste viata. Trecutul însoteste si viata Bisericii Române Unite cu Roma, Biserica noastra, care, în 1948, „a fost trimisa în catacombe”, unde, zeci de ani, si-a îndeplinit misiunea încredintata de Cristos. În acesti „zeci de ani” si dupa 1989 nu au încetat defaimarile bazate pe denaturari intentionate.
Privim acest trecut cu inima strânsa, îl privim pentru ca avem datoria sa aparam adevarul si demnitatea Bisericii.
Privim trecutul Bisericii Greco-Catolice pentru ca are darul si puterea sa ne îmbogateasca sufletul, si nu numai prin personalitatile care umplu cei peste 300 de ani de istorie a Bisericii, dar si prin acei preoti, aparent fara însemnatate, însa toti, deopotriva, parintii sufletului nostru, care ni l-au adus pe Cristos „în zilele noastre de truda” si ne-au facut cunoscute iubirea si milostivirea Lui.
Remarcam ca suntem legati de toti acestia prin trairea si marturisirea aceluiasi crez … Se pierde sirul anilor si ne simtim solidari cu toti aceia „care înaintea noastra s-au rugat în Biserica lui Cristos, care au trait, muncit, gândit si suferit pentru Cristos”.
De la acesti preoti primim „o farâma” de „ethos” catolic, un ansamblu de trasaturi, o anumita fizionomie morala pe care nici o stiinta din lume nu ne-o poate da.
Mormântul unuia dintre acesti preoti este în fata Capelei Frentiu din Cimitirul Municipal Rulikowski din orasul nostru, mormânt uitat, fara urme de aduceri – aminte – mormântul Parintelui dr. Florian Stan, fostul vicar general al Diecezei de Oradea (1912-1924).
Astazi, la 160 de ani de la nastere, cautam sa regasim pe preotul care, într-un anumit timp al istoriei Eparhiei noastre, i-a luminat calea, condus de credinta si datorie.
S-a nascut la 17 martie 1857 în Iegheristea Veche din judetul Satu Mare, localitate ce apartine de comuna Crucisor, ca si Poiana Codrului, cunoscute în trecut pentru cultivarea artei sticlariei.
A urmat Liceul la Oradea si Teologia tot la Oradea în cadrul Seminarului latin, care a crescut „mai bine de un veac, aproape jumatate din preotimea necesara (Diecezei noastre), dându-i o multime de preoti buni si inimosi”, subliniaza Iacob Radu.
La finalul studiilor oradene, continua sa-si desavârseasca cunostintele la Budapesta, unde a obtinut doctoratul în Drept canonic si licenta în limba latina si germana. Atent la cerintele timpului, în particular, a învatat limba franceza si stenografia . La Oradea, a urmat si Academia de Drept, obtinând, la Budapesta, si titlul de doctor în stiinte juridice.
La 10 aprilie 1887, Episcopul Mihai Pavel l-a hirotonit preot celib. Doi ani a fost preot în comuna Cherelus, iar din 1889 , profesor suplinitor de latina si germana la „Gimnaziul Greco-Catolic de baieti” ( Liceul „Samuil Vulcan”) din Beius, ca din1892 sa devina titular.
În anul scolar 1922-1923 a fost profesor de limba franceza la „Scoala Normala” din Oradea.
Pentru competenta de care a dat dovada, în 1906 a fost numit canonic cancelar al Capitlului si, peste un an, din oficiu, rector al „Seminarului” si inspector scolar diecezan, „functii pe care le-a exercitat între anii 1907-1916 cu multa pricepere si abilitate”.
În dispozitia episcopala de numire, Episcopul Demetriu Radu mentiona: „Suntem pe deplin convinsi ca în persoana Revmei Fratiei Tale am aflat pe acel barbat, carele prin alesele sale calitati va sti sa conduca spre mai departe înflorire si prosperare atât institutul seminarial menit a creste odraslele tinere ale Bisericii si ale neamului nostru, cât si scoalele noastre parochiale prin controlarea functionarii lor” (Academia Româna, Institutul de Istorie „George Baritiu”, „Canonici, profesori si vicari foranei din Biserica Româna Unita (1853-1918) – Dictionar”, Editura Mega, Cluj-Napoca,2013, p.375).
Seminarul Teologic „Sfintii Vasile, Grigore si Ioan” din Oradea sarbatoreste în acest an 225 de ani de existenta – a fost întemeiat la solicitarea Episcopului Ignatie Darabant, în 1792, – Seminarul Leopoldin. De la data înfiintarii pâna în 1922 „au trait si au învatat peste 13.000 de tineri” în lacasul „religiozitatii, stiintei si culturii mintii si inimii, precum si al iubirii de neam si de patrie”.
Rectorii si parintii spirituali ai Seminarului au fost alesi cu grija dintre canonicii Capitlului. Parintele Florian Stan a fost rector si parinte spiritual al Institutului (1907-1916), unul dintre preotii care au format constiinte, preoti cu viata sfânta „care au strajuit pe lânga altarele bisericilor noastre”, oameni cu o cultura de mari dimensiuni. În cursul anilor, din rândul seminaristilor oradeni s-au ridicat mari personalitati, „un mitropolit, patru episcopi, un numar însemnat de canonici, sute de profesori si învatatori, avocati etc”.
