„Sinodalitate si primat
De la 16 la 21 septembrie 2016 s-a tinut la Francavilla al Mare (Chieti, Italia) a paisprezecea întâlnire a Comisiei mixte internationale pentru dialogul teologic dintre Biserica Catolica si Biserica Ortodoxa. La sfârsit, adunarea a aprobat un document, intitulat Sinodalitatea si primatul în primul mileniu. Spre o întelegere comuna în slujba unitatii Bisericii. Publicam o traducere din limba engleza.
"Ce am vazut si am auzit va vestim si voua pentru ca si voi sa aveti comuniune cu noi, iar comuniunea noastra este cu Tatal si cu Fiul sau Isus Cristos. Va scriem acestea pentru ca bucuria noastra sa fie deplina" (1In 1,3-4).
1. Comuniunea ecleziala se naste direct din întruparea Cuvântului vesnic al lui Dumnezeu, dupa bunavointa (eudokía) Tatalui, prin intermediul Duhului Sfânt. Cristos, venit pe pamânt, a întemeiat Biserica drept trup al sau (cf. 1Cor12,12-27). Unitatea existenta între persoanele Treimii se reflecta în comuniunea (koinonía) membrilor Bisericii între ei. Astfel, asa cum a afirmat sfântul Maxim Marturisitorul, Biserica este un éikon a Preasfintei Treimi1. În timpul ultimei cine Isus Cristos l-a rugat pe Tatal: "Pastreaza-i în numele tau pe care mi l-ai dat, ca ei sa fie una ca si noi" (In 17,11). Aceasta unitate trinitara este manifestata în sfânta Euharistie, unde Biserica îl roaga pe Dumnezeu Tatal prin Isus Cristos în Duhul Sfânt.
2. Înca de la începuturi, Biserica una exista ca multe Biserici locale. Comuniunea (koinonía) Duhului Sfânt (cf. 2Cor 13,13) era traita fie în sânul fiecarei Biserici locale fie în relatiile dintre ele ca unitate în diversitate. Sub calauzirea Duhului (cf. In 16,13), Biserica a dezvoltat modele de ordine si practici variate, conform cu natura sa de "popor care îsi întemeiaza unitatea sa în unitatea Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfânt"2.
3. Sinodalitatea este o calitate fundamentala a Bisericii în ansamblul sau. Asa cum a spus sfântul Ioan Gura de Aur: ""Biserica" înseamna fie adunare [systema] fie sinod [synodos]"3. Expresia deriva de la cuvântul "conciliu" (synodos în greaca, concilium în latina), care denota în primul rând o adunare de episcopi, sub calauzirea Duhului Sfânt, pentru deliberarea si actiunea comuna în îngrijirea Bisericii. În sens larg, se refera la participarea activa a tuturor credinciosilor la viata si la misiunea Bisericii.
4. Termenul primat se refera la faptul de a fi primul (primus, prótos). În Biserica primatul apartine Capului sau, Isus Cristos, "începutul, primul nascut dintre cei morti, ca sa fie el cel dintâi [protéuon] în toate" (Col 1,18). Traditia crestina arata clar ca, în cadrul vietii sinodale a Bisericii la diferite niveluri, un episcop a fost recunoscut ca "primul". Isus Cristos asociaza acest a fi "primul" cu slujirea (diakonía): "Daca cineva vrea sa fie primul, sa fie ultimul dintre toti si slujitorul tuturor" (Mc 9,35).
5. În al doilea mileniu, comuniunea a fost frânta între Orient si Occident. Au fost facute multe eforturi pentru a reface comuniunea dintre catolici si ortodocsi, dar fara succes. Comisia mixta internationala pentru dialogul teologic dintre Biserica catolica si Biserica ortodoxa, în munca sa constanta pentru a depasi divergentele teologice, a examinat raportul dintre sinodalitate si primat în viata Bisericii. Diferitele întelegeri ale acestor realitati au desfasurat un rol important în diviziunea dintre ortodocsi si catolici. De aceea, este esential de a încerca sa se ajunga la o întelegere comuna a acestor realitati interdependente, complementare si indisolubile.
