„Gheorghe Sincai, reprezentant de seama al Scolii Ardelene”,

„

200 de ani de la intrarea în eternitate

28 februarie 1754 – 2 noiembrie 1816

Suntem mostenitorii unui tezaur si nu am fi demni sa ne numim fiii parintilor nostri, daca l-am pierde, spunea Timotei Cipariu, referindu-se la limba româna si, implicit, la spiritualitatea si cultura Bisericii Blajului.
„Scoala Ardeleana”, „arc viu peste timp de-a lungul generatiilor”, tezaur de credinta, cultura si jertfa, ne pune în atentie astazi, la 200 de ani de la stingerea din viata, pe unul dintre cei mai de seama exponenti ai sai, pe Gheorghe Sincai, preot greco-catolic, istoric, filolog, poet si traducator.
Spre el, spre acest creator de cultura, al carui crez de viata aminteste nobletea unui mare caracter, se îndreapta gândul nostru la acest moment comemorativ, pentru a-i aduce îndreptatitul elogiu.
„ … Asprul muncitor fanatic”, cum îl numea Nicolae Iorga pe Gheorghe Sincai, de asemenea, „blândul calugar Samuil Micu” si „cumintele alcatuitor de teorii, Petru Maior”, cât si Ion Budai-Deleanu sunt carturarii care au pus bazele culturii noastre moderne, înscriindu-ne totodata în circuitul valorilor europene.
La aceasta înaltare, Gheorghe Sincai si-a adus partea sa de contributie prin tot ce a creat în domeniul lingvisticii si al istoriei, cu sublinierea operei „Hronicul românilor si a mai multor neamuri”, despre care se afirma ca este „cel mai complex edificiu de eruditie al istoriografiei românesti, pâna la opera lui Nicolae Iorga”.
Gheorghe Sincai s-a nascut la Râciu, localitate din câmpia Muresului, într-o familie care apartinea micii nobilimi. Coincidenta?! S-a nascut în 1754, anul în care Episcopul Petru Pavel Aron a deschis primele scoli sistematice în limba româna, Scolile Blajului – Fântâni ale darurilor!
A început studiile la colegiile catolice din Târgu Mures si Bistrita si le-a continuat la „Colegiul iezuit” din Cluj; scoli bune, cu traditie în învatamântul din Transilvania. Si-a însusit o bogata cultura umanista, învatând retorica, poetica, gramatica, limbile clasice, latina si greaca, limbile moderne, germana si maghiara, apoi italiana si franceza.
În 1773 a fost numit profesor la Blaj, unde a intrat în Ordinul Bazilitan. Datorita inteligentei si multor calitati exceptionale, a fost remarcat de Episcopul Grigore Maior, care îl va trimite pentru studii la Roma, împreuna cu Petru Maior si Ioachim Pop, la „Colegiul De Propaganda Fide”. Dupa cinci ani, îsi va lua doctoratul în Teologie si Filozofie.
Gheorghe Sincai va pastra recunostinta toata viata acestui Arhiereu, „iar anii petrecuti în capitala catolicismului vor constitui pentru el un permanent prilej de mândrie”.
La Roma, în afara studiilor, pasionat de istorie, cerceteaza documente, culege materiale cu intentia de a scrie o istorie a daco-romanilor. Obtine de la Papa permisiunea de a se documenta în toate bibliotecile din Roma, inclusiv în „Biblioteca Vaticana”. Istoriografia europeana îi ofera argumentele latinitatii si continuitatii poporului român în vechea Dacie, argumente convingatoare în fata oricaror istorici straini. Studiile serioase, lecturile, contactul cu marii învatati ai timpului i-au înlesnit formarea unei metode de lucru riguros stiintifica, metoda regasita în toate operele sale.
Despre anii petrecuti la Roma, îsi aminteste cu multumire în poemul „Elegie”: „Roma în studii mi-a fost de ajutor si-i aduc multumire, caci bibliotecile ei mi-au fost totdeauna deschise. În bibliotecile ei mi-am luat însemnari fara numar”.