Documentele Episcopiei scot în lumina profilul sufletesc al Parintelui Stan, bunatatea si generozitatea. Dintr-o cerere a unui zilier sarac, cu patru copii, afla ca „cel mai mic are mare dor sa învete […] e foarte sârguincios, blând si ascultatoriu. Drept aceea, nemaiputând a rezista la rugarile fierbinti ale fiului meu […] vin a Va ruga, prea umilit sa Va îndurati a-l primi pe Ioan în seminariul domestic, daca cumva este cu putinta” (Blaga Mihoc, „Caritate si prigoana”, Editura Logos’94, Oradea, p.288). Rectorul Florian Stan nu numai ca-l primeste pe tânar în Seminar, dar noteaza pe marginea cererii „I-as propune în prevedere ca va fi primit la poarta ca studinte…”.
Florian Stan a mers pe linia înaintasilor primind în Seminar doar „tineri inteligenti, alesi pentru a fi preoti (juvenes melioris talenti pro clero)”, ei fiind viitorul, cei care vor fi capabili sa calauzeasca destinul Bisericii.
În 1912 Parintele Florian Stan a fost numit vicar general, functie pe care a îndeplinit-o sub pastorirea Episcopilor Demetriu Radu si a lui Valeriu Traian Frentiu, carora le-a fost foarte devotat. Cuvintele prin care anunta Dieceza de sfârsitul tragic al Episcopului Demetriu Radu vibreaza de durere: „Nemiloasa schija pre Parintele nostru l-a nimerit în piept, iar pe noi în adâncul inimei. Lui i-a stins viata trupeasca, noua însa ne-a rapit linistea sufleteasca, caci în el am pierdut un Parinte mare, un Parinte falnic…” (Iacob Radu, „Istoria Diecezei Române Unite cu Roma a Orazii Mari”, Oradea, Editura Chiriasii Tipografiei Românesti, 1932, p.191).
A continuat sa urce treptele ierarhiei ecleziale; din 1915 este prepozit al Capitlului Catedralei, iar la 3 octombrie 1922 a fost numit arhiereu-episcop auxiliar, titular de Axiopolis, „fiind consacrat în aceasta demnitate în ziua de 6/19 decembrie a aceluiasi an, de sarbatoarea Sfântului Nicolae, patronul diecezei oradene” (Canonici, profesori…, ,, Dictionar”, p.377).
Dupa sfârsitul tragic al Episcopului Demetriu Radu, din 9 decembrie 1920, si pâna în 3 mai 1922, data la care a fost instalat Episcop Înalt Preasfintia Sa Valeriu Traian Frentiu, a condus destinele Diecezei.
Episcopii Demetriu Radu si Valeriu Traian Frentiu s-au înconjurat de oameni luminati, printre care si vicarul general, care i-a sustinut în efortul pentru dezvoltarea Diecezei si a „Seminarului Teologic”. O noua constructie a început în anul 1914, dar, din cauza razboiului, s-a terminat în 1920. La scurt timp, în 1922, Seminarul a devenit „Academie Teologica”, institutie de grad universitar care a functionat pâna în 1948. La toate aceste lucrari, în calitate de vicar general, Parintele Stan a fost alaturi de Episcopi.
În activitatea sa, începând de la preotul de tara si pâna la cele mai înalte functii, Parintele Stan a dat dovada de constiinciozitate si responsabilitate. Revenindu-i îndrumarea si arhidiaconatul tinuturilor satmarene, a facut vizite canonice în cele mai îndepartate comune.
Perioada activitatii sale nu a fost dintre cele mai linistite, dar, cu inteligenta si diplomatie, conflictele au fost înlaturate întotdeauna.
A fost ferm în credinta si în devotamentul pentru poporul sau si nu s-a dezmintit nici în timpul revolutiei bolsevice a lui Bela Kun, când a fost condamnat la moarte (regimul comunist din Ungaria a durat între 21 martie si 6 august 1919, a cuprins si Bihorul). Împreuna cu Parintele Florian Stan, „tribunalul revolutionar” a condamnat la moarte 35 de persoane, majoritatea fiind preoti greco-catolici, dintre care amintim pe Parintele Iacob Radu, fratele Episcopului, pe Parintele Gheorghe Miculas, rectorul Seminarului, iar din Biserica Ortodoxa a fost condamnat vicarul Roman Ciorogariu – doar vestea apropierii armatei române a înlaturat executia.
La Adunarea Nationala de la Alba Iulia, din 1918, prin care Transilvania s-a unit cu Tara, Episcopul Demetriu Radu a luat parte având cu el multi protopopi si preoti ai Diecezei. Episcopul a avut onoarea de a fi numit în prezidiul adunarii. La Oradea, vicarul general a facut parte din Consiliul National Român, împreuna cu rectorul Seminarului Gheorghe Miculas, Iacob Radu si Constantin Pavel, mari personalitati „care îsi vor aduce contributia la organizarea vietii economico-sociale si politice locale”.
Parintele Florian Stan a avut firea omului de actiune, dar si la catedra s-a impus ca profesor; a lucrat si a publicat pentru elevii sai o gramatica a limbii germane, iar la ore le daruia necontenit din bogata sa cultura umanista, trezindu-le dorinta de cunoastere.
A facut parte din grupul de intelectuali români din Oradea, care au intentionat, în 1910, sa publice un ziar românesc pentru zona Bihorului, dar dorinta nu s-a putut realiza.
Parintele Florian Stan face parte din rândul acelor preoti care au îmbogatit prin munca lor Eparhia Greco-Catolica de Oradea si, prin ea, Biserica. Împrejurarile istorice în care a trait nu au fost întotdeauna senine, dimpotriva, dar, cu puterea credintei, cu inteligenta, devotament si munca cinstita, a fost creator de lucruri bune … Poate aceasta este opera vietii lui.
Prin testament, toate bunurile personale le-a lasat Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.
La 15 mai 1924 s-a stins din viata.
Pentru Parintele Florian Stan, un gând, câteva flori peste mormânt si o rugaciune …