6. Cu scopul de a ajunge la aceasta întelegere comuna a primatului si sinodalitatii, este necesar sa se reflecteze asupra istoriei. Dumnezeu se reveleaza în istorie. Este deosebit de important a face împreuna o lectura teologica a istoriei liturgiei Bisericii, a spiritualitatii, a institutiilor si a canoanelor, care au mereu o dimensiune teologica.
7. Istoria Bisericii din primul mileniu este fundamentala. În pofida unor fracturi temporare, în acea epoca crestinii din Orient si din Occident traiau în comuniune si, în acel context, au fost constituite structurile esentiale ale Bisericii. Raportul dintre sinodalitate si primat a asumat diferite forme, care pot oferi ortodocsilor si catolicilor o calauza fundamentala în eforturile lor pentru a reface astazi comuniunea deplina.
Biserica locala
8. Biserica una, sfânta, catolica si apostolica al carei cap este Cristos e prezenta astazi în sinaxa euharistica a unei Biserici locale sub episcopul sau. El este cel care prezideaza (proestós). În sinaxa liturgica, episcopul face vizibila prezenta lui Isus Cristos. În Biserica locala (adica în dieceza), multi credinciosi si clerul sub unicul episcop sunt uniti între ei în Cristos si sunt în comuniune cu El în orice aspect al vietii Bisericii, în special în celebrarea Euharistiei. Asa cum învata sfântul Ignatiu din Antiohia, "unde apare episcopul, acolo este comunitate, asa cum acolo este Isus Cristos acolo este Biserica catolica [katholiké ekklesía]"4. Fiecare Biserica locala celebreaza în comuniune cu toate celelalte Biserici locale care marturisesc adevarata credinta si celebreaza aceeasi Euharistie. Când un preot prezideaza Euharistia, episcopul local este amintit mereu în semn de unitate a Bisericii locale. În Euharistie, proestós si comunitatea sunt interdependenti: comunitatea nu poate sa celebreze Euharistia fara un proestós, iar proestós, la rândul sau, trebuie sa celebreze cu o comunitate.
9. Aceasta interrelatie dintre proestós sau episcop si comunitate este un element constitutiv al vietii Bisericii locale. Împreuna cu clerul, care colaboreaza la slujirea sa, episcopul local actioneaza în mijlocul credinciosilor, care sunt turma lui Cristos, ca garant si slujitor al unitatii. Ca succesor al apostolilor, el exercita misiunea sa ca angajare de slujire si de iubire, pazind comunitatea sa si conducând-o, drept cap al sau, spre o unitate tot mai profunda cu Cristos în adevar, pastrând credinta apostolica prin predicarea Evangheliei si celebrarea sacramentelor.
10. Deoarece episcopul este capul Bisericii sale locale, el reprezinta Biserica sa în fata celorlalte Biserici locale si în comuniunea tuturor Bisericilor. În acelasi mod face prezenta aceasta comuniune în Biserica sa. Acesta este un principiu fundamental de sinodalitate.
Comuniunea regionala a Bisericilor
11. Exista dovezi din belsug ca episcopii în Biserica de la începuturi erau constienti ca au o responsabilitate comuna fata de Biserica în ansamblul sau. Asa cum a spus sfântul Ciprian, exista "un singur episcopat, raspândit într-o multitudine armonioasa de multi episcopi"5. Aceasta legatura de unitate era exprimata în conditia ca macar trei episcopi sa participe la hirotonirea (cheirotonía) unui nou episcop6; era si evident în întâlnirile multiple de episcopi în concilii sau sinoade pentru a discuta despre chestiuni comune de doctrina (dógma, didaskalía) si de practica, precum si în frecventele lor schimburi epistolare si în vizitele reciproce.