La sfârsitul anilor de studii la Roma, cei trei bursieri români vor ramâne un an la Viena. Pentru Sincai este un an de munca staruitoare si de continuare a cercetarilor istorice. A fost gazduit la „Colegiul Sfânta Barbara”, înfiintat de împarateasa Maria Tereza pentru clericii români din Transilvania, si s-a bucurat de protectia Episcopului de Montefiascone si Cornetto, Nuntiul Apostolic pe lânga Curtea habsburgica, Giuseppe Garampi. Acesta i-a deschis biblioteca Nuntiaturii si, personal, l-a ajutat „cercetând el însusi de buna voie carti si manuscrise referitoare la scopul si la studiul meu”, marturiseste Gheorghe Sincai. Tot în anul petrecut la Viena a legat prietenie si colaborare cu renumiti istorici austrieci. În cercul de români de la Viena va cunoaste pe Samuil Micu Clain, care era prefect de studii al Colegiului; între ei s-a legat o prietenie frumoasa – Samuil Micu i-a fost cel mai apropiat prieten pâna la sfârsitul vietii.
Samuil Micu îi trezeste interesul pentru studiul limbii. Sincai îi va fi colaborator, completând gramatica limbii române redactata initial de Micu, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, Viena, 1780, cea dintâi gramatica tiparita a limbii române. Îi apartine în întregime „Prefata” în care face o schita a istoriei limbii române, limba de origine latina, subliniind „pierderea pentru natiune”, pierdere irecuperabila, datorita introducerii limbii slavone si a alfabetului chirilic de catre Biserica Ortodoxa si în Biserica Ortodoxa.
În 1781 revine la Blaj ca profesor de retorica si poetica. Se bucura de onoarea de a fi Canonic al Bisericii sale si Director al scolilor confesionale greco-catolice din Ardeal. Dupa cum marturiseste în versurile din „Elegie”, crede ca scoala trebuie sa fie un factor modern de educatie si culturalizare a românilor. Prin efortul sau, „nu si-a crutat nici osteneala, nici sanatatea”, au fost înfiintate în Transilvania 376 de scoli primare confesionale greco-catolice românesti. Acestor scoli le-a asigurat manualele necesare, redactând însusi o Gramatica a limbii latine, o Aritmetica, un Catehism, un Dictionar latin – român si unul român-latin, si o Istorie a naturii sau a firii.
În 1794, în atmosfera de suspiciune din Transilvania timpului, la trei ani de la redactarea memoriului „Supplex Libellus Valachorum”, prin care se cerea restituirea drepturilor istorice ale românilor din Transilvania, interpretata gresit o afirmatie facuta de Sincai, este învinuit de a fi tulburat ordinea publica si arestat pentru câteva luni, pâna se clarifica adevarul. Ramâne însa destituit definitiv din postul de Director al scolilor greco-catolice din Transilvania.
În noua situatie gaseste sprijin la Episcopia Româna Unita cu Roma, Greco-Catolica, de Oradea, unde îi sunt protectori Episcopul Ignatie Darabant, om „cu vederi largi, sprijinitor al culturii, care l-a primit cu drag si bunavointa” si-l avea zilnic invitat la „masa-i ospitaliera”, i-au mai fost protectori Canonicul Samuil Vulcan, viitorul Episcop, Canonicul Ioan Corneli si întregul Capitlu. În vremuri grele, prieten si admirator i-a ramas si contele maghiar Vass de Tega – a fost educatorul copiilor acestuia si contabil al mosiilor sale.
De Episcopia Greco-Catolica de Oradea tineau numirile la Tipografia Regeasca a Universitatii din Budapesta, pentru tipariturile românesti, ceea ce a facut sa existe acolo un centru activ de cultura româneasca „prin ostenelile fructuoase ale unor benedictini ai scrisului nostru”; Samuil Micu era cenzorul tipografiei, iar, de-acum, Gheorghe Sincai, corector.