12. Deja în timpul primelor patru secole s-au format diferite grupari de dieceze în regiuni particulare. Prótos, primul dintre episcopii din regiune, era episcopul din primul sediu, metropola, si functia sa de mitropolit era legata mereu de sediul sau. Conciliile ecumenice au atribuit unele prerogative (presbéia, pronomía, díkaia) mitropolitului, mereu în cadrul sinodalitatii. Astfel, primul conciliu ecumenic (Niceea, 325), desi cerea tuturor episcopilor dintr-o provincie participarea lor personala sau consensul scris la o alegere si consacrare episcopala – act sinodic prin excelenta – atribuia mitropolitului convalidarea (kyros) alegerii unui nou episcop7. Al patrulea conciliu ecumenic (Calcedon, 451) a amintit din nou drepturile (díkaia) mitropolitului – insistând asupra faptului ca aceasta functie este ecleziala si nu politica8 – exact ca al saptelea conciliu ecumenic (Niceea II, 787)9.
13. Canonul apostolic 34 propune o descriere canonica a corelatiei dintreprótos si ceilalti episcopi din orice regiune [éthnos]: "Episcopii din fiecare natiune trebuie sa recunoasca pe cel care este primul [prótos] dintre ei si sa-l considere capul lor [kephalé] si sa nu faca nimic important fara consensul sau [gnóme]; fiecare episcop poate sa faca numai ceea ce se refera la dieceza [paroikía] sa si la teritoriile care depind de ea. Însa primul [prótos] nu poate sa faca nimic fara consensul tuturor. Deoarece în acest mod întelegerea [homónoia] va prevala si Dumnezeu va fi laudat prin intermediul Domnului în Duhul Sfânt"10.
14. Institutia mitropoliei este o forma de comuniune regionala între Biserici locale. Ulterior s-au dezvoltat alte forme, adica patriarhiile care cuprind diferite mitropolii. Fie mitropolitul fie patriarhul erau episcopi diecezani cu puteri episcopale depline în diecezele lor. Însa în chestiunile legate de mitropoliile lor respective sau în patriarhii trebuiau sa actioneze în acord cu ceilalti episcopi. Acest mod de a actiona este la radacina institutiilor sinodice în sensul strict al termenului, ca sinodul regional al episcopilor. Aceste sinoade erau convocate si prezidate de mitropolit sau de patriarh. El si ceilalti episcopi actionau în complementaritate reciproca si erau responsabili în fata sinodului.
Biserica la nivel universal
15. Între secolul al patrulea si al saptelea s-a început sa se recunoasca ordinea (táxis) celor cinci sedii patriarhale, bazata pe conciliile ecumenice si stabilita de ele, cu sediul la Roma pe primul loc, exercitând un primat de onoare (presbéia tes timés), urmat de cel de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim, în aceasta ordine precisa, conform traditiei canonice11.
16. În Occident, primatul sediului din Roma a fost înteles, în special începând din secolul al patrulea, cu referinta la rolul lui Petru printre apostoli. Primatul episcopului de Roma între episcopi a fost treptat interpretat ca o prerogativa care îi apartinea ca succesor al lui Petru, primul dintre apostoli12. Aceasta întelegere n-a fost adoptata în Orient, care avea cu privire la acest punct o interpretare diferita a Scripturilor si a Parintilor. Dialogul nostru va putea sa revina asupra acestei chestiuni în viitor.
17. Când era ales un nou patriarh în una dintre cele cinci sedii ale táxis, era practica obisnuita ca sa trimita o scrisoare tuturor celorlalti patriarhi, anuntând alegerea sa si incluzând o marturisire de credinta. Aceste "scrisori de comuniune" erau o expresie profunda a legaturii canonice de comuniune dintre patriarhi. Incluzând numele noului patriarh, conform ordinii juste, în dipticele bisericilor lor, citite în timpul liturgiei, ceilalti patriarhi recunosteau alegerea sa. Táxis a sediilor patriarhale îsi avea maxima exprimare în celebrarea sfintei Euharistii. De fiecare data când doi sau mai multi patriarhi se reuneau pentru a celebra Euharistia, se asezau dupa táxis. Aceasta practica manifesta natura euharistica a comuniunii lor.
18. Începând de la primul conciliu ecumenic (Niceea, 325), chestiunile relevante privitoare la credinta si la ordinea canonica în Biserica au fost discutate si rezolvate de conciliile ecumenice. Chiar daca episcopul de Roma n-a participat personal la niciunul dintre acele concilii, de fiecare data a fost reprezentat de delegatii sai sau a aprobat concluziile conciliare post factum. Întelegerea din partea Bisericii a criteriilor pentru receptarea unui conciliu ca ecumenic s-a dezvoltat în cursul primului mileniu. De exemplu, presat de circumstante istorice, al saptelea conciliu ecumenic (al II-lea din Niceea, 787) a descris în mod detaliat criteriile asa cum erau întelese atunci: întelegerea conducatorilor Bisericilor (symphonía), cooperarea (synérgheia) episcopului de Roma si acordul celorlalti patriarhi (symphronúntes). Un conciliu ecumenic trebuie sa aiba propriul numar corespunzator în secventa conciliilor ecumenice si învatatura sa trebuie sa fie în sintonie cu aceea a conciliilor precedente13. Receptarea din partea Bisericii în ansamblul sau a fost mereu ultimul criteriu al ecumenicitatii unui conciliu.
19. De-a lungul secolelor au fost adresat numeroase apeluri episcopului de Roma, si din Orient, cu privire la chestiuni disciplinare, precum destituirea unui episcop. La sinodul de la Sardica (343) a fost facuta o tentativa de a stabili reguli pentru aceasta procedura14. Sardica a fost receptat la conciliul din Trullo (692)15. Canoanele din Sardica stabileau ca un episcop care a fost condamnat putea sa faca apel la episcopul de Roma si ca acesta din urma, daca el considera ca este oportun, putea sa ordoneze un nou proces, care trebuie sa fie desfasurat de episcopii din provincia limitrofa provinciei episcopului însusi. Apeluri în materie disciplinara au fost adresate si sediului din Constantinopol16 si altor sedii. Aceste apeluri la sediile mai mari au fost tratate întotdeauna în mod sinodic. Apelurile la episcopul de Roma din Orient exprimau comuniunea Bisericii, însa episcopul de Roma nu exercita o autoritate canonica asupra Bisericilor din Orient.
Concluzie
20. Pe parcursul întregului prim mileniu, Biserica din Orient si din Occident a fost unita în ocrotirea credintei apostolice, în mentinerea succesiunii apostolice a episcopilor, în dezvoltarea unor structuri de sinodalitate indisolubil legate de primat si în întelegerea autoritatii ca slujire (diakonía) de iubire. Desi unitatea dintre Orient si Occident a fost uneori complicata, episcopii din Orient si Occident erau constienti ca apartin Bisericii una.
21. Aceasta mostenire comuna de principii teologice, dispozitii canonice si practici liturgice din primul mileniu reprezinta un punct de referinta necesar si un puternic izvor de inspiratie fie pentru catolici fie pentru ortodocsi în timp ce încearca sa îngrijeasca rana diviziunii lor la începutul celui de-al treilea mileniu. Pe baza acestei mosteniri comune, ambii trebuie sa reflecte asupra modului în care primatul, sinodalitatea si interrelatia care exista între ei pot sa fie concepute si exercitate astazi si în viitor.
Note
1 Cf. Sfântul Maxim Marturisitorul, Mystagogia (PG 91, 663D).
2 Sfântul Ciprian, De oratione dominica, 23 (PL 4, 536).
3 Cf. Sfântul Ioan Gura de Aur, Explicatio in psalmum 149 (PG 55, 493).
4 Sfântul Ignatiu, Scrisoare catre crestinii din Smirna, VIII.
5 Sfântul Ciprian, Epistulae, 55, 24, 2; a se vedea si De unitate, 5: episcopatus unus est cuius a singulis in solidum pars tenetur.
6 Primul Conciliu Ecumenic (Niceea, 325), canonul IV: "Sa se aiba cea mai mare grija ca un episcop sa fie instituit de toti episcopii din provincie. Dar daca acest lucru ar fi dificil sau datorita aparitiei unor dificultati, sau datorita distantei, cel putin trei, adunându-se în acelasi loc, si nu fara sa fi avut mai înainte în scris consensul celor absenti, sa celebreze consacrarea. Confirmarea [kyros] a ceea ce s-a facut este rezervata în fiecare provincie episcopului mitropolit". Cf. si Canonul apostolic, 1: "Un episcop trebuie sa fie consacrat de doi sau trei episcopi".