Între 1804-1807 Sincai era la Budapesta, unde, pe lânga obligatiile de serviciu, cerceta marile biblioteci si era în contact cu renumitii istorici austrieci si maghiari. La Budapesta traieste ani roditori lucrând la monumentala sa opera: „Hronica românilor si a mai multor neamuri”, pe care o încheie la Oradea.
A lucrat fara ragaz, având o putere de munca putin obisnuita. La sugestia Episcopului Samuil Vulcan, publica câteva fragmente în „Calendarul de la Buda” pe anii 1807, 1808 si 1809. În acest ultim an paraseste Budapesta, cenzor, dupa moartea lui Samuil Micu, fiind numit Petru Maior, acestuia îi revenea si corectura.
Pentru tiparirea „Cronicii” cere aprobarea necesara în acel timp, o primeste de la Oradea, dar numai pentru Ungaria. În aceste împrejurari daruieste un manuscris al operei lui Samuil Vulcan, devenit Episcop al Diecezei de Oradea dupa moartea lui Ignatie Darabant. Pentru Transilvania se impunea aprobarea cenzurii de la Alba Iulia, dar aceasta o refuza, considerând opera plina de idei primejdioase pentru stat.
De-acum urmeaza ani grei pentru Sincai. Traditia spune ca-si purta „Cronica” în niste desagi de lâna. Dupa marturii contemporane, Alexandru Papiu Ilarian povesteste ca teologii de la Blaj l-au întrebat pe istoric ce are în desagi si acesta le-ar fi raspuns: „Acesta este fatul meu în care voi fi glorificat dupa moarte; daca nu mi-a fost rusine a-l face, pentru ce sa-mi fie rusine a-l purta”.
La 2 noiembrie 1816 Sincai se stinge din viata pe drumul care ducea de la Oradea la satul Sinea (Slovacia), unde era una din proprietatile protectorului sau, contele Vass si unde a fost înmormântat.
„Hronica românilor si a mai multor neamuri”, scrisa în doua limbi, latina si româna, se remarca prin bogatia izvoarelor, documente adunate de la Roma, Viena, Budapesta si Transilvania, si a argumentelor istorice . Este o lucrare de specialitate care poarta amprenta curentului iluminist, curent de idei ale timpului, prin ea servind „cele mai imperioase aspiratii nationale si sociale formulate de miscarea de redesteptare nationala din Transilvania”. Expune evenimentele istorice dintre anii 86-1739, ale românilor „de pretutindeni, din Transilvania, Muntenia, Moldova si din sudul Dunarii, scopul principal fiind sa sustina cu argumente stiintifice originea romana a poporului român si continuitatea neîntrerupta în Dacia, pentru a-i justifica îndreptatirea la egalitate cu celelalte nationalitati din Transilvania” (Dimitrie Macrea „Lingvisti si filologi români”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1959, p. 41). Mai mult, Gheorghe Sincai încadreaza istoria românilor în istoria universala, este primul nostru istoric „care traieste din plin un aer european”.
Ca si Samuil Micu si Petru Maior, crede si sustine originea „pur romana” a românilor, Dacia „fiind pustiita” de locuitori, dacii cu totul exterminati, tara fiind colonizata cu romani adusi din Roma si Italia. Originea romana a poporului si latinitatea limbii constituie,,cel mai important blazon de noblete”, afirma Sincai, Roma fiind „stapâna neamurilor si doamna lumii”.
Despre credinta noastra afirma documentat ca nu am fost încrestinati, ne-am nascut crestini odata cu formarea noastra ca popor, prin contopirea dacilor cu romanii, si limba folosita în Biserica a fost latina timp de mai multe veacuri.