7 Primul Conciliu Ecumenic (Niceea, 325), canonul IV; si canonul VI: "Daca cineva este facut episcop fara consensul mitropolitului, acest mare sinod stabileste ca acesta nu trebuie sa fie episcop".
8 Al Patrulea Conciliu Ecumenic (Calcedon, 451), canonul XII: "Însa acele orase care deja au primit cu scrisori imperiale titlul onorific de mitropolie se vor bucura numai de singura onoare, precum si episcopul care conduce acea Biserica, ramânând neatinse, desigur, privilegiile adevaratei [katá alétheian] metropole".
9 Al Saptelea Conciliu Ecumenic (Niceea II, 787): canonul XI acorda mitropolitilor dreptul de a numi economii diecezelor lor sufragane daca episcopii nu se îngrijesc sa faca asta.
10 Cf. Conciliul din Antiohia (327), canonul IX: "Este potrivit ca episcopii din fiecare provincie [eparchía] sa fie supusi episcopului care prezideaza mitropolia".
11 Cf. Primul Conciliu Ecumenic (Niceea, 325), canonul VI: "În Egipt, în Libia si în Pentapoli sa fie mentinute vechile cutume prin care episcopul de Alexandria sa aiba autoritate asupra tuturor acestor provincii; de fapt, si episcopului de Roma îi este recunoscuta o asemenea autoritate. La fel la Antiohia si în celelalte provincii sa fie pastrate pentru biserici vechile privilegii [presbéia]"; Al Doilea Conciliu Ecumenic (Constantinopol, 381), canonul III: "Episcopul de Constantinopol va avea primatul de onoare [presbéia tes timés] dupa episcopul de Roma, pentru ca acest oras este noua Roma"; Al Patrulea Conciliu Ecumenic (Calcedon, 451), canonul XXVIII: "Pe buna dreptate parintii au acordat privilegii [presbéia] sediului Romei antice, pentru ca orasul era oras imperial. Pentru acelasi motiv cei o suta cincizeci de episcopi preaiubiti de Dumnezeu au acordat sediului preasfintei Rome noi, onorata ca-l are pe împarat si senatul si care se bucura de privilegii egale cu acelea ale vechii cetati imperiale de Roma, privilegii egale si în domeniul ecleziastic si ca era a doua dupa aceea" (acest canon n-a fost niciodata receptat în Occident); cf. Conciliul din Trullo (692), canonul XXXVI: "Reînnoind dispozitiile celor o suta cincizeci de parinti reuniti în cetatea imperiala ocrotita de Dumnezeu si ale celor sase sute treizeci care s-au reunit la Calcedon, decretam ca sediul din Constantinopol sa aiba aceleasi privilegii [presbéia] ale sediului din Roma antica si sa fie tinut cont de el în chestiunile ecleziale pentru ca acest sediu este si trebuie sa fie al doilea dupa el. Dupa Constantinopol vine sediul din Alexandria, apoi cel din Antiohia si apoi sediul din Ierusalim".
12 Cf. Ieronim, In Isaiam, 14, 53; Leon, Sermo 96, 2-3.
14 Cf. Al Saptelea Conciliu Ecumenic (al II-lea din Niceea, 787): J. D. Mansi,Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, XIII, 208D-209C).
14 Cf. Sinodul din Sardica (343), canoanele III si V.
15 Cf. Conciliul din Trullo, canonul II. În mod asemanator, conciliul lui Fotie din 861 a acceptat canoanele de la Sardica drept canoane care recunosc dreptul de casatie al episcopului de Roma cu privire la cazuri deja judecate la Constantinopol.
16 Cf. Al Patrulea Conciliu Ecumenic (Calcedon, 451), canoanele IX si XVII.
(Dupa L'Osservatore Romano, octombrie 2016)

Sursa:http://www.ercis.ro