Opera se impune prin obiectivitate, spirit critic si discernamânt, prin confruntarea izvoarelor si a interpretarii istorice, prin claritatea expunerii si exceptionala organizare a materialului. Argumenteaza drepturile românilor, uneori este polemic, dar nu este în conflict cu istoricii austrieci care negau continuitatea românilor; „lupta” este pe planul ideilor istorice, nu personala – cu istoricul vienez Johann Christian Engel a corespondat un timp si se cunosteau direct, de asemenea si cu istoricii maghiari, si niciodata nu s-a manifestat sovin, întelepciunea si înaltimea sufleteasca îi erau caracteristice.
Dar, pentru el, patriotismul ramâne principala calitate a unui istoric, caci, spune Sincai, un istoric strain, „caruia nici îi fuge, nici îi muge de români”, încâlceste istoria si uita ca arma eficace a istoricului este adevarul.
Sincai îsi ridica lucrarea pe 27 de volume de documente; dupa cum afirma George Ivascu, „Cronica” este „monumentul istoriografiei Scolii Ardelene”, Sincai însusi putând fi considerat „un Nicolae Iorga al veacului al XVIII-lea”.
Sincai avea „spiritul mereu îndreptat spre înaltimile de gândire ale întregii Europe, între care voia sa aduca natiunea sa, dar nu ca un îngust nationalist, ci ca o minte ce tinde spre integrarea în curentul celor mai de seama cuceriri culturale, stiintifice si de civilizatie ale timpului”(Mircea Tomus, ,,Gheorghe Sincai”, Editura pentru literatura,1965, p.235).
Istoricul francez Edgar Quinet afirma ca Gheorghe Sincai a facut pentru români ceea ce au facut benedictinii pentru Franta si îl situeaza pe istoricul român „în rândul creatorilor marii scoli istorice a secolului al XIX-lea”.
Pretuind „Cronica” lui Sincai, Nicolae Iorga spunea în 1901: „Aceasta lucrare e din cele mai bogate, din cele mai muncite, din cele mai cinstite ce se pot închipui. E un admirabil repertoriu, o culegere de izvoare din cele mai îmbelsugate, la care se recurge înca astazi si se va recurge înca multa vreme”.
În monografia sa închinata lui Gheorghe Sincai, Mircea Tomus afirma fara echivoc: „Prin continut aceasta lucrare era cu mult înaintea timpului sau, depasind cu o epoca preocuparile similare contemporane din celelalte tari românesti”.
Gheorghe Sincai este o personalitate proeminenta, eruditul care a deschis un orizont larg în istoria nationala. „Eruditul” a fost un calugar greco-catolic, cu credinta neclintita – împreuna cu prietenii sai, Samuil Micu si Petru Maior, întârzia în rugaciune în fata iconostasului din Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea.
Avea o întinsa cultura, era daruit cu deosebita inteligenta si putere de munca. Avea însa o fire de poet, fire sensibila, când se simtea lovit, se retragea în tacere, doar din trasaturile fetei se putea cunoaste adâncimea gândurilor.
„Avea vocea sonora, barbateasca,, vorbea apasat, bine articulat, liber si cu îndrazneala, ca barbatul care are de unde si stie ce sa vorbeasca[…]. Mersul, starea si toata purtarea sa erau marete; simteai îndata spiritul înalt ce locuia într-însul…”, ne spune Alexandru Papiu Ilarian.
Pe Gheorghe Sincai, fiecare toamna îl readuce în gândurile noastre, îl readuce cu tristetea din suflet cauzata de imposibilitatea de a-si fi vazut tiparita opera.
A fost totusi o toamna când, discret, s-a retras din lume si urmele i s-au pierdut pe drumul dintre Oradea si Sinea … A fost un loc unde pasii s-au oprit…, de acolo îl regasim doar în rugaciunea si în constiinta noastra … si trebuie sa-l regasim mereu, astazi, la comemorarea celor 200 de ani de la intrarea în Eternitate, mai mult ca oricând, ca sa-i multumim si sa-i cinstim amintirea.